ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 358/2022

Ședința publică din data de 23 septembrie 2025

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 103 din data de 17.03.2023, pronunțată de Tribunalul Constanța, cu privire la inculpatul A., s-au hotărât următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a doua din C. proc. pen., coroborat cu art. 154 alin. (1) lit. c) raportat la art. 155 alin. (1) din C. pen., cu referire la Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale a României și cu aplicarea art. 5 din C. pen., a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, față de inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, în formă continuată - faptă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a doua din C. proc. pen., coroborat cu art. 154 alin. (1) lit. c) raportat la art. 155 alin. (1) din C. pen., cu referire la Decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale a României și cu aplicarea art. 5 din C. pen., a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripției răspunderii penale, față de inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de spălare de bani, în formă continuată - faptă prevăzută de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. raportat la art. 53 lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. și cu aplicarea art. 5 din C. pen., a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa închisorii de 6 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată - faptă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) din C. proc. pen. raportat la art. 53 lit. b) din C. pen., cu aplicarea art. 396 alin. (10) din C. proc. pen. și cu aplicarea art. 5 din C. pen., a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa închisorii de 5 ani, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată - faptă prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a contopit pedepsele principale stabilite pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului A. prin hotărârea de față și a aplicat acestuia pedeapsa închisorii de 6 ani, la care a adăugat un spor de 1 an și 8 luni, reprezentând o treime din durata celeilalte pedepse, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa închisorii rezultante de 7 (șapte) ani și 8 (opt) luni, prin privare de libertate, potrivit art. 60 din C. pen. și Legii nr. 254/2013.

În temeiul dispozițiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, raportat la art. 67 alin. (2) din C. pen., a aplicat inculpatului A., alături de fiecare pedeapsă principală a închisorii, pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi administrator al vreunei societăți comerciale, pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale sau considerarea acesteia ca fiind executată.

În temeiul art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, raportat la art. 65 alin. (1) din C. pen., a aplicat inculpatului A., alături de fiecare pedeapsă principală a închisorii, pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi administrator al vreunei societăți comerciale, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare și până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.

În temeiul art. 45 alin. (1) și alin. (3) lit. a) din C. pen., îi aplică inculpatului A., alături de pedeapsa principală rezultantă a închisorii, pedeapsa complementară constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi administrator al vreunei societăți comerciale, pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale sau considerarea acesteia ca fiind executată.

În temeiul art. 45 alin. (5) și alin. (3) lit. a) din C. pen., a aplicat inculpatului A., alături de pedeapsa principală rezultantă a închisorii, pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) din C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi administrator al vreunei societăți comerciale, pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale sau considerarea acesteia ca fiind executată.

Împotriva acestei sentințe penale a formulat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 1306/P/2023 din data de 22 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția Penală și pentru Cauze Penale cu Minori și de Familie, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 103 din data de 17.03.2023, pronunțată în dosarul penal nr. x/2020, al Tribunalului Constanța.

Împotriva deciziei penale nr. 1306/P/2023 din data de 22 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția Penală și pentru Cauze Penale cu Minori și de Familie, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 30 aprilie 2025.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală la data de 27 iunie 2025, când s-a stabilit termen la data de 23 septembrie 2025, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casație, prin prisma dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată următoarele:

Cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b) c) și d) C. proc. pen.

Astfel, în cuprinsul cererii sunt menționate numele și prenumele inculpatului (A.), hotărârea care se atacă (decizia penală nr. 1306/P/2023 din data de 22 decembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția Penală și pentru Cauze Penale cu Minori și de Familie), motivarea recursului în casație și semnătura inculpatului.

Prin cererea de recurs în casație formulată, inculpatul A. a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. "în mod greșit nu s-a dispus încetarea procesului penal".

A apreciat că în mod eronat, instanța de apel a reținut un termen de prescripție de 10 ani pentru infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. și infracțiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

În opinia inculpatului, instanța de apel nu a avut în vedere limitele de pedeapsă pentru cele două infracțiuni de evaziune fiscală, care erau între 2 și 8 ani, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. În aceste condiții, termenul de prescripție este de 8 ani, în conformitate cu dispozițțile art. 154 alin. (1) din C. pen.

