Decizia nr. 144/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâcea sub numărul x/2021, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, solicitând obligarea la plata sumei de bani în cuantum de 244.784,18 RON, reprezentând cheltuieli de judecată antrenate în sarcina reclamantei în dosarele nr. x/2009, y/2009* și 983/198/2009**, precum și cheltuielile de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar. Prin cererea precizatoare formulată la 29.10.2021 reclamanta a extins cadrul procesual pasiv, arătând că înțelege să îndrepte cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2021 aflat pe rolul Tribunalului Vâlcea și împotriva pârâților: Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu sediul în București.

Sentința pronunțată în primul ciclu procesual Prin sentința civilă nr. 1661/21.09.2022, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.R.F.P. Craiova, invocată de pârâtă; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de ANAF și a respins cererea de chemare în judecată, cum a fost precizată, împotriva pârâtelor D.G.R.F.P. Craiova, în nume propriu și a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin A.N.A.F., pentru lipsa calității procesuale pasive. A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și Statul Român - reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care solicită obligarea acestora la plata sumei de 244.784,18 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/2009, nr. y/2009* și nr. 983/198/2009**, cum a fost precizată. A fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.R.F.P. Craiova la plata sumei de 14.560 RON către reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarele nr. x/2009, nr. y/2009* și nr. 983/198/2009**. S-a dispus reducerea onorariului de avocat la suma de 1.000 RON. A fost admisă, în parte, cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată și obligat pârâtul la plata sumei de 1.833 RON, cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat redus.

Deciziile pronunțate de Curtea de Apel Pitești Prin decizia civilă nr. 437/29.01.2024 pronunțată de către Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea în numele și pentru Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 1661/21 septembrie 2022. A fost admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1661/21 septembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2021 și s-a dispus schimbarea în parte a sentinței, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de D.G.R.F.P. Craiova la plata sumei de 24.478 RON către reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată, în loc de 14.560 RON, menținând în rest sentința. Prin decizia civilă nr. 3502/20.06.2024 pronunțată de către Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis cererea de completare formulată de petenta A., dispunând completarea deciziei civile nr. 437 din 29 ianuarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2021, în sensul că obligă intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către petentă a sumei de 6.855 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Căile de atac ale recursului exercitate în cauză Împotriva deciziei nr. 437 din 29 ianuarie 2024 și împotriva deciziei nr. 3502 din 20 iunie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2021 a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, DGRFP Craiova, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, invocând motivele de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Prin recursul împotriva deciziei civile nr. 437 din 29 ianuarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, DGRFP Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, în numele și pentru Ministerul Finanțelor, a solicitat casarea în parte a hotărârii și respingerea în integralitatea a cererii de chemare în judecată, invocând incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea cuprinde motive contradictorii. Totodată, instanța nu argumentează care sunt motivele pentru care a respins apărările apelantei-pârâte, motiv pentru care hotărârea este nemotivată sub acest aspect. Arată recurentul că prin calea de atac a apelului, a invocat atât excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A., cât și critici cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 14.560 RON, aspecte care nu au fost analizate de către instanță. Motivarea instanței este vădit eronată, raportat la faptul că întregul raționament juridic se bazează pe chestiuni pur teoretice, încălcându-se astfel art. 264 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia instanța va examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor. Instanța de apel nu a precizat argumentele pentru care nu sunt întemeiate criticile cu privire la fondul cauzei, ce au format un capăt distinct în apelul pe care l-a promovat, încălcându-se