ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 783/2023

Ședința publică din data de 11 mai 2023

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui – secția civilă, în data de 16 noiembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., constatarea nulității absolute a înscrisului (act juridic unilateral) denumit "declarație - confirmare", semnat de A., redactat de către avocat C., pentru cauză ilicită și imorală.

În drept, reclamanta nu a indicat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată.

Prin precizarea de la dosarul tribunalului, la solicitarea primei instanțe, reclamanta a indicat că temeiul juridic al cererii sale este reprezentat de dispozițiile art. 953 și urm., respectiv 966 și urm. C. civ.

Prin sentința civilă nr. 411 din 18 martie 2021, Tribunalul Vaslui – secția civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect constatare nulitate act juridic. Suma de 8260,10 RON acordată cu titlu de ajutor public judiciar reclamantei, sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru, a dispus a rămâne în sarcina statului.

Prin decizia civilă nr. 391/2021 din 23 septembrie 2021, Curtea de Apel Iași – secția civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva încheierii din 18.04.2019 și a sentinței civile nr. 411/18.03.2021, pronunțată de Tribunalul Vaslui – secția civilă, pe care le-a păstrat. A obligat-o pe apelantă să plătească intimatului B. suma de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 391/2021 din 23 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția civilă, a declarat recurs reclamanta A., în data de 12 ianuarie 2022.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Printr-un prim motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a susținut că soluția curții de apel de menținere a încheierii din 18 aprilie 2019 a Tribunalului Vaslui este nelegală, instanța de apel încălcând astfel normele de procedură obligatorii care atrag sancțiunea nulității.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că hotărârea care menține o încheiere nelegală este la rândul ei nelegală, fiind încălcate norme procesuale obligatorii, precum și principii fundamentale ale procesului civil. În argumentarea nelegalității încheierii pronunțate de Tribunalul Vaslui a arătat că prima instanța a apreciat că a greșit în verificarea procedurilor de comunicare a cererii de chemare in judecată, iar decizia de revenire aduce o vătămare drepturilor procesuale ale reclamantei, care a respectat întocmai dispozițiile legale ale procesului civil.

Totodată, a arătat că nici prima instanță și nici instanța de apel nu au sesizat că pârâtul și-a folosit cu rea-credință drepturile procedurale, fiind cel care încearcă să își ascundă propria culpă generată de refuzul de a primi actele comunicate de către tribunal și, de asemenea, că aceasta nu a invocat neregularitatea comunicării nici la primul termen nici la cel care a urmat acestuia, fiind decăzut din dreptul de a o mai susține.

Față de acest aspect, recurenta a susținut că instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 165 pct. 2 C. proc. civ., care enumeră situațiile în care procedura de comunicare se consideră îndeplinită, respectiv dovada consemnării refuzului de a primi actul comunicat.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, subsumat de recurentă tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceasta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 479 C. proc. civ. și nu a procedat la verificarea în limitele cererii de apel a stabilirii situației de fapt și a aplicării legii.

Totodată, instanța a depășit cadrul procesului stabilit în fața primei instanțe, încălcând principiul limitării efectului devolutiv (art. 476, art. 477, art. 478 C. proc. civ.) și a reconsiderat, fără a pune în discuția părților, temeiul juridic al acțiunii, deși norma procedurală nu îi permitea acest lucru, apreciind că se invocă vicierea consimțământului prin violență morală, considerentele hotărârii cuprinzând argumentele instanței de apel din această nouă perspectivă juridică.

Drept consecință, instanța de apel nu a mai procedat la verificarea situației de fapt prin analizarea probelor administrate la fond, ci a considerat că nu erau necesare deoarece obiectul acțiunii nu era anularea actului pentru existența viciilor de consimțământ, ci constatarea nulității absolute pentru cauză ilicită și imorală.

În continuare, a arătat că instanța de apel a reținut și excepția puterii de lucru judecat a deciziei nr. 724/2015, prin care s-a statuat că voința reclamantei a fost liberă, conștientă și că nu a fost în eroare de fapt, însă a interpretat greșit normele de drept material, prin identificarea a două vicii de consimțământ fundamental diferite, eroarea de fapt și violența.

Astfel, a arătat că, în speță, dreptul material este reprezentat de C. civ. de la 1865, potrivit cu care mărturisirea putea fi afectată doar de viciul de consimțământ al erorii de fapt, și nu putea fi o consecință a unui act de violență morală.

