ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2382/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția I civilă la 10 ianuarie 2022, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, la înlăturarea de pe site-ul dezvăluirea.ro a informațiilor vătămătoare la adresa sa și la publicarea pe internet a hotărârii definitive, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 58 din 12 ianuarie 2023, Tribunalul Iași, secția I civilă a respins cererea, ca nefondată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei decizii civile, a declarat apel reclamantul. Prin decizia civilă nr. 38 din 25 ianuarie 2024, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelul, ca nefondat.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 21 martie 2024, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând în esență că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 10 din CEDO, care reglementează protecția reputației și demnității, ca urmare a unei interpretări eronate a situației de fapt, atât în ce privește infracțiunile despre care intimatul pretinde că le-ar fi săvârșit recurentul, cât și în ce privește calitatea de persoană publică a recurentului. În realitate, prin raportare la statutul de persoană privată al recurentului și la lipsa de temei factual al afirmațiilor din articolele publicate de către intimat, afirmațiile acestuia nu sunt acoperite de dreptul la libera exprimare, prevăzut de art. 10 din CEDO.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziții legale rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual. Recurentul-reclamant a respectat aceste exigențe legale, din moment ce unele dintre argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., împrejurare ce a fost avută în vedere de Înalta Curte atunci când, în ședința publică din 31 octombrie 2024, a respins excepția nulității recursului. Însă, acele critici din memoriul de recurs care vizează netemeinicia deciziei instanței de apel, nu pot fi analizate, întrucât în recurs se exercită un control de legalitate, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt. Cu alte cuvinte, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului. Având a analiza doar criticile de nelegalitate, se constată că, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența aferentă. Litigiul impune soluționarea unui conflict între două drepturi/libertăți fundamentale, garantate de legislația internațională, europeană și internă, respectiv dreptul la viață privată și dreptul la liberă exprimare, context în care se impune a fi pus în balanță dreptul intimatului-pârât de a comunica fapte sau idei în mod liber cu dreptul recurentului-reclamant de a se bucura de protecția reputației, imaginii și demnității, ca elemente ale vieții sale private. Conform art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului: "(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (...) (2) Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială, siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești." Potrivit art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului: "(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. (2) Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a morale, protejarea drepturilor și libertăților altora". În ce privește conflictul dintre libertatea de exprimare și dreptul la viață privată, Ct. E.D.O. a dezvoltat mai multe principii jurisprudențiale, dintre care relevante în prezenta cauză sunt următoarele: dreptul la reputație este un element al vieții private, astfel că intră în sfera de protecție a art. 8 din Convenție (cauza Polanco Torres și Movilla Polanco c. Spaniei); noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane (cauza Von Hannover c. Germaniei), iar reputația reprezintă o parte din identitatea personală și fizică, inclusiv în cazul unei critici în contextul unei dezbateri publice (cauza Timciuc c. României); art. 8 din Convenție impune nu numai obligația negativă a autorităților publice de a se abține de la orice ingerințe în viața privată, ci și obligații pozitive, ce constau în adoptarea de măsuri vizând respectarea vieții private până la relațiile indivizilor între ei (cauza Petrina c. României); pentru verificarea incidenței art. 8 din Convenție, trebuie ca atacul asupra reputației unei persoane să atingă un anumit nivel de gravitate și să fie realizat într-o manieră care să prejudicieze beneficiul personal al dreptului la viață privată (cauza A. c. Norvegiei); necesitatea existenței unei ingerințe în dreptul la liberă exprimare, în vederea asigurării respectării reputației unei alte persoane, reclamă păstrarea unui echilibru între protejarea celor două valori aflate în conflict (cauza Hachette Filipacchi Associés c. Franței). Sub acest ultim aspect, referitor la necesitatea păstrării unui just echilibru între protejarea celor două valori aflate în conflict, soluționarea acestui conflict nu permite o analiză separată a libertății de exprimare sau a dreptului la viață privată, ci impune o cântărire concomitentă a intereselor aflate în joc, în misiunea de a acorda preferință unuia dintre ele. În ce privește punerea în balanță a libertății de exprimare și a dreptului la viață privată, criteriile care decurg din jurisprudența Ct. E.D.O. pot fi grupate în următoarele categorii (cauza Axel Springer AG c. Germaniei): contribuția informațiilor la o dezbatere de interes general; notorietatea persoanei vizate și obiectul reportajului; comportamentul anterior al persoanei vizate; modalitatea de obținere a informațiilor și veridicitatea lor; conținutul, gravitatea sancțiunii. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, instanța de apel a aplicat, în mod corect, principiile dezvoltate de Ct. E.D.O. în jurisprudența sa, prezentând, în mod detaliat, argumentele pentru care a apreciat că fapta imputată intimatului-pârât nu se încadrează în sfera ilicitului civil. Din perspectiva criteriului notorietății, se constată că instanța de apel a stabilit, în mod judicios, calitatea de persoană publică a recurentului-reclamant, dată fiind expunerea mediatică, pe termen lung, de care acesta s-a bucurat, stabilind, în mod corect, că este relevantă percepția comunității asupra persoanei în cauză. În evaluarea acestui criteriu, instanța de apel a reținut că recurentul-reclamant nu este o persoană particulară, necunoscută publicului, ci, dimpotrivă, s-a aflat în atenția publicului, constatând că este deosebit de cunoscut atât în mediul de afaceri, cât și în cel sportiv (ca arbitru internațional FIFA, arbitru, proprietar al clubului C.), fiind cetățean de onoare a orașului Vaslui, astfel că se bucură de o vădită notorietate pe plan local. Se observă că instanța de apel a făcut trimitere la mijloacele de probă care i-au format convingerea că recurentul-reclamant poate fi încadrat în categoria persoanelor publice, nu neapărat din perspectiva aparițiilor sale publice, ci a activității sale profesionale. Contrar criticilor formulate de către recurentul-reclamant, instanța de apel nu putea realiza dihotomia propusă de acesta, în sensul de a reține că, deși se bucură de notorietate în plan local, avea calitatea de persoană privată, din perspectiva faptului că nu mai era în atenția publică la data apariției articolelor incriminate, pentru a se bucura astfel de cel mai ridicat standard de protecție. Aceasta, întrucât articolele de presă incriminate făceau trimitere la aspecte aflate în strânsă legătură cu exercitarea activității sale profesionale de arbitru și om afaceri, în legătură cu care era cunoscut publicului, nefiind relevant faptul că, la momentul publicării lor, acesta nu mai desfășura activitățile respective. Dată fiind constatarea calității de persoană publică a recurentului-reclamant, în mod legal instanța de apel a reținut că dreptul de a comunica idei și informații privind probleme de interes public ce vizau persoana recurentului-reclamant trebuie să primească o interpretare mai puțin strictă decât în cazul în care ar privi o persoană necunoscută publicului, care poate pretinde o protecție mai strictă a dreptului la viață privată. Cum recurentul-reclamant este o persoană publică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ține de activitatea sa este justificat, sfera restricțiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind mai restrânsă într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerință în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situații excepționale. Relativ la faptele imputate intimatului-pârât, instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe, potrivit căruia declarațiile determinante din articolele în litigiu sunt fondate pe împrejurări concrete, având o bază factuală. În acest sens, instanța de apel a reținut că nu putem vorbi de acuzații lipsite de orice baza factuală și că alegațiile nu prezintă cititorilor imaginea unei persoane care nu respectă instituțiile fundamentale ale statului sau care este răzbunătoare. Nu poate fi primită critica recurentului-reclamant, în sensul că ar fi eronat raționamentul instanței de apel, potrivit căruia simpla existență a unui dosar de urmărire penală, indiferent de soluție, reprezintă o bază factuală pentru afirmațiile din articolele intimatului. Aceasta, întrucât, inclusiv pe terenul imputărilor factuale, în principiu, unui jurnalist nu trebuie să i se pretindă administrarea unor probe de aceeași valoare sau semnificație probatorie ca cele administrate într-un proces penal, ci faptele pe care le aduce la cunoștința publicului, dacă au natura unor fapte determinate, obiective, trebuie să se sprijine pe o bază factuală suficientă, care să îl determine să le facă publice, în exercitarea dreptului la liberă exprimare, dar, corelativ, și a dreptului membrilor societății de a primi informații reale, veridice despre subiecte de interes general. Pe de altă parte, analiza instanței de apel nu s-a limitat doar la a aprecia întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale din prisma faptului că, ulterior, s-a dispus clasarea cauzei penale, ci a avut în vedere întregul material probator administrat în cauză. Chiar dacă afirmațiile intimatului-pârât au fost contondente și critice, instanța de apel a reținut că maniera în care au fost prezentate se încadrează în limitele acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, intenția nefiind de a afecta reputația, demnitatea sau onoarea recurentului-reclamant, ci de a aduce la cunoștință chestiuni de interes public. Din această ultimă perspectivă, instanța de apel a prezentat jurisprudența Ct. E.D.O., potrivit căreia libertatea de exprimare, garantată de art. 10 din Convenție, acoperă nu numai informațiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează, cu condiția ca aceste afirmații să contribuie la o dezbatere de interes general și să fie formulate cu bună-credință. Plecând de la calitatea intimatului-pârât de jurnalist, instanța de apel a analizat aceste două condiții, reținând, în urma examinării articolelor incriminate, că sunt îndeplinite atât criteriul contribuției la o dezbatere de interes general, cât și cel al bunei-credințe a autorului articolelor de presă. Pentru aceste considerente, constatând că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.