astfel art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Din perspectiva punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea instanței de fond este nelegală, fiind dată cu încălcarea art. 194 lit. c), art. 249, art. 453 C. proc. civ. și cu încălcarea jurisprudenței CEDO. Astfel, în cauza Muncaciu contra României s-a statuat că partea care a câștigat procesul nu va putea cere decât cheltuielile pentru care face indubitabil dovada realității acestora, caracterul real, necesar, indubitabil și rezonabil și care au fost plătite doar pentru acel proces și nu la o altă cauză. Legiuitorul a dat posibilitatea recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată doar în măsura în care analiza noii acțiuni se face pe baza dovezilor existente deja în dosarul de fond, temei al noii cereri. Or, în cauzele 983/198/2009, 983/198/2009* și 983/198/2009** nu a fost niciuna dintre pârâte obligată la plata sumei de 244.784,18 RON. Solicitarea cheltuielilor de judecată trebuie făcută în cuprinsul cererii introductive, dar arătarea întinderii și a dovezilor poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, astfel că, în contextul în care în cadrul dosarelor anterior menționate, instanțele nu au fost învestite cu o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată, solicitarea acestora printr-o nouă acțiune echivalează cu o modificare a cererii de chemare în judecată. Se mai arată că Ghidul orientativ al onorariilor minimale, Anexă la Hotărârea Consiliului UNBR nr. 174/24.06.2021, nu era în vigoare la momentul finalizării dosarului nr. x/2009, ce a avut loc în ianuarie 2020, motiv pentru care hotărârea instanței de apel este nelegală. Reclamanta nu a solicitat cheltuieli de judecată în litigiul originar, neformulând o astfel de cerere accesorie și nici nu a optat pentru solicitarea pe cale separată a acestora într-un litigiu ulterior și distinct, ci a formulat o atare pretenție pe calea unei cereri principale, rezultând astfel că litigiul este autonom în raport cu cel inițial, supus din punct de vedere procesual unor reguli proprii de judecată și probațiune. Întrucât cheltuielile de judecată solicitate prin acțiunea separată nu au fost solicitate și probate în litigiile originare, sunt îndeplinite dispozițiile art. 394 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, după închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă. Prin recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 3502 din 20 iunie 2024, DGRFP Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, în numele și pentru Ministerul Finanțelor, invocând incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a arătat că prin decizia recurată, instanța de apel a admis cererea de completare a dispozitivului formulată de reclamantă, dispunând obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor publice la plata sumei de 6.855 RON reprezentând cheltuieli de judecată, dintre care 2.855 RON taxa judiciară de timbru, iar 4.000 RON onorariu avocațial. Recurentul solicită casarea deciziei recurate în considerarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., arătând că, în cauză, în raport de suma de 24.478 RON la care a fost obligată pârâtul cu titlu de cheltuieli de judecată în litigiul originar, suma de 8.688 RON este foarte mare, invocând necesitatea caracterului rezonabil al cheltuielilor, în raport de care solicită instanței de recurs să facă aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, arată recurentul că fără a contesta munca depusă de avocat, apreciază că onorariul avocațial acordat este exagerat de mare raportat la durata soluționării căii de atac a apelului, care a fost finalizat la al doilea termen de judecată, fără să se fi procedat la administrarea vreunui probatoriu, luând în considerare totodată dificultatea cauzei. De asemenea, mai arată că suma de 952 de RON cu titlu de cheltuieli de deplasare pentru fiecare termen este foarte mare raportat la costul real al unei astfel de deplasări. Mai arată că principiul care trebuie să guverneze soluționarea oricărei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată este că partea poate obține rambursarea acestora doar în măsura în care se stabilește realitatea lor, necesitatea și caracterul rezonabil al cuantumului. Invocând jurisprudența CEDO, arată că este necesar ca instanța să poată cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul convenit între părțile contractului de asistență juridică, prin prisma proporționalității cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, o asemenea prerogativă fiind cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică care a căzut în pretenții. În fine, mai arată că art. 451 alin. (2) C. proc. civ. nu contravin dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității în raport de caracterul definitiv al hotărârilor recurate, precum și excepția nulității recursurilor pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare și, în ceea ce privește fondul, a solicitat respingerea cererilor de recurs ca neîntemeiate. Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor, DGRFP Craiova, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepțiilor inadmisibilității și nulității recursurilor. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursurile în raport de excepția privind nulitatea recursului, a cărei analiză este prioritară în considerarea prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge excepția nulității recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 437 din 29 ianuarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, având în vedere că din examinarea cererii de recurs formulate de pârâtă, din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) și de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri care vizează aprecieri ale situației de fapt vizând caracterul proporțional al cuantumului onorariului avocațial acordat, care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici concrete de nelegalitate, susceptibile de încadrare în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 5 și 6 C. proc. civ., de vreme ce, subsumat punctului 8, recurentul a criticat soluția dată atât din perspectiva art. 194 lit. c), art. 249, art. 394 alin. (3) și art. 453 C. proc. civ. Întrucât sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate prin cererea de recurs reprezintă o critică de nelegalitate adusă deciziei atacate, susceptibilă de încadrare în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 1 - 8 C. proc. civ., motiv pentru ca Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 437 din 29 ianuarie 2024. În ce privește însă recursul împotriva deciziei civile nr. 3502 din 20 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, Înalta Curte urmează a constata incidența sancțiunii anulării sale pentru considerentele ce succed: Deși recurentul invocă incidența motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 C. proc. civ., recursul formulat vizează exclusiv cheltuielile de judecată acordate în calea de atac a apelului prin decizia de completare a dispozitivului, criticând soluția instanței de apel din perspectiva aspectelor de oportunitate a acordării acestora și de proporționalitate în stabilirea cuantumului lor . Astfel, din analiza memoriului de recurs, Înalta Curte constată că deși recurentul invocă principii generale ce guvernează materia cheltuielilor de judecată, precum și dispozițiile procesuale apreciate ca fiind incidente - art. 453 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., aceasta nu arată în ce manieră instanța de apel ar fi procedat la încălcarea lor, ci se limitează la a critica numai cuantumul cheltuielilor de judecată acordate, apreciind că este excesiv prin raportare la valoarea litigiului, a probelor administrate, a numărului termenelor de judecată și a activității de reprezentare, conchizând prin a cerere instanței de recurs să procedeze la reducerea cheltuielilor de judecată. Or, toate aceste elemente vizează stabilirea și aprecierea situației de fapt, atribut ce revine instanțelor de fond, iar nu instanței de recurs. Astfel, împrejurarea că suma de 8.688 RON stabilită cu titlu de cheltuieli de judecată în etapa apelului este foarte mare în raport cu suma de 24.478 RON la care a fost obligată pârâta, presupune o analiză a situației de fapt și o apreciere asupra oportunității stabilirii sumei cu titlu de cheltuieli de judecată în cuantumul stabilit de către instanța de apel, operațiune ce nu se încadrează în criticile nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, deși prin recurs se critică inclusiv valoarea cheltuielilor pentru deplasare, din analiza hotărârii recurate reiese că, în fapt, acestea nu au fost acordate, instanța de apel indicând în mod explicit din ce se compune suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată în procedura pendinte, în fața instanței de apel, respectiv taxa judiciară de timbru în cuantum de 2.855 RON în integralitate, și suma de 4.000 RON reprezentând onorariu avocațial redus de la suma de 7.854 de RON - solicitată și dovedită de către apelantă prin înscrisuri ce atestă realitatea și întinderea acestora. Din acest motiv instanța de recurs nu poate analiza criticile ce se subsumează în fapt unora de netemeinicie, și nu de nelegalitate, cum presupune calea de atac a recursului și, cu atât mai puțin, nu ar putea dispune în sensul cenzurării acestuia prin aplicarea unei diminuări. În plus, din analiza deciziei recurate se constată că instanța de apel a făcut din oficiu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reducând onorariul avocațial prin raportare la criteriile menționate de art. 132 din