Însă, în procesele anterioare instanțele de judecată au considerat înscrisul ca fiind o mărturisire care nu poate fi revocată decât prin efectul erorii de fapt; aceste instanțe nu s-au pronunțat asupra altui viciu de consimțământ, anume violența, astfel că invocarea puterii de lucru judecat este cu totul inadecvată.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material care reglementează violența (art. 955 și urm. C. civ.), întrucât nu există nicio dovadă că reclamanta ar fi fost amenințată, că ar fi avut sentimentul de frică și nici că aceste acțiuni ar viza persoana sau averea acesteia, iar, chiar dacă ipotetic s-ar deduce că reclamantei i s-a insuflat "o temere reverențiară" (art. 958 C. civ.), nici în acest caz, în lipsa violenței, actul juridic nu ar fi anulabil.

A mai susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale referitoare la cauza imorală în privința împrejurării legate de statutul juridic al minorei, iar instanța trebuia să aprecieze dacă printr-un act juridic unilateral care, în aparență, clarifică aspecte patrimoniale, autorul acestuia poate urmări stabilirea paternității copilului său.

Sub acest aspect a apreciat că este imoral și ilegal ca, printr-un act juridic, să se tranzacționeze dreptul personal al copilului - de a avea stabilită filiația față de tată.

Printr-un al patrulea motiv de recurs, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii, pe de o parte se argumentează respingerea apelului pe considerentul că "apelanta reclamanta a arătat explicit că nu a invocat niciodată că prin încheierea actului a urmărit să îl constrângă pe pârât să se căsătorească cu ea și să recunoască copilul" (pag 15 alin. (2) din hotărârea Curții de Apel Iași), iar, pe de altă parte, instanța de apel și-a însușit argumentele primei instanțe, respingând primul motiv de apel, argumente care susțineau ca "reclamanta este cea care urmarea condiționarea recunoașterii contribuției pârâtului de încheierea căsătoriei și nu invers" .

Concluzionând, recurenta a arătat că, modificând cadrul procesual, temeiul juridic, motivând contradictoriu sau fără legătură cu ilicitatea și imoralitatea cauzei, instanța de apel a încălcat și principiul neagravării situației reclamantei în propria cale de atac.

Astfel, schimbând temeiul juridic al cererii de chemare în judecată prin motivarea hotărârii din apel, instanța nu doar că a încălcat dreptul de disponibilitate al părții, dar i-a încălcat și drepturile procesuale împiedicând valorificarea acestora, într-o eventuală cale de atac (recurs - discuțiile putând purta doar cu privire la nelegalitatea hotărârii) sau printr-un nou demers juridic pe alte temeiuri.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15 decembrie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat în cauză și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 11 mai 2023, ora 9:00, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat soluția dată de instanța de prim control judiciar apelului declarat împotriva încheierii din 18.04.2019, prin care prima instanță a respins cererea reclamantei de decădere a pârâtului din dreptul de a depune întâmpinare. În susținerea criticii, recurenta a arătat că instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 165 pct. 2 C. proc. civ., iar pârâtul nu a invocat neregularitatea citării nici la primul termen de judecată și nici la următorul.

Critica este nefondată.

Analizând actele dosarului, în acord cu cele reținute de instanța de apel, se observă că prima instanță a dispus inițial citarea pârâtului, cetățean italian, cu confirmare de primire, iar după restituirea plicului la instanță și constatarea neîndeplinirii procedurii de citare, s-a dispus citarea conform Regulamentului CE nr. 1393/2017 privind notificarea sau comunicarea în statele membre a actelor judiciare și extrajudiciare în materie civilă și comercială.

Prin încheierea din 18.04.2019, prima instanță a observat că, în mod incorect, a apreciat la un termen anterior de judecată că procedura de citare este completă, discutându-se asupra probelor, în condițiile în care pârâtului nu i s-a comunicat și traducerea cererii prin care reclamanta și-a precizat temeiul juridic al acțiunii. Astfel, prima instanță a constatat că nu există o dovadă de comunicare către pârât a adresei traduse în limba italiană, prin care i s-a pus în vedere obligația de a depune la dosar întâmpinarea, precum și sancțiunea care rezultă din această obligație, motiv pentru care a apreciat că, deși a interpretat că procedura a fost legal îndeplinită cu pârâtul la termenele anterioare, nu sunt incidente în cauză dispozițiile legale privind sancțiunea nedepunerii în termen a întâmpinării, dat fiind principiul respectării dreptului la apărare al părților.

