Decizia nr. 2292/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Pretenția dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 07.12.2021, sub dosar nr. x/2021, pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și Redacția Publicației "D.", a solicitat să se constate încălcarea demnității, a onoarei și reputației reclamantei, precum și caracterul defăimător și caracterul ilicit al faptelor săvârșite de către pârât prin publicarea articolului în publicația online www ziardecluj.ro, "Actrița A. din filmulețele lui E. s-a lansat și în muzica populară! Astăzi, vă prezentăm noul ei cântec: "F. mi-i cucu cu floci"; să se dispună obligarea pârâtului la încetarea acestor acte denigratoare, interzicându-i-se pentru viitor săvârșirea acestor fapte, care produc în continuu o gravă atingere a drepturilor nepatrimoniale; să se dispună obligarea pârâtului, autor al faptelor ilicite, la publicarea, pe cheltuiala acestuia, a prezentei hotărâri, într-un cotidian de răspândire națională, precum și într-un cotidian local și în publicația on line ziardecluj.ro timp de 5 zile în mod consecutiv; obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 50 000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1951/07.04.2022, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Cluj, secția Civilă. Prin sentința civilă nr. 512/29.09.2022, Tribunalul Cluj a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârât și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată, în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca și constatând ivit conflictul negativ de competență, în temeiul art. 134 C. proc. civ. a suspendat judecarea cauzei și a înaintat dosarul Curții de Apel Cluj, în vederea soluționării conflictului de competență. Prin sentința civilă nr. 95/F/CC din 23.11.2022 Curtea de Apel Cluj a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secția Civilă. Prin sentința civilă nr. 210 din 24.04.2023, Tribunalul Cluj a respins, ca nefondate, excepția inadmisibilității și excepția lipsei de interes cu privire la petitul II al acțiunii, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B. și Redacția Publicației "D.", a constatat, în parte, caracterul ilicit al afirmațiilor referitoare la reclamantă făcute de pârâtul B. în articolul "Actriția A. din filmulețele lui E. s-a lansat și în muzica populară! Astăzi, vă prezentăm noul ei cântec: "F. mi-i cucu cu floci", publicat la 02.09.2021 pe site-ul www.x.ro, a obligat pârâtul la încetarea încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei și a interzis, pentru viitor, publicarea articolului "Actriția A. din filmulețele lui E. s-a lansat și în muzica populară! Astăzi, vă prezentăm noul ei cântec: "F. mi-i cucu cu floci", publicat la 02.09.2021 pe site-ul www.x.ro. A obligat pârâtul la publicarea, pe cheltuiala acestuia, a hotărârii, într-un cotidian local și în publicația online ziardecluj.ro timp de 5 zile, în mod consecutiv, și la plata către reclamantă a sumei de 8.000 RON cu titlu de daune morale. A respins, în rest, cererea ca neîntemeiată și a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 3.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial și taxă judiciară de timbru.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei decizii civile, pârâtul B. a declarat apel. Prin decizia civilă nr. 326/A/2023 din 22 noiembrie 2022, Curtea de Apel Cluj, secția a I civilă a admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 210 din 24.04.2023 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții B. și Redacția Publicației D., ca nefondată, a respins cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata de cheltuieli de judecată și a menținut, în rest, sentința.