Statutul profesiei de avocat, în raport de care se stabilește onorariul avocațial, reținând, în mod explicit, incidența următoarelor criterii: obiectul și complexitatea litigiului, munca depusă de avocat și concretizată prin formularea actelor de procedură scrise, administrarea probatoriului, fără a avea unic criteriu, după cum precizează explicit, numărul de termene acordate în dosar. În acord cu dezlegările obligatorii ale deciziei de recurs în interesul legii nr. 3/2020 a ICCJ, par .34 " stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.", iar potrivit par. 37. "În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.." În considerarea acestor aspecte, Înalta Curte a stabilit cu valoare obligatorie că " În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.." Astfel, criticile ce vizează cheltuielile de judecată nu se circumscriu unui motiv de nelegalitate a deciziei atacate, câtă vreme nu se invocă greșita aplicare a art. 453 alin. (1) și (2) C. proc. civ.. De asemenea, instanța de recurs constată că prin recursul formulat nu se aduc critici de nelegalitate cu privire la îndeplinirea condițiilor pentru completarea hotărârii, ori cu privire la aspecte de legalitate, astfel că toate criticile dezvoltate privesc exclusiv aspecte de netemeinicie, ce nu pot fi analizate de către instanța de recurs. Examinând decizia nr. 437 din 29 ianuarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat împotriva acestei decizii este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil se impune observația că deși prin recursul formulat au fost indicate punctele 6 și 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de nelegalitate aferente punctului 8, prin care se critică, în esență încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 194 lit. c), art. 249, art. 394 alin. (3) și art. 453 C. proc. civ., de vreme ce criticile astfel formulate pun în discuție încălcarea unor norme de drept procesual civil, acestea vor fi analizate pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate prioritar, corespunzător ordinii motivelor de recurs incidente. De asemenea, se impune observația potrivit căreia în cuprinsul memoriului de recurs se formulează critici inclusiv ale hotărârii instanței de fond, or, obiect al recursului poate fi numai hotărârea instanței de apel, astfel că vor fi analizate exclusiv acele critici aduse deciziei nr. 437 din 29 ianuarie 2024 pronunțată de Curtea de Apel Pitești. Criticile recurentei cu privire la pretinsa încălcare a art. 194 lit. c), art. 249, art. 394 alin. (3), art. 453 C. proc. civ., precum și a jurisprudenței CEDO, întrucât recuperarea pe cale separată a cheltuielilor de judecată ar fi presupus cu necesitate ca partea care le pretinde să le fi solicitat și să fi făcut dovada lor în cadrul litigiilor care le-au generat, sunt nefondate. Înalta Curte reține că, în măsura în care partea ar fi solicitat și probat cuantumul cheltuielilor de judecată în cadrul litigiului originar, acestea ar fi urmat să fi fost acordate în cadrul respectivului dosar, ipoteză în care litigiul de față nici nu ar mai existat, lipsind interesul inițierii sale ori obiectul asupra căruia să poarte, sau, în cel mai rău caz, principiul autorității de lucru judecat s-ar fi opus reiterării cererii printr-o nouă acțiune, astfel cum presupune recurentul. Este lipsit de relevanță că reclamanta nu a menționat în mod expres că își rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată în dosarele nr. x/2009, nr. y/2009* și nr. 983/198/2009**, valoarea acestei mențiuni nefiind de natură, prin ea însăși, să producă efecte juridice, calea de acces la instanță rămânând deschisă părții ulterior finalizării litigiului originar, pentru recuperarea cheltuielilor de judecată, în interiorul termenului de prescripție, sub rezerva să nu fi renunțat, în mod explicit și valabil, la acest drept. Or, cum renunțarea la un drept se face printr-un act de unde rezultă fără dubiu faptul renunțării, pentru valabila exercitare fiind necesară totodată existența unei procuri speciale în acest sens, Înalta Curte nu poate reține că lipsa mențiunii privind rezervarea dreptului de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată ar echivala cu renunțarea la acest drept. Astfel, cheltuielile de judecată pot fi solicitate în cadrul litigiului în care ele au fost generate, având natura juridică a unei cereri accesorii, sau, pot fi solicitate pe cale separată. Atunci când cererea de cheltuieli de judecată este formulată pe cale separată, vor fi urmate regulile de procedură de drept comun, pretenția nemaiputând fi considerată accesorie. Astfel cum s-a reținut în doctrină și în practica judiciară, în toate situațiile în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acțiune separată, aceasta se înfățișează ca o cerere având un caracter principal, iar