Înalta Curte reține că potrivit art. 153 C. proc. civ., "(1) Instanța poate hotărî asupra unei cereri numai dacă părțile au fost citate ori s-au prezentat, personal sau prin reprezentant, în afară de cazurile în care prin lege se dispune altfel. (2) Instanța va amâna judecarea și va dispune să se facă citarea ori de câte ori constată că partea care lipsește nu a fost citată cu respectarea cerințelor prevăzute de lege, sub sancțiunea nulității."

Caracterul acestei norme este imperativ, neregularitatea privind citarea uneia dintre părți trebuind a fi invocată din oficiu de către instanță, cu consecința amânării cauzei și a citării corecte a părții respective pentru următorul termen de judecată, situație care se regăsește în speță. Aceasta întrucât soluționarea cauzei în lipsa citării legale pârâtului deschidea pentru acesta posibilitatea formulării apelului, cu consecința anulării hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, în temeiul art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Din analiza deciziei recurate, se observă că, în mod corect, instanța de apel a apreciat cu privire la neregularitatea actului de citare și a constatat că la dosar nu există dovada primirii către pârât a copiei de pe acțiune și a adresei de înaintare în care să fie menționat termenul de depunere a întâmpinării și sancțiunea care intervine în cazul nerespectării termenului, traduse în limba italiană. Astfel, a validat considerentele primei instantei care, deși a apreciat inițial că procedura de citare cu pârâtul a fost legal îndeplinită la termenele anterioare, în vederea respectării dreptului la apărare al pârâtului, recunoscut și de art. 6 din CEDO, a reținut că se impune înlăturarea sancțiunii decăderii pârâtului din dreptul de a depune întâmpinare, ca o consecință a neîndeplinirii procedurii de citare.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, soluția dată apelului declarat împotriva încheierii din 18.04.2019 este una legală, iar instanța de apel nu avea cum să dea eficiență dispozițiilor art. 165 pct. 2 C. proc. civ., în contextul în care procedura de citare s-a efectuat potrivit Regulamentului CE nr. 1393/2017, iar din răspunsul dat de autoritățile italiene rezultă că nu s-a putut realiza comunicarea documentelor către pârât.

Dispozițiile legale invocate de recurentă ar fi putut fi reținute doar în ipoteza în care din actele restituite de autoritățile italiene ar fi rezultat în mod expres și fără echivoc refuzul pârâtului de a primi corespondența, ceea ce nu este cazul în speță.

În ceea ce privește susținerea recurentei că nici prima instanță și nici instanța de apel nu au reținut că pârâtul și-a folosit cu rea-credință drepturile procedurale, se observă că, în speță, nu s-a probat reaua-credință a intimatului-pârât, iar depunerea întâmpinării și solicitarea de administrare a probatoriului în combaterea pretențiilor reclamantei nu pot reprezenta o dovadă a săvârșirii drepturilor procedurale cu rea-credință, ci aceasta trebuie să rezulte din circumstanțele cauzei.

În același sens, se observă că recurenta nu a indicat care a fost vătămarea ce i s-a produs prin soluția primei instanțe de revenire asupra procedurii de citare, în speță, fiind vorba despre o nulitate condiționată, ceea ce impunea în sarcina acesteia obligația de a indica în ce mod a fost vătămată prin neaplicarea pentru pârât a sancțiunii decăderii din dreptul de a depune întâmpinare, sancțiune ce s-a hotărât a nu se aplica după constatarea de către prima instanță a neîndeplinirii procedurii de citare.

Dat fiind faptul că în speță s-a dovedit că procedura de citare nu a fost corect îndeplinită cu pârâtul, nu poate fi primită nici critica recurentei privind neinvocarea de către acesta a neregularității procedurii de citare la primul termen de judecată și nici la cel care a urmat.

O altă critică nefondată invocată de recurentă și circumscrisă aceluiași motiv de casare a vizat încălcarea de către instanța de apel a limitelor efectului devolutiv al apelului, respectiv a art. 476-479 C. proc. civ., ca urmare a reconsiderării de către instanța de apel a temeiului juridic al acțiunii, fără a pune în discuția părților vicierea consimțământului prin violență morală.