Recursul formulat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 22 ianuarie 2023, a declarat recurs reclamanta, solicitând, în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., casarea deciziei recurate și reținerea cauzei, spre rejudecare. În argumentarea incidenței motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a arătat că prin decizia atacată, instanța de apel a apreciat, în mod total contradictoriu, faptul că, deși în articolul publicat expresiile utilizate de către intimat sunt inadecvate răspândirii publicului de toate vârstele și nu corespunde unor minime standarde educaționale, folosindu-se un vocabular vulgar, imoral, cu toate acestea, reprezintă o expresie a libertății de exprimare a jurnalistului, exercitată în limitele convenționale, în acord cu art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu jurisprudența aferentă Curții europene. Totodată, a mai arătat că este contradictorie reținerea curții de apel conform căreia, pe de o parte, constată că modalitatea de redactare a materialului de presă este de natură a șoca și a deranja un cititor rezonabil, iar pe de altă parte, consideră că acesta nu reprezintă un temei suficient pentru a califica articolul ca fiind o faptă ilicită, atât timp cât nu au fost făcute aprecieri personale de natură a jigni sau de a divulga informații confidențiale. Recurenta a mai arătat că în cuprinsul articolului, intimatul a făcut judecăți de valoare proprii și personale, defăimătoare, fără nicio legătură cu activitatea de videochat. Astfel, în ceea ce privește afirmațiile intimatului din cadrul articolului, acesta a folosit un limbaj licențios și injurios, având drept scop denigrarea, și nu informarea opiniei publice despre anumite activități din trecutul acesteia. Afirmațiile și imaginile publicate au vizat persoana reclamantei, nefiind vorba de o satiră privind activitatea practicată în trecut și au avut ca scop crearea unei imagini negative, prin raportare absolut nejustificată la o situație din trecut, din viața privată, favorizând denigrarea în mediul on-line, în scopul amplificării acestei situații. Or, aceste fapte constituie o gravă leziune asupra demnității și o imixtiune in viața privată, intimatul neputând intra sub protecția libertății de exprimare. În dezvoltarea incidenței motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit prevederile 10 din CEDO, respectiv art. 70 și art. 75 din C. civ., reținând că nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a jurnalistului în raport de limitele convenționale stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materia particulară a libertății de exprimare a presei, având în vedere că, în cauza dedusă judecății, nu se reține depășirea acestor limite. Contrar reținerilor instanței de apel, art. 10 din CEDO nu instituie un drept de exprimare absolută, ci, prin voința concordată a statelor semnatare ale CEDO, acest drept jurnalistic este limitat de alin. (2) al art. 10, printre altele, de către imperativul protecției sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora. Prin urmare, orice efort de echilibrare a intereselor legate de viața privată și de libertatea de exprimare trebuie, în cele din urmă, să ia în considerare conceptul de interes public, instanțele subliniind că interes public nu înseamnă neapărat ceea ce interesează publicul. De asemenea, art. 75 alin. (2) din C. civ. impune ca exercitarea drepturilor și libertăților constituționale să aibă loc cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte. Or, doar în această situație de legalitate, exercitarea dreptului de exprimare, parte componentă a oricărui demers jurnalistic, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute de acest text normativ. Instanța de apel a omis a aplica astfel coroborat dispozițiile normative interne cu cele cuprinse în art. 8 al CEDO. În contextul în care anumte videoclipuri au fost făcute publice, adăugarea de comentarii denigrante sau alte acțiuni ale jurnalistului care vizează amplificarea impactului negativ al acestor materiale se impune a fi interpretată ca o încălcare a dreptului la respectarea vieții private. Chiar dacă informațiile au devenit publice, CEDO recunoaște că există o limită la interferența ulterioară în sfera privată a individului și că autoritățile ar trebui să protejeze persoanele împotriva atacurile inutile la adresa reputației sau intimității lor. Alin. (2) a art. 8 instituie o limitare a exercițiului acestui drept, prin permiterea ingerinței unei autorități publice în exercitarea acestui drept doar în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsura care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății și a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora". În interpretarea și aplicarea art. 8, pentru a determina dacă ingerința autorităților în viață privată era necesară într-o societate democratică și dacă s-a menținut un just echilibru între diferitele