ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 580/2021

Ședința publică din data de 3 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 20.02.2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea Deciziei nr. 197/12.08.2016 emisă de ANAF-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor în soluționarea procedurii prealabile; obligarea pârâtei la soluționarea pe fond a contestației; să se constate că soluția adoptată de către organul fiscal este nelegală și/sau netemeinică, și să se soluționeze fondului raportului juridic fiscal.

Pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta ANAF a invocat tardivitatea introducerii cererii de către reclamantă în raport de prevederile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 și de depășirea termenului de 6 luni.

Prin încheierea de ședință din data de 23.11.2017, Curtea a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale pasive a AJFP Vâlcea și a respins excepția tardivității acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 1781 din 13 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, invocată prin întâmpinare și s-a respins, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea.

Totodată, s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Împotriva sentinței civile nr. 1781 din 13 aprilie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, respectiv obligarea pârâtei la soluționarea pe fond a contestatiei, nefiind îndeplinite condițiile legale privind suspendarea soluționării contestației.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a preluat integral apărările intimatei, fără a ține cont de argumentele acesteia și fără a verifica probatoriul administrat, invocând societăți cu care A. nu a avut niciodată relații economice, aceste societăți fiind în fapt furnizorii furnizorilor furnizorilor societății, care au livrat furnizorilor societății o altă marfă decât cea achiziționată de reclamantă, hotărârea neîndeplinind condițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

De asemenea, în mod greșit și neprobat, contrar înscrisurilor depuse la dosar, prima instanță a reținut că decizia de reverificare, care nu face obiectul cauzei de față, a vizat elemente noi, reținând eronat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Astfel, reclamanta a probat că aceeași situație de fapt fiscală a făcut obiectul cercetării judecătorești în contencios administrativ și fiscal, iar adresa DIICOT care a stat la baza reverificării a fost cunoscută de intimată la data la care au fost emise hotărârile judecătorești cu efect pozitiv al lucrului judecat, adresa DIICOT este din data de 24.10.2013, iar litigiile invocate s-au finalizat în iunie 2015, situație ce nu poate reprezenta un element nou cum greșit reține instanța de fond și cum de altfel recunoaște chiar intimata prin adresa nr. x/24.10.2013, în care menționează că "datele furnizate de DIICOT nu sunt informații suplimentare necunoscute DGFP Olt sau instanței de judecată."

Instanța de fond a considerat, în mod greșit, că sunt aplicabile dispozițiile art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, susținând că s-a formulat plângerea penală nr. 79644/16.04.2014, deci anterior efectuării controlului ce nu i-a fost comunicată și despre care nu are informații, în condițiile în care raportul de inspecție fiscală nr. x/28.04.2016 și Decizia de impunere nr. x/28.08.2016 invocate, au fost încheiate ulterior plângerii penale menționată de prima instanță în considerentele hotărârii.

Astfel, controlul s-a efectuat ca urmare a adresei organului de cercetare penală nr. 269/D/P/2011 din 24.09.2013 a DIICOT - Serviciul Teritorial Craiova, fiind evident că anterior efectuării controlului s-au efectuat cercetările penale, în cadrul acestora solicitându-se pârâtei să se verifice modul de constituire și virare a obligațiilor fiscale la bugetul consolidat.

În fine, a arătat recurenta că sentința recurată este nelegală, instanța de fond nesocotind probatoriul administrat în cauză din care rezultă legalitatea și realitatea operațiunilor economice desfășurate de societatea reclamantă

Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Astfel, a arătat că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea recurată îndeplinind condițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., instanța prezentând argumentele pentru care a apreciat că este legală și temeinică Decizia nr. 197/2016 a ANAF.

Nici prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. nu sunt incidente în speță, în opinia intimatei, întrucât astfel cum s-a menționat prin hotărârile judecătorești ulterioare celor indicate de recurentă efectul pozitiv al puterii de lucru judecat (...) nu poate acționa în cauză, deoarece hotărârea judecătorească nu statuează și asupra noilor date care reies din adresa x din 24.09.2013, ulterioare pronunțării sale; aceasta are un obiect mai mult in rem, adică nu privește în special anumite fapte ale contestatoarei, ci vizează realitatea unor tranzacții pornind de la persoana altor societăți, inspecția fiscală urmând a analiza evidențele contestatoarei în acest sens.

