ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1658/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 8 martie 2022 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate caracterul defăimător al următoarelor articole existente pe site-ul C..ro: VIDEO Mărirea și decăderea imperiului agricol al lui A.. Partea I: Legătura din Singapore și investitorii elvețieni de limbă rusă, postat la data de 24 ianuarie 2022 ora 13:54, autor C.; VIDEO Mărirea și decăderea imperiului agricol al lui A.. Partea II: Datoriile de milioane de RON, postat la data de 25 ianuarie 2022, ora 10:22, autor C. (Anexa 2); VIDEO Mărirea și decăderea imperiului agricol al lui A.. Partea III: Păpușarul își continuă manevrele, postat la data de 26 ianuarie 2022, ora 10:46, autor C. (Anexa 3). A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtei la înlăturarea articolelor defăimătoare de pe site-ul C..ro, obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în cuantum de 250.000 RON și obligarea pârâtei la publicarea, pe pagina de internet C..ro a hotărârii definitive a instanței de judecată pronunțată în prezentul dosar.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 326 din 27 martie 2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei de interes. A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L..

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă nr. 1139A din 6 noiembrie 2024, Curtea de Apel București, secția A IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 326 din data de 27 martie 2023 pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.. A obligat pe apelant la plata către intimată a sumei de 3.213 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 1139A din 6 noiembrie 2024 pronunțată Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Printr-o primă critică, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fundamentându-se pe supoziții și bănuieli ale instanței asupra situației de fapt dedusă judecății, care însă nu sunt motivate, nici măcar implicit și care nu pot fi deduse din probatoriul administrat în dosar. Suportul factual invocat de către instanța de apel trebuie să se bazeze pe fapte, nu pe interpretarea jurnalistică a unor fapte. Ori instanța nu motivează nicăieri care sunt faptele concrete care conferă afirmațiilor făcute de pârâtă un suport factual. Simpla prezentare a jurisprudenței CEDO în materia dreptului de exprimare a jurnalistului nu înlătură obligația instanței de a indica suficient de clar și de logic argumentele pe care se bazează hotărârea în acest caz concret. Din studierea considerentelor rezultă că opinia instanței privind veridicitatea conținutului articolelor de presă incriminate nu se sprijină pe nicio probă din dosar, ci doar pe alte articole jurnalistice care au tratat tangențial afirmațiile intimatei și pe "bănuieli" existente în spațiul public. Instanța avea obligația să arate care sunt faptele concrete, neinterpretate jurnalistic, la care s-a raportat când a considerat că afirmațiile intimatei au o bază factuală și sunt acoperite de dreptul la exprimare. Ori nicăieri în considerente nu indică instanța de apel care sunt faptele concrete care justifică afirmații lipsite de orice echivoc, precum: "(...)întregul proces de insolvență al societăților este controlat de A. care preia aproape gratis și ultimele active funcționale" (extras din Articolul din 24. OL 2022); "(...)A. ia mai multe credite de la D., E., F. și G., pentru care garantează cu stocuri de cereale fictive, estimate a fi obținute de firmele sale. Acești bani nu s-au regăsit în investiții ale firmelor din grupul RACOVA, a căror situație financiară a continuat să se înrăutățească"m(extras din Articolul din 25.01.2022); "Tot în 2015, A. simulează înstrăinarea afaceri sale din domeniul agricol către o rețea de off-shore-uri din Elveția și alte paradisuri fiscale (Insulele Virgine Britanice, Emiratele Arabe Unite)" (extras din Articolul din 25.01.2022); "Investițiile de peste 25 de milioane de euro cu care A. se mândrea la RACOVA, în toată mass-media, în perioada 2007 - 2008, revin acum sub controlul său, fără licitație și fără ca vreo unul dintre creditori să se opună" (extras din Articolul din 26.01.2022). Toate aceste afirmații sunt minciuni, fără nicio bază