Analizând actele dosarului, se observă că prin cererea de chemare în judecată, neîntemeiată în drept, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu pârâtul constatarea nulității absolute a înscrisului denumit "declarație - confirmare", pentru cauză ilicită și imorală, înscris care a primit dată certă prin încheierea din 04.09.2007 dată de Cabinet avocat C. și în cuprinsul căruia reclamanta a declarat că pârâtul i-a remis suma de 100.000 euro, începând cu anul 2005, pentru edificarea unei case de locuit pe terenul reclamantei.

Ulterior, prin precizarea de la dosarul de fond, reclamanta a indicat că temeiul juridic al cererii sale este reprezentat de dispozițiile art. 953 și urm., respectiv 966 și urm. C. civ., însă, prima instanță a apreciat că, din motivarea cererii de chemare în judecată și din precizările ulterioare, rezultă că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 966 și urm. C. civ., prin prisma cărora a examinat pricina. Astfel, prima instanță a apreciat că reclamanta nu mai putea invoca incidența în speță a dispozițiilor art. 953 C. civ. care reglementează viciile de consimțământ, în condițiile în care s-a reținut cu putere de lucru judecat, prin decizia nr. 724/2015, pronunțată de Curtea de Apel Iași – secția civilă, în dosarul nr. x/2013, că reclamanta nu a fost într-o eroare de fapt atunci când a dat declarația, aceasta conștientizând obiectul mărturisirii sale. S-a mai reținut că nu se poate reține nici că declarația are o cauză ilicită și imorală, iar scopul imediat a fost ca prin declarația dată reclamanta să certifice contribuția pârâtului la construcția imobilului care îi aparține și nu acela de a-l determina pe pârât să se căsătorească și să recunoască copilul, ceea ce ar echivala cu invocarea propriei turpitudini.

Învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamantă, curtea de apel, contrar argumentelor recurentei, nu a reconsiderat temeiul juridic al acțiunii și nu a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului. Din cuprinsul deciziei recurate rezultă că instanța de apel a reținut că susținerile reclamantei sunt în sensul că actul juridic unilateral încheiat este nul absolut pentru că a avut o cauză ilicită și imorală, din perspectiva cărora a analizat pricina.

Astfel, instanța de apel a expus o amplă motivare cu privire la cauza ilicită și imorală, indicând chiar și situația în care s-ar fi pus problema cauzei imorale, respectiv atunci când scopul actului era de a constrânge o persoană să se căsătorească sau să recunoască copilul, ipoteză care nu se regăsește în speță întrucât reclamanta a arătat explicit că nu a invocat niciodată că prin încheierea actului a urmărit să îl constrângă pe pârât să se căsătorească cu aceasta sau să recunoască copilul.

Fiind vorba despre un act juridic unilateral, în mod corect instanța de apel a apreciat că trebuia analizat doar dacă scopul urmărit de reclamantă la încheierea actului era licit și moral, nu și scopul urmărit de pârât, care nu are calitatea de parte în actul juridic.

În acest sens, raportat la scopul declarat de reclamantă că l-a urmărit la încheierea actului, respectiv încheierea căsătoriei cu pârâtul și recunoașterea copilului, curtea de apel a apreciat că acest scop nu contravine regulilor de conviețuire socială și nici unei dispoziții legale astfel încât nu este ilicit și nici imoral.

În continuare, curtea de apel a reținut că, deși se invocă cauza ilicită și imorală ca și cauză de nulitate a actului juridic, motivarea acțiunii se referă la condiționarea reclamantei de către pârât să încheie actul juridic unilateral pentru a se căsători cu aceasta și pentru a recunoaște copilul.

În acest context, curtea de apel a reținut că se invocă vicierea consimțământului reclamantei la încheierea actului juridic prin violența morală exercitată asupra sa de către pârât care ar fi condiționat încheierea căsătoriei și recunoașterea copilului de încheierea actului juridic unilateral.

Așadar, instanța de apel a reținut, judicios, raportat la susținerile reclamantei, că existența viciilor de consimțământ nu mai poate fi analizată în speță, întrucât se opune puterea de lucru judecat de care se bucură decizia civilă nr. 724/2015, pronunțată de Curtea de Apel Iași, în care s-a statuat că voința reclamantei la încheierea actului a fost conștientă, liberă, iar aceasta nu a fost în eroare de fapt.