În fine, intimata a apreciat că sunt nefondate criticile circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând, în esență, aceleași apărări din fața instanței de fond.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată, reiterând argumentele prezentate prin cererea de recurs.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 6 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 9 septembrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților, cauza fiind amânată la data de 3 februarie 2021.

La termenul din 3 februarie 2021, Înalta Curte a dispus scoaterea din citativ a Administrației Județene a Finanțelor Publice Vâlcea, față de care s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, având în vedere că această soluție nu a fost recurată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele expuse în continuare.

Reclamanta A. S.R.L. a fost supusă unei inspecții fiscale, ca urmare a Deciziei de reverificare nr. 6486/2013 emisa de DGRFP - Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Olt - Inspecția Fiscală Contribuabili Mijlocii, în temeiul art. 105

1

alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, perioada verificată fiind 01.01.2007-31.03.2010 în ceea ce privește impozitul pe profit și respectiv 01.01.2007-30.09.2011 în ceea ce privește TVA. Această decizie de reverificare a fost confirmată sub aspectul legalității emiterii sale de către Decizia nr. 6929/13.11.2014 pronunțată de Curtea de Apel Craiova - SCAF în dosarul nr. x/2013 .

Organele de inspecție fiscală au constatat că în perioada verificată agentul economic a înregistrat în evidența contabilă achiziții de lingouri de aluminiu, aliaje de aluminiu și siliciu metalic de la diverși operatori economici din țară și de la operatori economici comunitari.

Cu adresa nr. x/19.02.2014, organele de inspecție fiscală au solicitat reprezentanților legali ai societății actele privind achizițiile bunuri și servicii aferente lunilor iunie 2007, iulie, august și septembrie 2011. Întrucât societatea nu a prezentat până la data încheierii inspecției fiscale documentele solicitate și nici nu a procedat la reconstituirea lor, în temeiul art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, organele de inspecție fiscală au stabilit că aceasta nu beneficiază de dreptul de deducere a cheltuielilor cu achiziția mărfurilor în valoare de 1.380.268 RON care figurează ca provenind de la B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L..

În perioada ianuarie 2007- martie 2010 (cu excepțiile mai sus menționate, pentru care societatea nu a pus la dispoziție documentele de evidență primară și contabilă), organele de inspecție fiscală au constatat că reclamanta A. S.R.L. a înregistrat în evidența contabilă intrări de mărfuri în valoare totală de 35.938.657 RON reprezentând contravaloare aliaje aluminiu și lingouri aluminiu precum și în valoare totală de 3.934.066 RON reprezentând contravaloare siliciu metalic, mărfuri provenind atât de la operatori economici din țară cât și de la operatori intracomunitari.

Organele de inspecție fiscală au constatat că, prin evidențierea operațiunilor fictive constând în emiterea de facturi a fost disimulată realitatea prin crearea aparenței existenței unor operațiuni care în fapt nu există.

De asemenea, având în vedere cele de mai sus, organele de inspecție fiscală au constatat că documentele de "tip factură" care au înscrise drept furnizori societățile menționate nu îndeplinesc calitatea de documente justificative întrucât operațiunile înregistrate de respectivii furnizori nu sunt reale, astfel încât clienții, respectiv A. S.R.L., nu pot dovedi proveniența legală a bunurilor înscrise pe facturile de achiziție. Or, potrivit legii, documentele provenite din relațiile de cumpărare a unor bunuri pot fi înregistrate în contabilitate numai în cazul în care se face dovada intrării în gestiune a bunurilor, respectiv dovada provenienței acestora.

Organele de inspecție fiscală au constatat că, deși A. S.R.L. figurează că a înregistrat atât achiziția cât și livrarea mărfurilor (lingouri și aliaje de aluminiu) și a efectuat decontările prin bancă, mărfurile au fost transportate dintr-un depozit în altul, în cadrul unor circuite financiare frauduloase, participând la realizarea de operațiuni fictive de "tip carusel" având ca efect diminuarea obligațiilor datorate bugetului de stat, prin simularea achizițiilor și livrărilor de la/către diverși agenți economici. Au apreciat organele de inspecție fiscală că, deși facturile de achiziție conțin informațiile obligatorii prevăzute de art. 155 din Codul fiscal, acestea nu consemnează operațiuni reale derulate, căci tranzacționarea formală, cu întocmirea doar de documente pentru bunurile înscrise în facturile în cauză, nu a avut un scop economic din punct de vedere al profitului impozabil și al TVA.