temeiul acțiunii îl constituie principiul răspunderii civile delictuale. După cum s-a reținut prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată de completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 19 din 18 noiembrie 2013, "în considerarea caracterului lor autonom, care, așa cum s-a arătat, derivă, în principal, din faptul că temeiul juridic al cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată este unul distinct de cel al procesului care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată, cererile de acordare, pe cale separată, a cheltuielilor de judecată rezultate din procese în care nu au fost datorate taxe judiciare de timbru nu se circumscriu dispozițiilor de excepție cuprinse în art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare." În cuprinsul aceleiași decizii s-a reținut că "în funcție de criteriul de clasificare determinat de calea procedurală aleasă de parte, pentru considerentele care au fost expuse și în doctrină, acestea au caracterul de cereri principale. În plus, acestea au caracter autonom față de litigiile primare, care decurge din: a) natura civilă a procesului, independent de natura litigiului care a generat efectuarea cheltuielilor, b) fundamentul juridic, reprezentat de răspunderea civilă delictuală (decurgând din culpa procesuală și necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părții câștigătoare) și c) împrejurarea că rațiunea prorogării competenței instanței în temeiul dispozițiilor art. 17 din vechiul C. proc. civ. (respectiv art. 123 din C. proc. civ.) nu subzistă în cazul acestor cereri, cu consecința aplicării regulilor de competență de drept comun. Aceste caracteristici (cereri principale cu caracter autonom) aparțin deopotrivă și cererilor prin care se solicită, pe cale separată, acordarea cheltuielilor de judecată rezultate din procese care au fost scutite de taxă judiciară de timbru." În consecință, fiind vorba despre un litigiu distinct, autonom de cel în care au generate cheltuielile de judecată, dispozițiile invocate de recurentă, respectiv art. 194 lit. c), art. 249, art. 453 C. proc. civ., trebuie să își găsească aplicarea în noul litigiu, neputându-se accepta ficțiunea juridică propusă de recurentă potrivit căreia formularea unei cereri distincte de acordare a cheltuielilor de judecată ar echivala cu o modificare a cererii inițiale, din litigiul originar, cu încălcarea art. 204 C. proc. civ. De asemenea, nu pot fi primite susținerile potrivit cărora ar fi fost încălcate dispozițiile art. 194 lit. c), art. 249 și art. 394 alin. (3) C. proc. civ. prin aceea că partea nu a solicitat și nici nu a indicat în cadrul litigiului originar împrejurarea că înțelege să solicite cheltuieli de judecată și nici cuantumul acestora, ori că ar fi avut loc o încălcare a regimul administrării probatoriului, prin aceea că dovezile care atestă realitatea și întinderea cheltuielilor au fost prezentate, pentru prima oară, în litigiul distinct și autonom având ca obiect obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată. Tocmai în virtutea caracterului autonom al litigiului prin care, după rămânerea definitivă a celui originar, se cere pe cale separată obligarea părții căzute în pretenții la acordarea cheltuielilor de judecată, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată de completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 2 din 20 ianuarie 2020 s-a statuat că acestea sunt supuse taxei judiciare de timbru, nemaintrând în sfera de aplicare a excepției, care guverna acest tip de cereri formulate în cadrul litigiului originar:"33. Totuși, în situația în care cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale separată, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, prin Decizia nr. 19/2013 pronunțată în recurs în interesul legii, că aceste cereri sunt principale și sunt supuse taxei judiciare de timbru. Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată poate fi calificată drept principală, numai dacă este formulată pe cale separată și constituie singura obligație din cuprinsul titlului executoriu, nu și dacă se formulează în cadrul unui proces ce vizează tranșarea unui litigiu dintre părți." Nefondate sunt și criticile potrivit cărora Ghidul orientativ al onorariilor minimale, Anexă la Hotărârea Consiliului UNBR nr. 174/24.06.2021, nu era în vigoare la momentul finalizării dosarului nr. x/2009, ce a avut loc în ianuarie 2020, motiv pentru care hotărârea instanței de apel ar fi nelegală. Înalta Curte constată că invocarea Ghidului antemenționat în cadrul deciziei recurate nu are caracter determinant, nefiind un act normativ în raport de care instanța de apel a stabilit un cuantum apreciat ca fiind rezonabil al cheltuielilor de judecată, ci reprezintă un instrument de soft law, ghidul având în acest caz rol de instrument