Prin urmare, răspunzând criticii recurentei, se observă că instanța de apel nu a schimbat temeiul juridic al acțiunii, nu a agravat situația reclamantei în calea sa de atac și nu a depășit limitele efectului devolutiv al apelului, ci doar a răspuns susținerilor sale referitoare la vicierea consimțământului. Practic, considerentele decisive pe care instanța de apel și-a întemeiat soluția sunt legate de cauza actului juridic unilateral încheiat de reclamantă, conform temeiul juridic indicat de parte, iar celelalte considerente referitoare la viciul de consimțământ sunt complementare, pentru că instanța de apel a interpretat argumentele de fapt din cererea de chemare în judecată spunând că ele trimit mai degrabă la consimțământ decât la cauză, fâcând o amplă analiză a pricinii atât din perspectiva cauzei, cât și a consimtământului la încheierea actului juridic.

O altă critică a recurentei se referă la greșita reținere de către instanța de apel a puterii de lucru judecat a deciziei nr. 724/2015 a Curții de Apel Iași, susținând că în procesele anterioare instanțele au apreciat că înscrisul reprezintă o mărturisire care nu poate fi revocată decât pentru eroare de fapt, nejudecând asupra altui viciu de consimțământ, respectiv violența.

Această critică, deși poate fi circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., este nefondată.

Înalta Curte reține că între părți au mai existat două litigii anterioare, primul fiind dosarul nr. x/2008 al Judecătoriei Vaslui, prin care reclamantul B. a învestit instanța cu o acțiune având ca obiect partaj coproprietate pe cote-părți concubini cu privire la imobilul situat în Văleni, jud. Vaslui, respins prin sentința civilă nr. 3538/20144 a Judecătoriei Vaslui, rămasă irevocabilă.

Al doilea litigiu a făcut obiectul dosarului nr. x/2013 al Judecătoriei Vaslui, având ca obiect constatarea în favoarea reclamantului a unui drept de creanță echivalent cu suma de 110.000 euro, admis în parte pentru suma de 100.000 euro, prin sentința civilă nr. 2868/12.12.2014 a Judecătoriei Vaslui, irevocabilă prin decizia nr. 724/27.11.2015 a Curții de Apel Iași – secția civilă. Prin această din urmă decizie, curtea de apel a analizat actul denumit declarație-confirmare și a reținut că voința celei care face mărturisirea a fost conștientă și liberă, câtă vreme declarația a fost dată în fața avocatului C. care i-a dat dată certă prin încheierea din 04.09.2007. Acul a fost analizat și din perspectiva unei eventuale erori de fapt în care se putea afla partea când a făcut mărturisirea, concluzia fiind aceeași, și anume a conștientizării perfecte de către parte a obiectului mărturisirii sale.

Întrucât o posibilă viciere a consimțământului a fost tranșată în litigiul anterior cu putere de lucru judecat, în mod corect, prin decizia recurată, instanța de apel a valorificat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei nr. 724/2015 a Curții de Apel Iași, pentru ceea ce înseamnă consimțământ valabil exprimat.

Contrar argumentelor recurentei, nu se poate reține că în litigiile anterioare nu s-a statuat asupra viciului de consimțământ al violenței, în condițiile în care în mod expres, în cuprinsul deciziei nr. 724/2015 a fost analizat conținutul și împrejurările în care mărturisirea a fost dată, constatându-se că a fost liberă și conștientă, motiv pentru care Curtea de Apel Iași a valorificat, în procesul anterior, actul juridic unilateral, constatând forța probantă a înscrisului prin care partea (reclamanta din prezenta cauză) a recunoscut că a beneficiat de un aport financiar de 100.000 euro din partea cetățeanului italian B., ceea ce a confirmat dreptul de creanță al acestuia.

În ceea ce privește critica recurentei privind neanalizarea de către instanța de apel a probelor administrate în primă instanță, ceea ce a împiedicat verificarea situației de fapt, se reține că această susținere nu este o veritabilă critică de nelegalitate care să poată fi analizată în prezenta cale extraordinară de atac, ci reprezintă o critică de netemeinicie relativă la modul în care instanța de apel a statuat asupra probelor și a conturat situația de fapt, care însă nu poate fi reapreciată în recurs.

Printr-un alt motiv de casare, circumscris art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât pe de-o parte s-a reținut că reclamanta "a arătat explicit că nu a invocat niciodată că prin încheierea actului a urmărit să îl constrângă pe pârât să se căsătorească cu ea și să recunoască copilul" (pag 15 alin. (2) din hotărârea Curții de Apel Iași), iar, pe de altă parte, instanța de apel și-a însușit argumentele primei instanțe, respingând primul motiv de apel, argumente care susțineau că "reclamanta este cea care urmarea condiționarea recunoașterii contribuției pârâtului de încheierea căsătoriei și nu invers" .