Față de cele constatate, organele de inspecție fiscală, având la bază Raportul de inspecție fiscală nr. x/28.04.2016, au emis Decizia de impunere nr. x/28.08.2016 prin care au stabilit în sarcina reclamantei A. S.R.L. obligații fiscale suplimentare la plată în suma totală de 30.079.554 RON cu titlu de impozit pe profit, TVA și accesorii aferente.

Urmare a celor constatate, același organ fiscal, Administrația județeană a finanțelor publice Vâlcea, a transmis către DIICOT - Serviciul Teritorial Craiova, Sesizarea penală nr. 79644/16.04.2014 însoțită de Raportul de inspecție fiscală nr. x/28.04.2016 în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. x/28.08.2016, în interesul soluționării dosarului penal nr. x/2011 aflat pe rolul acestei instituții, dosar în care s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen. și cu privire la infracțiunile prevăzute de art. 8 alin. (1) și art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare.

Contestația fiscală formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/28.08.2016 a fost soluționată prin Decizia nr. 197/12.08.2016 în sensul suspendării soluționării sale, în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a) și alin. (3), art. 279 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, urmând ca procedura administrativă să fie reluată la încetarea cauzei de suspendare.

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamanta A. S.R.L. cu contestația, formulată în temeiul art. 281 alin. (2) Codul de procedură fiscală (2015), împotriva Deciziei nr. 197/12.08.2016 emisă de ANAF-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor în soluționarea procedurii prealabile, solicitând anularea acesteia și obligarea pârâtei la soluționarea pe fond a contestației.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamanta formulând critici de nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

2.1 Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de reclamantă, care se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

2.2 Înalta Curte constată că în cauză nu este incident nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de pct. 7 al articolului 488 C. proc. civ. se referă la încălcarea autorității de lucru judecat, recurenta invocând autoritatea de lucru judecat față de împrejurarea că aceeași situație de fapt a făcut obiectul cercetării judecătorești în contencios administrativ și fiscal, iar adresa DIICOT care a stat la baza reverificării a fost cunoscută de organul fiscal la data la care au fost emise hotărârile judecătorești cu efect pozitiv al puterii de lucru judecat.

Amintește instanța de control judiciar că principiul autorității de lucru judecat, ce rezultă din dispozițiile art. 1201 C. civ., corespunde necesității de stabilitate juridică, potrivit căruia ceea ce s-a hotărât într-un act de jurisdicție se consideră că exprimă adevărul și judecata nu mai poate fi reluată, fiind un principiu diriguitor deopotrivă, pentru părțile litigante și judecătorii care au decis prin hotărârea lor, în mod definitiv, asupra unui litigiu.

Totodată, excepția autorității de lucru judecat are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată (non bis in idem) și impune condiția identității de acțiuni care, potrivit legii, reclamă același obiect, aceeași cauză și aceleași părți.

Însă, în cauză, în raport cu obiectul acțiunii introductive de instanță și de părțile din prezentul dosar, nu se poate aprecia că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a hotărârilor invocate de recurentă.

Astfel cum în mod corect a reținut prima instanță, inspecția fiscală derulată în urma deciziei de reverificare a vizat aspecte, împrejurări și date noi aduse la cunoștința organului fiscal chiar de către organele penale care efectuau cercetările penale în dosarul penal x/2011 Prin urmare, nu aveau cum să facă obiectul analizei judiciare din litigiile anterioare ale reclamantei. Corect a reținut așadar pârâta că tocmai din perspectiva acestei situații nu este incidentă jurisprudența CEDO din cauza 25129/06 Lungu c. României, hotărârile judecătorești invocate de reclamantă nestatuând asupra obligațiilor fiscale raportat la faptele pentru care se derulează cercetarea penală, urmare a sesizării nr. 79644/16.04.2014.

2.3 Înalta Curte reține însă incidența în cauză a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, reține instanța de recurs că organele de inspecție fiscală, având la bază Raportul de inspecție fiscală nr. x/28.04.2016, au emis Decizia de impunere nr. x/28.08.2016, prin care au stabilit în sarcina reclamantei A. S.R.L. obligații fiscale suplimentare la plată în suma totală de 30.079.554 RON cu titlu de impozit pe profit, TVA și accesorii aferente.