interese în joc, CEDO, în jurisprudența sa constantă, cercetează dacă aceasta ingerință era prevăzută de lege, dacă urmărea unul sau unele scopuri legitime și dacă a fost proporțională cu aceste scopuri (Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 59320/00) 24,06.2004, Gurgenidze împotriva Georgiei (nr. 71678/01) 17.10.2006, Limited împotriva Marii Britanii (nr. 39401/04)18.01.11). Așadar, atât în viziunea instanței europene, dar și a instanțelor naționale, dreptul la liberă exprimare trebuie corelat întotdeauna cu respectarea reputației și drepturilor altor persoane, condiție ce a fost încălcată flagrant de către pârât. Neexistând niciun temei pentru încălcarea acestor drepturi (dimpotrivă libertatea de exprimare fiind cert limitată de interzicerea prejudicierii demnității, onoarei, vieții particulare a persoanei și dreptul la propria imagine, în conformitate cu prevederile art. 30 alin. (6) din Constituție), este cert că insultele și calomniile la adresa oricărei persoane lezează dreptul la imagine și demnitate și trebuie sancționate în consecință. Protecția pe care Convenția EDO o garantează în cadrul judecăților de valoare impune respectarea a două condiții cumulative: opinia să fie exprimată fără a folosi termeni injurioși, abuzivi și în același timp, să se bazeze pe un set de fapte, să aibă o bază factuală. Or, nu se poate reține că termenii folosiți de intimat reprezintă un vocabular adecvat și demn. Modul eronat în care se califică un atare comportament rezultă din analiza întregului demers denigrator, a videoclipurilor, a fotografiilor si comentariilor anexate, dar si prin prisma tipului de articole publicate de către jurnalistul pârât, care au un caracter politic, social, cel mult sarcastic, dar nicidecum satiric. Instanța nu a avut nicio bază factuală care să considere că activitatea desfășurată în urmă cu 20 de ani reprezintă o activitate de natură publică și asumată, în condițiile în care aceasta s-a derulat într-o perioadă în care reclamanta nu deținea un real discernămând format și nu era o persoană publică, iar accesul la respectivele videoclipuri era una controlată prin acordarea unui cod care putea fi accesat doar de către client. Maniera tendențioasă în care au fost formulate calomniile demonstrează cu certitudine că nu sunt incidente prevederile legale care reglementează dreptul la libertarea de exprimare, de informare a publicului, astfel cum, în mod greșit, se reține de către instanța de apel, intimatul acționând dincolo de limitele oricărei bune credințe, articolul astfel publicat neavând rolul de a informa publicul, ci eminamente de a proceda la defăimarea reclamantei. Prin urmare, demersul jurnalistic al intimatului nu poate fi apreciat ca fiind de bună-credință, neputându-se reține că acesta a dorit să publice un articol în care să informeze publicul despre activitatea de videochat a reclamantei, ci a procedat la folosirea de cuvinte și expresii jignitoare doar pentru a orienta opinia publică spre sentimente de dezaprobare, atașând și imaginile obținute în condiții de vădită nelegalitate. Prin urmare, sunt întrunite condițiile legale pentru a fi reținută fapta ilicită a pârâtului de a emite judecăți de valoare care denigrează, prin crearea unei imagini negative, prin raportare nejustificată la o situație care ține de trecutul și de viața privată a reclamantei. Neexistând temei pentru încălcarea demnității, onoarei, dreptul la propria imagine, în conformitate cu prevederile art. 30 alin. (6) din Constituție, este indubitabil că insultele și calomniile la adresa oricărei persoane lezează dreptul la imagine și demnitate și trebuie sancționate în consecință. Contrar reținerilor instanței de apel, în cauză sunt întrunite condițiile angajării răspunderii delictuale a intimatului, astfel cum sunt reglementate de art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357-1371 C. civ., texte normative pe care instanța de apel nu le mai analizează, reținând astfel, în mod nelegal, incidența art. 10 din CEDO. Acțiunile concrete ale intimatului, concretizate în utilizarea de expresii jignitoare și cadrul în care au fost utilizate, au încălcat dreptul la imagine, reputația publică și profesională a reclamantei, care desfășoara activitatea ca actriță, cunoscută la nivel local și național. Circumstanțele inițierii conflictului în mediul online, au favorizat răspândirea susținerilor calomnioase ale intimatului, determinând amplificarea impactului acțiunilor denigratoare ale acestuia, cu atât mai mult cu cât imaginile și afirmațiile defăimătoare au fost preluate și de către alte ziare online, fiindu-i refuzat dreptul la replică. Consecințele faptelor denigratoare s-au răsfrâns și asupra activității profesionale a reclamantei care a fost nevoită să încheie colaborarea cu E., să urmeze un tratament medicamentos împotriva depresiei și să înceteze colaborarea cu agenția de casting de la care primea o remunerație de 7000 RON.