Critica este nefondată, întrucât în argumentarea soluției de respingere a primului motiv de apel, potrivit cu care prima instanță a pornit de la premiza eronată că reclamanta ar fi susținut că prin declarația dată ar fi urmărit să-l determine pe pârât să se căsătorească și să recunoască copilul, curtea de apel a reținut că prima instanță a analizat acțiunea din perspectiva condiționării sau nu de către pârât a încheierii căsătoriei cu reclamanta de încheierea actului.

În continuare, instanța de apel a expus argumente, într-o manieră logică și structurată, cu privire la verificarea condițiilor de validitate a actului juridic unilateral din perspectiva celui care s-a obligat prin încheierea actului, respectiv a reclamantei, și a conchis că, în speță, cauza închierii actului juridic nu este una ilicită sau imorală, iar, prin motivul de apel, ceea ce a invocat de fapt reclamanta a fost o viciere a consimțământului prin violență morală, în acest sens reținând puterea de lucru judecat a deciziei nr. 724/2015 a Curții de Apel Iași.

În ceea ce privește susținerea recurentei că hotărârea nu cuprinde referiri la un alt scop mediat invocat de aceasta, respectiv acela de a dovedi surorii pârâtului modul în care acesta a învestit suma de 100.000 euro, se reține că aceasta nu este o veritabilă critică de nelegalitate ci vizează aspecte care țin de situația de fapt a cauzei, care nu poate fi reconsiderată în recurs, dat fiind caracterul extraordinar al căii de atac.

Prin urmare, contrar afirmațiilor recurentei-reclamante, argumentarea hotărârii este logică, clară, coerentă și în acord cu prevederile legale aplicabile cauzei. Faptul că alegațiile acesteia nu sunt în acord cu raționamentul expus de instanța de apel nu poate echivala însă cu o motivare contradictorie, fiind posibil controlul hotărârii în calea de atac a recursului datorită considerentelor concrete, specifice, în acord cu exigentele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ.. În concluzie, nu pot fi primite criticile ce vizează motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta nefiind incident în cauză.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta a invocat greșita aplicare a normelor de drept material care reglementează violența (art. 955 și urm. C. civ.), arătând că nu există nicio dovadă că reclamanta ar fi fost amenințată sau că ar fi avut sentimentul de frică.

Or, Înalta Curte reține că, în faza procesuală a recursului, nu pot fi puse în discuție și reanalizate probele administrate, recursul fiind o cale extraordinară de atac, de reformare, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cazului concret dedus judecății.

Circumscris aceluiași motiv de casare, recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale referitoare la cauza imorală în privința împrejurării legate de statutul juridic al minorei.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că nici din dezvoltarea acestui motiv de recurs, nu se poate reține vreo critică concretă de nelegalitate care să combată raționamentul instanței de apel, care a reținut că actul juridic unilateral încheiat de reclamantă nu a avut o cauză ilicită sau imorală, pentru că fiind un act unilateral interesează doar motivul avut în vedere de reclamantă, nu și motivul urmărit de pârât, iar pe de altă parte, pretinsa condiționare a încheierii căsătoriei de darea declarației este de natură să determine vicierea consimțământului și nu să producă efecte asupra carcterului ilicit sau imoral al cauzei actului juridic.

Ca atare, invocarea de către recurentă a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este una formală, susținerile acesteia nereprezentând veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, ci vizează, în principal, situația de fapt a litigiului, fără avea legătură cu raționamentul instanței de apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că motivele de recurs sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

Totodată, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, potrivit cu care "Dacă partea care a beneficiat de ajutor public judiciar cade în pretenții, cheltuielile procesuale avansate de către stat rămân în sarcina acestuia.", constată că, urmare a admiterii cererii de ajutor public judiciar, sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 4221,85 RON, prin încheierea din 2 martie 2022, taxa judiciară de timbru datorată de recurenta-reclamantă în vederea soluționării recursului pendinte rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 391/2021 din 23 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, în dosarul nr. x/2017.

În temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, cheltuielile procesuale avansate de către stat, în cuantum de 4221,85 RON, rămân în sarcina acestuia.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 mai 2023.