Un alt motiv pentru care a considerat că termenul de prescripție este de 8 ani și nu de 10 ani este faptul că forma Legii nr. 241/2005 din anul 2013, prevedea că limitele de pedeapsă se majorează cu 2 ani, nu cu 5 ani, așa cum a reținut, în mod greșit, instanța de apel.

Așadar, pentru infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, data ultimei acțiuni este data de 24.07.2013, iar termenul de prescripție s-a împlinit la data de 24.07.2021, iar pentru cea de-a doua faptă de evaziune fiscală, ultima acțiune a fost în data de 22.12.2015, astfel încât termenul de prescripție s-a împlinit la data de 21.12.2013.

În subsidiar, în situația în care instanța de recurs în casație va considera că pentru aceste fapte nu a intervenit termenul de prescripție a răspunderii penale, a solicitat individualizarea pedepsei și reținerea cauzei de reducere cu o treime a limitelor de pedeapsă, având în vedere că a optat pentru procedura simplificată.

La data de 14 mai 2025, recurentul inculpat A. a formulat o cerere de repunere în termenul de exercitare a recursului în casație, în contextul pronunțării Deciziei nr. 50 din 18 februarie de către Curtea Constituțională a României.

A apreciat că pentru egalitate de tratament juridic, toate persoanele care au fost prejudiciate de către instanțele de apel, care în mod greșit nu au dispus încetarea procesului penal, deși exista o cauză de încetare a procesului penal, sunt acum repuse în termen pentru a exercita această cale extraordinară de atac, întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

În opinia sa, remedierea unei situații generată de constatarea neconstituționalității unui text de lege care îngrădea inculpatului posibilitatea exercitării acestui motiv de casare operează în fapt ca o repunere în termen, în scopul, de pe o parte, al asigurării egalității în drepturi în fața legii a tuturor cetățenilor, iar pe de altă parte, nu se poate menține o hotărâre judecătorească de condamnare întemeiată pe o eroare de judecată evidentă, cu atât mai mult cu cât instanța de apel a apreciat în mod greșit că se impune respingerea apelului fundamentat pe solicitarea de constatare a intervenției prescripției răspunderii penale.

Examinând cererea de recurs în casație formulată recurentul inculpat A., prin prisma dispozițiilor art. 440 C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor alin. (2) al art. 440 C. proc. pen., care poartă titlul marginal "Admiterea în principiu", dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispozițiile art. 434, art. 436 alin. (1) și alin. (6), art. 437 și art. 438, instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Procedând, în acest cadru, la verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte, constată că cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat nu a fost depusă în termen, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 435 din C. proc. pen.

Potrivit art. 435 C. proc. pen., termenul de declarare a căii de atac a recursului în casație este de 30 de zile și se calculează conform regulii stabilite în art. 269 alin. (1) și alin. (2) C. proc. pen. privind calculul termenelor procedurale pe zile, fiind aplicabile si prevederile art. 269 alin. (4) privind situațiile când ultima zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare și cele art. 270 alin. (1) și alin. (2) referitoare la actele considerate ca făcute în termen; momentul inițial al termenului este data comunicării deciziei instanței de apel, indiferent de titularul căii de atac.

Analizând actele dosarului, prin aplicarea considerațiilor legislative anterior expuse, Înalta Curte constată că decizia penală atacată a fost comunicată recurentului inculpat la data de 02 martie 2024, termenul pentru formularea cererii de recurs în casație s-a împlinit la data de 02 aprilie 2024, iar cererea de recurs a fost depusă la data de 30 aprilie 2025, depășind termenul legal cu aproximativ un an.

Conform art. 268 alin. (1) din C. proc. pen., când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen.