factuală și care sunt contrazise de hotărâri civile și penale și rapoarte de expertiză judiciară, care însă nu sunt menționate deloc de către intimată. Simpla referire generică la existența unor bănuieli în spațiul public și la existența unor alte articole de presă nu constituie o motivare a hotărârii, dat fiind că instanța de apel avea obligația să arate care sunt faptele concrete care conferă bază factuală afirmațiilor intimatei. Apreciind motivarea nu există, recurentul-reclamant solicită casarea hotărârii și trimiterea dosarului spre rejudecare către instanța de apel. Prin cea de-a doua critică, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, instanța de apel aplicând greșit normele de drept material care reglementează protecția reputației și demnității recurentului ca urmare a unei interpretări eronate a situației de fapt, atât în ceea ce privește faptele care intimata pretinde că ar fi fost săvârșite de către recurent, cât și în ceea ce privește calitatea de persoană publică a recurentului. Cadrul normativ care reglementează drepturile nepatrimoniale care fac obiectul prezentului dosar este dat de art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. In hotărârea recurată instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 10 din CEDO pentru a justifica încălcarea drepturilor reclamantului prevăzute de către art. 8 din CEDO. Deși este adevărat că există o practică constantă a jurisprudenței, atât europeană, cât și națională, conform căreia dreptul la liberă exprimare al jurnaliștilor este protejat de art. 10 atâta timp cât este exercitat cu bună credință și în condițiile existenței unei baze factuale, instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 10 pentru a proteja o campanie de denigrare și afirmații fără nicio bază factuală. Mai grav, instanța de apel a negat însăși prezumția de nevinovăție a recurentului, instituind o veritabilă prezumție de vinovăție și insinuând în mod tendențios existența unor "bănuieli în spațiul public". Ori hotărârea instanței trebuie să fie fundamentată pe probe nu pe "bănuieli în spațiul public". Pentru a justifica aplicarea în speță a protecției acordată de art. 10 din CEDO, instanța s-a raportat la două elemente esențiale, respectiv calitatea de persoană publică a recurentului și existența unei baze factuale pentru afirmațiile din articolele care fac obiectul prezentului litigiu. Concluziile instanței au fost eronate în ambele privințe. În ceea ce privește calitatea de persoană publică a apelantului, instanța de apel consideră că recurentul are calitatea de persoană publică, prin prisma activităților sportive și de afaceri pe care le-a desfășurat în trecut, prin urmare i se aplică o protecție redusă a dreptului la reputație. Ori faptul că apelantul a avut calitatea de arbitru internațional până în anul 1997, că a fost finanțator al clubului de fotbal H. până în anul 2014 și acționar majoritar al grupului Racova până în anul 2015, deși îi conferă o notorietate pe plan local, nu îi conferă statutul de persoană publică în sensul jurisprudenței aferente aplicării art. 10 din CEDO. In anul 2022, când s-a derulat campania de denigrare a apelantului de către intimată, recurentul nu mai avea calitatea de arbitru internațional de peste 25 de ani și nici calitatea de finanțator al H. sau de proprietar al grupului de firme RACOVA de peste 7 ani. Ori notorietatea unei persoane nu echivalează cu statutul de persoană publică. Contrar considerentelor din hotărârea recurată, notorietatea unei persoane, atâta timp cât persoana respectivă nu participă voluntar și vizibil la viața publică, nu ar trebui să atragă o protecție mai puțin eficientă a vieții personale a persoanei care se bucură de notorietate. Altfel spus, prin participarea activă și voluntară în mass media se poate presupune că o persoană renunță parțial la protecția vieții private, punându-se de bună voie în "lumina reflectoarelor". Însă viața privată a unei persoane care se bucură de notorietate în plan local nu trebuie să beneficieze de un nivel redus de protecție, dat fiind că notorietatea pentru fapte trecute nu echivalează cu expunerea voluntară în "lumina reflectoarelor". Mai mult, statutul de persoană publică dispare o dată cu timpul, atâta timp cât persoana