orientativ (instanța de apel raportându-se la procentul de 3%, dar acordând un procent de 10% din valoarea litigiului), în completarea dispozițiilor cuprinse în Statutul profesiei de avocat, care enumeră criteriile în raport de care se stabilește onorariul avocațial, raportat la elementele de fapt ale dosarului, aplicând propriile sale rațiuni din coroborarea celor două elemente. În ce privește criticile subsumate de recurentă punctului 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., formulate pe două paliere - primul potrivit căruia hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, iar al doilea vizând nemotivarea instanței de apel cu privire la motivele pentru care a respins apelul formulat de aceasta pe fond, Înalta Curte le va respinge ca neîntemeiate. Cu privire la împrejurarea că hotărârea recurată ar cuprinde motive contradictorii, în cuprinsul memoriului de recurs nu se arată care aspecte din raționamentul instanței de apel sunt contradictorii, nefiind dezvoltată această critică de nelegalitate și nefiind posibilă extragerea criticilor susceptibile de încadrare în cea de-a doua teză a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din cuprinsul căii de atac, motiv pentru care acesta nu poate face obiectul analizei instanței de recurs. În ce privește însă criticile potrivit cărora instanța de apel nu a răspuns motivelor de apel vizând fondul cauzei, prin care s-a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată generate în litigiul originar dintre părți, motiv pentru care hotărârea ar fi nemotivată sub acest aspect, urmează să fie respinse ca nefondate. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, din analiza deciziei recurate, coroborat cu memoriul de apel exercitat de către pârâtă, reiese fără dubiu că instanța de apel a analizat criticile formulate vizând fondul cauzei, respectiv îndreptățirea la obținerea cheltuielilor de judecată pe cale separată, precum și cuantumul în care acestea sunt cuvenite, prin raportare la complexitatea cauzei și munca prestată de avocat, realizând analiza acestor aspecte în comun, pentru ambele memorii de apel, de vreme fiecare dintre părțile litigante a pus în discuție prin căile de atac exercitate aceleași aspecte, solicitând însă instanței devolutive o dezlegare contrară. Din motivarea deciziei instanței de apel reiese că aceasta a analizat dispozițiile legale incidente materiei cheltuielilor de judecată, precum și posibilitatea reducerii acestora din oficiu, atât din perspectiva legislației naționale incidente, cât și a dezlegărilor Curții Constituționale a României, precum și a instanțelor europene - CEDO și CJUE, procedând ulterior la aplicarea reperelor stabilite în practica acestora - valoarea sau complexitatea pricinii și munca prestată de avocat, pentru a face propriile aprecieri și stabilirea unei sume cu titlu de onorariu avocațial într-un cuantum rezonabil. Împrejurarea că instanța de apel nu a delimitat, în mod formal, criticile vizând fondul cauzei formulate de recurent, nu poate conduce la casarea hotărârii recurate de vreme ce prin decizia sa, instanța de apel a analizat aspectele în urma cărora a concluzionat că reclamanta este îndreptățită la acordarea cheltuielilor de judecată pe care le-a suportat în litigiul original, stabilind totodată cuantumul apreciat ca fiind rezonabil de către instanța de apel. A proceda distinct, ar echivala cu aplicarea unui formalism excesiv, aspect ce este contrar exigențelor statuate de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, vizând dreptul la un proces echitabil, soluție ce apare injustă cu atât mai mult cu cât prin hotărârea instanței de recurs s-a răspuns în mod punctual tuturor acelor critici formulate de către recurentă inclusiv în calea de atac a apelului, fiind tratate în paragrafele ce vizează motivele de nelegalitate incidente punctului 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. (și care toate au fost găsite nefondate). În consecință, contrar susținerilor recurentului, hotărârea instanței de apel întrunește condițiile de calitate astfel cum sunt reglementate de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte, reținând că niciuna dintre criticile formulate de pârâtă prin motivele de recurs nu poate să justifice admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovată de aceasta împotriva deciziei nr. 437 din 29 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă. Având în vedere soluțiile care s-au impus a fi adoptate asupra recursurilor formulate conform celor de mai sus arătate, în aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât să plătească intimatei-reclamante cheltuieli de judecată din etapa recursului constând în onorariu de avocat în cuantum de 6.545 RON, a cărui plată a fost dovedită de această din urmă parte cu înscrisurile depuse la dosar recurs.