Urmare a celor constatate, același organ fiscal, Administrația județeană a finanțelor publice Vâlcea, a transmis către DIICOT - Serviciul Teritorial Craiova, Sesizarea penală nr. 79644/16.04.2014, însoțită de Raportul de inspecție fiscală nr. x/28.04.2016 în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. x/28.08.2016, în interesul soluționării dosarului penal nr. x/2011 aflat pe rolul acestei instituții, dosar în care s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) C. pen. și cu privire la infracțiunile prevăzute de art. 8 alin. (1) și art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare.

În acest context factual, este lipsită de suport alegația recurentei în sensul că reverificarea societății s-a efectuat în urma solicitării organului de cercetare penală, iar sesizarea penală a organului fiscal s-a formulat la finalizarea procedurilor de reverificare fiscală.

Astfel, în acord cu opinia judecătorului fondului, Înalta Curte observă că prevederile art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală nu exclud din domeniul său de aplicare împrejurarea din cauza de față, respectiv solicitarea organelor de cercetare penală în sensul unor reverificări a situației fiscale a unui contribuabil pentru ca mai apoi, la finalizarea activității sale, organul fiscal să sesizeze organele de cercetare penală învederând aspectele de ordin penal rezultate din propria reverificare, pe care organul penal să le cerceteze și să le lămurească. Nu există nici un temei pentru a nu putea fi aplicat art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală în ipoteza în care sesizarea organului penal de către autoritatea fiscală să fie ulterioară unei solicitări din partea autorității penale de reverificare a unor aspecte în situația fiscală a contribuabilului vizat deja de o lucrare penală în desfășurare.

Dincolo de acest aspect, Înalta Curte constată că temeiul legal al adoptării acestei măsuri administrative l-a reprezentat art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, "organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă".

Din lecturarea conținutului acestui articol, rezultă faptul că legiuitorul a conferit organului de soluționare a contestației administrative un drept de apreciere asupra oportunității adoptării măsurii de suspendare aflate în discuție, desigur, cu obligația acestuia de a motiva decizia adoptată.

În același timp, instanța de control judiciar observă că adoptarea măsurii analizate este condiționată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracțiuni asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă, prin Decizia nr. 197/12.08.2016 dispunându-se suspendarea soluționării, în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a) și alin. (3), art. 279 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, urmând ca procedura administrativă să fie reluată la încetarea cauzei de suspendare.

Or, Înalta Curte constată că prin rechizitoriul din data de 24.02.2020 întocmit în dosarul nr. x/2011, dosar pentru a cărui soluționare organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației județene a Finanțelor publice Vâlcea au transmis DIICOT - Serviciul Teritorial Craiova, sesizarea penală nr. 79644/16.04.2014, Raportul de inspecție fiscală nr. x/28.04.2016 în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. x/28.06.2016, cu privire la S.C. A. S.R.L., s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 328 alin. (3) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., clasarea cauzei privind săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 republicată, astfel cum rezultă din adresa nr. x/2020 din 13.10.2020 emisă de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT - Serviciul Teritorial Craiova, bănuiala existenței unor fapte de natură penală - premisă a suspendării procedurii administrative - nefiind, așadar, confirmată.

Așa fiind, pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă Agenția Națională de Administrare Fiscală și interesul legitim privat al contribuabilului de a-și vedea clarificată situația fiscală, constatând încetarea cauzei suspendării, Înalta Curte consideră că se impune admiterea recursului, cu consecința obligării organului competent să se pronunțe asupra fondului contestației administrative.

În ceea ce privește apărările formulate de intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, se constată că, prin întâmpinarea depusă la dosarul instanței de recurs, acesta a prezentat, în esență, apărările de fond formulate în fața primei instanțe, cărora Înalta Curte le-a răspuns, implicit, în procesul de examinare a recursului declarat de reclamantă.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa, în parte, sentința recurată și, rejudecând, va admite acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, va anula Decizia nr. 197/12.08.2016 emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, va obliga pârâta la soluționarea pe fond a contestației și va menține dispozițiile sentinței privind soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 1781 din 13 aprilie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând:

Admite acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Anulează Decizia nr. 197/12.08.2016 emisă de ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.

Obligă pârâta la soluționarea pe fond a contestației.

Menține dispozițiile sentinței privind soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 februarie 2021.