respectivă nu este implicată în circumstanțe noi care să o readucă în atenția publicului. De altfel, dreptul de a fi uitat, statuat de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în Cauza C-l31/12 (Google Spain SLși Google Inc. împotriva Agencia Espafiola de Proteccion de Datos și Mario Costeja Gonzâlez) este unul dintre conceptele juridice recente care guvernează societatea informațională. Prin urmare, statutul de persoană publică atribuit de către instanța de fond apelantului nu mai era de actualitate la data publicării articolelor denigratoare, prin urmare se impunea aplicarea integrală a protecției conferită de art. 8 CEDO. În ceea ce privește existența unei baze factuale, argumentele se suprapun cu cele deja expuse, respectiv nemotivarea hotărârii. Astfel, instanța de fond a ignorat faptul că anumite afirmații sunt minciuni fără nicio acoperire factuală și că nu există nicio bază factuală pentru afirmațiile denigratoare existente în articolele publicate de către intimată. Prin raportare la situația de fapt și argumentele expuse mai sus, rezultă că instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material care reglementează protecția reputației și demnității apelantului. In realitate, prin raportare la statutul de persoană privată a acestuia și la lipsa de temei factual al afirmațiilor din articolele obiect al prezentului litigiu, afirmațiile intimatei nu sunt acoperite de dreptul la libera exprimare, astfel cum rezultă din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia: "dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, parag. 2 al acestui articol menționat permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației înseși. Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii de infracțiuni, protecția sănătăți și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale. (...) Legat de acest aspect, Curtea Europeană, a afirmat în repetate rânduri (de exemplu în cauza Nilsen și Johnsen împotriva Norvegiei) că afirmațiile referitoare la fapte determinate sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absența oricăror dovezi care să le susțină și care nu sunt susținute nici de afirmațiile părții vătămate, nu se bucură de protecția art. 10 din CEDO". Din textele legale invocate, precum și din situația de fapt prezentată rezultă că afirmațiile făcute de către intimat nu sunt acoperite de dreptul la liberă exprimare. Iar prin producerea acestor afirmații, fără a aduce nicio dovadă în susținerea lor, precum și prin insinuările constante și nejustificate referitoare la recurent, este evident că afirmațiile intimatului au fost făcute doar cu scopul de a leza demnitatea și drepturile reclamantului, având un vădit caracter neadevărat și defăimător. Concluzionând, pentru considerentele prezentate, recurentul-reclamant solicită admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea spre rejudecare instanței de apel.

Apărările formulate în cauză: Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 1815 RON, în a căror dovedire a depus chitanță și factură.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (8 martie 2022), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 14 octombrie 2025, cu citarea părților, în ședință publică, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fundamentându-se pe supoziții și bănuieli ale instanței asupra situației de fapt deduse judecății, menționând că instanța nu a motivat nicăieri care sunt faptele concrete care conferă afirmațiilor făcute de pârâtă un suport factual, iar opinia instanței privind veridicitatea conținutului articolelor de presă incriminate nu se sprijină pe nicio probă din dosar, toate afirmațiile pârâtei fiind minciuni, fără nicio bază factuală și care sunt contrazise de hotărâri civile și penale și rapoarte de expertiză judiciară. În aprecierea recurentului, simpla referire generică la existența unor bănuieli în spațiul public și la existența unor alte articole de presă nu constituie o motivare a hotărârii. Cu privire la aceste critici, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. au în vedere lipsa motivării ori motivarea contradictorie sau numai pe baza unor motive străine de natura cauzei. Nemotivarea, ca motiv de nelegalitate a hotărârii, presupune absența cu desăvârșire