În ceea ce privește cererea de repunere în termenul de exercitare a căii extraordinare de atac a recursului în casație, motivat de împrejurarea că a fost pronunțată Decizia nr. 50 din 18 februarie 2025 a Curții Constituționale, prin care s-a statuat că:

"soluția legislativă din cuprinsul art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen. care exclude inculpatul de la dreptul de a formula recurs în casație în ipoteza în care în mod greșit nu a fost dispusă încetarea procesului penal este neconstituțională", se apreciază că aceasta nu poate fi primită, având în vedere că în interpretarea dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, instanța constituțională a statuat că, "decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor", iar situațiile juridice epuizate și definitiv consolidate nu mai pot fi repuse în discuție, "ele fiind rezultatul prezumției de constituționalitate de care s-a bucurat norma respectivă la acel moment. Neconstituționalitatea este o sancțiune de drept constituțional, răstoarnă o prezumție de natură normativă primară, se aplică pentru viitor și are efecte distincte de nulitate, care, la rândul său, are un regim juridic specific în materie civilă, penală sau administrativă, astfel că nu se poate realiza nicio paralelă între acestea." (Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017 pronunțată de Curtea Constituțională).

Decizia de constatare a neconstituționalității se va aplica situațiilor juridice pendinte; o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia - cauze pendinte (așadar nu și cele existente dar cu privire la care nu există niciun litigiu) în care respectivele dispoziții sunt aplicabile, indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanță în privința aplicării deciziei Curții este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii constatate ca fiind neconstituționale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional se produc erga omnes; aceasta întrucât excepția de neconstituționalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă și un mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse judecății (Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea Constituțională).

Așadar, decizia de constatare a neconstituționalității nu se va aplica situațiilor care au devenit facta praeterita - este vorba despre cauzele soluționate până la publicarea deciziei Curții Constituționale și în care nu a fost dispusă sesizarea Curții Constituționale cu o excepție având ca obiect o dispoziție dintr-o lege sau ordonanță declarată neconstituțională, și care reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv și irevocabil soluționată. Din momentul introducerii cererii în instanță și până la soluționarea definitivă a cauzei, norma incidentă a beneficiat de o prezumție de constituționalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunțării hotărârii prin care s-a tranșat în mod definitiv litigiul.

Or, în raport de actele dosarului, se constată că prezenta cauză a rămas definitivă la data de 22 decembrie 2023, decizia pronunțată de instanța de apel a fost comunicată inculpatului la data de 02 martie 2024, iar termenul pentru declararea recursului în casație, potrivit art. 435 alin. (2) din C. proc. pen., s-a împlinit la data de 02 aprilie 2024.

În aplicarea principiului constituțional al neretroactivității deciziilor pronunțate, instanța constituțională a notat însă și o importantă excepție de la această din urmă regulă. Astfel, potrivit Curții, o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică și în cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunțată decizia Curții Constituționale, soluționate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire:

"soluția legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu prevederile constituționale privind efectele ex nunc ale deciziei de admitere a Curții, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curții. Efectele unei decizii de admitere pronunțate de instanța de contencios constituțional se întind inter partes numai ex nunc, deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce efecte pentru trecut, și nu decizia de admitere a Curții Constituționale, aceasta din urmă fiind numai un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare a hotărârilor judecătorești care s-au întemeiat pe dispoziția declarată neconstituțională. Prin urmare, decizia de admitere a Curții Constituționale mediază revizuirea, și nu invers, iar efectele pentru trecut de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite sunt o consecință a căii de atac extraordinare, și nicidecum a actului emis de instanța de contencios constituțional." (în acest sens, Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, asupra obiecției de neconstituționalitate a Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a C. proc. civ. și a C. proc. pen. al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, Decizia nr. 998 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2013, Decizia nr. 130 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 19 aprilie 2013, și Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 21 ianuarie 2014).

Or, în cauză, recurentul inculpat nu a formulat o excepție de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., de altfel, acesta nici nu a exercitat calea de atac a recursului în casație până la momentul apariției Deciziei Curții Constituționale nr. 50/2025.

Pentru toate considerentele expuse, în baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1306/P/2023 din data de 22 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția Penală și pentru Cauze Penale cu Minori și de Familie.

Va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 alin. (2) C. proc. pen., respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 1306/P/2023 din data de 22 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția Penală și pentru Cauze Penale cu Minori și de Familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 septembrie 2025.