a oricăror considerente din care să rezulte argumentele pentru care cererile și mijloacele de apărare invocate de părți au fost înlăturate. Motivarea contradictorie presupune ca hotărârea atacată să cuprindă în considerentele sale constatări de fapt distincte și contradictorii care să facă imposibilă aplicarea textelor legale reținute și, pe cale de consecință, imposibilitatea exercitării controlului de legalitate, în timp ce teza ultimă a cazului de recurs menționat are în vedere susținerea soluției numai pe baza unor motive străine de natura cauzei. În jurisprudența CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil (cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ianuarie 2000) și că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (cauza Albina contra România - Hotărârea din 28.04.2005, cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România - Hotărârea din 8 iunie 2006). În speță, instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia sentinței primei instanțe prin prisma condițiilor specifice acțiunii în răspundere civilă delictuală, menținând soluția de respingere a pretențiilor deduse judecății, după ce a verificat ea însăși, raportat la criticile formulate prin apel, întrunirea în cauză a condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. Din analiza considerentelor deciziei atacate reiese faptul că instanța de apel a efectuat o motivare care cuprinde toate reperele necesare și a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma/stilul și contextul mesajului critic, contextul în care a fost exprimată opinia, interesul public pentru tema dezbătută, buna-credință, raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată, reținând că în cauză nu este vorba despre fapte, ci despre judecăți de valoare, care trebuie să fie întemeiate pe o bază factuală suficientă. Astfel, instanța de apel a reținut cu privire la persoana reclamantului că acesta are calitatea de persoană cunoscută publicului, având "un profil cunoscut la nivel național, ca om de afaceri și personalitate în domeniul fotbalului, dar și la nivel local", iar faptele relatate au legătură exclusiv cu afacerile deținute de reclamant, cu tranzacții care interesează bunul mers al acestor afaceri și dezvoltarea comunității în care acestea activează, existând un interes legitim din partea jurnaliștilor de a aduce la cunoștința publicului fapte și informații care îl privesc pe acesta, având în vedere inclusiv faptul că reclamantul însuși se descrie prin prisma realizărilor sale profesionale. În ceea ce privește susținerea recurentului în sensul că instanța nu a motivat nicăieri care sunt faptele concrete care conferă afirmațiilor făcute de pârâtă un suport factual, Înalta Curte reține că instanța de apel a arătat, în mod lămuritor, faptul că reclamantul nu a criticat în apel dezlegarea dată de prima instanță, care a reținut că în cauză că nu este vorba despre fapte, ci despre judecăți de valoare, care trebuie să fie întemeiate pe o bază factuală suficientă, astfel încât curtea de apel nu ar mai fi putut reveni asupra acestei dezlegări, pentru a realiza apoi proba temeiniciei afirmațiilor pârâtei. Referitor la faptul că, în accepțiunea recurentului, opinia instanței privind veridicitatea conținutului articolelor de presă incriminate nu se sprijină pe nicio probă din dosar, se impune a fi reamintit faptul că stabilirea naturii afirmației drept faptă sau judecată de valoare este deosebit de importantă întrucât, conform jurisprudenței CEDO, judecățile de valoare (opiniile) nu trebuie dovedite, nefiind susceptibile de probă, în timp ce faptele trebuie să fie supuse probei verității. S-a reținut de către instanța de apel faptul că "dimpotrivă, fiind contestată numai existența bazei factuale, standardul probator este mai permisiv, astfel că, așa cum s-a arătat deja, nu este necesar a se verifica dacă afirmațiile jurnalistului sunt corecte din punct de vedere factual, ci doar dacă au avut un fundament suficient de clar conturat încât să permită judecata de valoare." De asemenea, instanța de apel a constatat că: "a existat o bază factuală suficientă. Nucleul dezbaterii provocate de pârâtă a vizat modalitatea și scopurile în care reclamantul a gestionat transferul afacerilor sale către alte persoane. În atare condiții, Tribunalul a reținut drept bază factuală suficientă împrejurările necontestate, potrivit cărora preexistau în spațiul public bănuieli în sensul că reclamantul controlează în mod indirect procesul de insolvență al societăților menționate în articol, că sunt dezbătute modalitățile în care acesta se apără în fața unei proceduri de executare silită, că există suspiciuni cu privire la modalitatea în care a fost obținută creditarea afacerilor, că poate exista o simulație prin înstrăinarea la un preț foarte mic a unor acțiuni." Înalta Curte constată că motivarea deciziei recurate întrunește exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate, precizie și consecvență motivele pe care se întemeiază, decizia conținând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară și explicită, cuprinzând silogismul juridic întemeiat pe starea de fapt și argumentele care au format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate. Așadar, prin raportare la considerentele expuse, se reține că nu se verifică incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nefiind constată o nemotivare a hotărârii. Prin cea de-a doua critică, pretinzând nelegalitatea deciziei din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 10 din CEDO pentru a justifica încălcarea drepturilor reclamantului prevăzute de către art. 8 din CEDO, aducând, însă, în dezbatere, în mod inadecvat procedural, raportat la faza judecății aflate în calea extraordinară de atac a recursului, elemente de fapt și de apreciere pe care s-a fundamentat judecata devolutivă din apel ca efect al cercetării conținutului articolelor contestate. Astfel, sub un prim aspect, recurentul a arătat că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material care reglementează protecția reputației și demnității ca urmare a unei interpretări eronate a situației de fapt, făcând trimitere la faptul că statutul de persoană publică, atribuit reclamantului de către instanță, nu mai era de actualitate la data publicării articolelor denigratoare, prin urmare se impunea aplicarea integrală a protecției conferită de art. 8 CEDO. Prin aceste critici, recurentul tinde, în realitate, doar la obținerea unei noi evaluări asupra elementelor probatorii administrate în cauză de către instanțele de fond, afirmațiile invocate vizând strict devoluțiunea cauzei, improprie judecății din recurs. În acest sens se înscrie și susținerea recurentului potrivit căreia "faptul că apelantul a avut calitatea de arbitru internațional până în anul 1997, că a fost finanțator al clubului de fotbal H. până în anul 2014 și acționar majoritar al grupului Racova până în anul 2015, deși îi conferă o notorietate pe plan local, nu îi conferă statutul de persoană publică în sensul jurisprudenței aferente aplicării art. 10 din CEDO", în condițiile în care, instanța de prim control judiciar a reținut, în deplină concordanță cu prima instanță, însuși contrariul, respectiv că reclamantul "are un profil cunoscut la nivel național, ca om de afaceri și personalitate în domeniul fotbalului, dar și la nivel local", iar faptele relatate "au legătură cu comunitatea din care acesta își desfășoară activitatea. De altfel, reclamantul însuși se descrie prin prisma realizărilor sale profesionale, de care instanța nu putea face abstracție." Limitându-se doar la a contesta elemente ce au intrat în puterea de apreciere a instanțelor fondului și care scapă cenzurii instanței de recurs, reclamantul urmărește doar repunerea în discuție a situației de fapt. Or, faptul că, în urma examinării probatoriului, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de recurent (în privința calității sale de persoană cunoscută publicului) nu reprezintă un aspect apt să infirme raționamentul logico-juridic al instanței de prim control judiciar, acesta vizând, în realitate, maniera de stabilire a cadrului factual. În acest sens, în speță, instanța de apel, analizând situația de fapt în legătură cu activitatea profesională a reclamantului, a stabilit că recurentul nu este o simplă persoană particulară, fiind "corect stabilită, prin raportare la orientarea Curții Europene, calitatea de persoană cunoscută publicului a reclamantului. Acesta are un profil cunoscut la nivel național, ca om de afaceri și personalitate în domeniul fotbalului, dar și la nivel local." De altfel, în mod indirect, însuși reclamantul se descrie prin prisma realizărilor sale profesionale. Cum afirmațiile formulate vizează doar aspecte de fapt, care au constituit obiectul examinării instanțelor de fond, iar nu o verificare a legalei aplicări a normelor de drept material, acestea sunt incompatibile cu analiza specifică instanței de recurs. Fără a convinge în ce constă pretinsa nelegalitate săvârșită de instanța de apel cu ocazia pronunțării deciziei atacate, recurentul mai arată, de asemenea, doar sub aparența unei critici de nelegalitate relative la încălcarea art. 10 din Convenția Europeană, faptul că, în ceea ce privește existența unei baze factuale, instanța de fond a ignorat faptul că anumite afirmații sunt minciuni fără nicio acoperire factuală și că nu există nicio bază factuală pentru afirmațiile denigratoare existente în articolele publicate de către intimată. Astfel cum anterior s-a evidențiat, instanța de apel a explicat de ce nu este necesar a se verifica dacă afirmațiile jurnalistului sunt corecte din punct de vedere factual, ci doar dacă au avut un fundament suficient de clar conturat încât să permită judecata de valoare. Cadrul factual reținut de tribunal (menținut de către instanța de prim control judiciar), care nu poate face obiectul reevaluării în fața instanței de recurs, a stabilit că în cauză nu este vorba despre fapte, ci despre judecăți de valoare, care trebuie să fie întemeiate pe o bază factuală suficientă. În continuare, în acord cu limitele efectului devolutiv determinat de ceea ce s-a apelat (sens în care a reținut că "apelantul reclamant nu a criticat această dezlegare dată de instanță, ci a contestat existența bazei factuale, cu scopul de a scoate în afara protecției legale afirmațiile pârâtei"), curtea de apel s-a mărginit la cercetarea existenței bazei factuale, reținând că "preexistau în spațiul public bănuieli în sensul că reclamantul controlează în mod indirect procesul de insolvență al societăților menționate în articol, că sunt dezbătute modalitățile în care acesta se apără în fața unei proceduri de executare silită, că există suspiciuni cu privire la modalitatea în care a fost obținută creditarea afacerilor, că poate exista o simulație prin înstrăinarea la un preț foarte mic a unor acțiuni", fundamentându-și raționamentul juridic inclusiv pe jurisprudența instanței de contencios european în materie, analizată pe larg în cuprinsul actului jurisdicțional atacat. Or, solicitând reevaluarea, ca declarații factuale, a judecăților de valoare stabilite de instanțele fondului, recurentul tinde la extinderea neprocedurală a cadrului în care are loc judecata în fața instanței de recurs, al cărei obiect privește strict cercetarea conformității cu regulile legale a deciziei atacate, spre deosebire de calea devolutivă de atac, care presupune o nouă judecată atât în fapt, cât și în drept. Prin urmare, exigențele procedurale determinate de motivul de casare invocat impuneau doar invocarea unei greșite interpretări și aplicări a unor texte de lege (iar nu a unor probe din prezenta pricină), în raport cu situația factuală reținută în cauză. Se reține, așadar, că inclusiv aceste susțineri ale recurentului vizează doar modalitatea de valorificare a probelor și repun în discuție calificarea dată afirmațiilor de către instanțele de fond, singurele care au competența de administrare și evaluare a probatoriului. Astfel fiind, se constată că recurentul urmărește, în realitate, a obține, în mod nepermis, o nouă dezlegare în legătură cu aspectele de temeinicie ale cauzei, pentru ca, în raport cu o altă situație factuală, să poată justifica încălcarea normelor de drept substanțial și a principiilor ce decurg din jurisprudența instanței de contencios european, la care face referire în cuprinsul memoriului de recurs. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat. Totodată, reținând culpa procesuală a recurentului-reclamant, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea acestuia, ca parte care a pierdut procesul în sensul textului legal menționat, la plata către intimata-pârâtă B. S.R.L. a sumei de 1815 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.