Apărările formulate în cauză La 01 aprilie 2024 2023, intimatul-pârât B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității prin raportare la solicitaea recurentei de admitere a recursului și reținerea cauzei spre rejudecare, excepția nulității recursului în condițiile în care pe de o parte, criticile formulate nu pot fi circumscrise motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar pe de altă parte, motivele de recurs nu au fost invocate pe calea apelului, conform art. 489 alin. (1) și alin. (2) din C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul și dezvoltarea lor". Din coroborarea acestor dispoziții legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, iar părțile o pot critica doar pentru motivele prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. Este de menționat că unele critici din memoriul de recurs vizează netemeinicia deciziei civile recurate, astfel că nu pot fi analizate, întrucât în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt. Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului. Având a analiza, așadar, doar motivele de nelegalitate prevăzute de lege, Înalta Curte constată că, sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a susținut existența unor deficiențe în considerentele instanței de apel, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., din perspectiva în care, deși reține că în articolul publicat, expresiile utilizate de către intimat sunt inadecvate răspândirii publicului de toate vârstele și nu corespunde unor minime standarde educaționale, folosindu-se un vocabular vulgar, imoral, cu toate acestea, constată că acesta reprezintă o expresie a libertății de exprimare a jurnalistului, exercitată în limitele convenționale, în acord cu art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și cu jurisprudența aferentă Curții europene. Un alt argument, subsumat aceleiași critici de nelegalitate, a vizat pretinsul caracter contradictoriu al considerentelor deciziei curții de apel care, pe de o parte, constată că modalitatea de redactare a materialului de presă, care, prin expresiile vulgare utilizate, este de natură a șoca și a deranja un cititor rezonabil, iar pe de altă parte, consideră că acesta nu reprezintă un temei suficient pentru a califica articolul ca fiind o faptă ilicită, atât timp cât nu au fost făcute aprecieri personale de natură a jigni sau de a divulga informații confidențiale. Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs este nefondat. Examinând decizia recurată, se constată că, în evaluarea circumstanțelor factuale ale cauzei, instanța de apel a reținut faptul că, fapta imputată apelantului, constă în publicarea unor texte cu conținut licențios asociate unor videoclipuri preluate de pe site-uri destinate adulților, prin utilizarea de expresii inadecvate răspândirii publicului de toate vârstele, și a unui vocabular vulgar, imoral, care deși nu corespunde unor minime standarde educaționale, cu toate acestea, reprezintă o expresie a libertății de exprimare a jurnalistului, exercitată în limitele convenționale". S-a mai reținut că persoana reclamantei face parte din categoria artiștilor locali cunoscuți publicului larg, fiind atât cântăreață de muzică populară, cât și actriță, cunoscută fiind pentru colaborarea cu E. în intervalul 2017-2021, context în care informațiile publicate privesc un interes general întrucât se referă la ˝artiști ai scenei˝ și se raportează la o persoană ˝publică˝. De asemenea, a mai reținut că diseminarea articolului în spațiul virtual a fost generată de publicarea de către reclamantă a unor videoclipuri de tip videochat pe site-uri pentru adulți, imagini din viața intimă a persoanei în cauză și care, în mod natural, s-ar fi impus a fi protejate pe tărâmul dreptului la viață privată al persoanei, dacă aceasta nu le-ar fi făcut publice, context în care protecția efectivă a vieții sale private se reduce în mod semnificativ." Examinând contextul și scopul în care au fost făcute afirmațiile pârâților, instanța de apel a concluzionat că prin comentariile atașate videoclipurilor nu s-a încălcat dreptul la viață privată, demnitate și reputație ale persoanei, ci în limitele devoalării unor aspecte ale vieții intimate de însăși reclamantă, s-a ironizat, într-o manieră satirică și licențioasă, imaginile vulgare publicate, în limitele permise ale libertății de exprimare ale jurnalistului. Astfel, instanța de apel a examinat în detaliu circumstanțele de fapt ale speței și a concluzionat că "versurile vulgare publicate în acest articol sunt impersonale, iar asocierea videoclipurilor cu roluri din piese de teatru sau alte opere din literatura universală nu antamează în mod particular calități sau defecte privind aspectul fizic, intelectual al persoanei în cauză, de natură a genera răspunderea delictuală a jurnalistului" reținând în acest sens că " modalitatea de redactare a materialului de presă, care, prin expresiile vulgare utilizate este de natură a șoca și de a deranja un cititor rezonabil, nu reprezintă un temei suficient pentru a califica articolul ca fiind o faptă ilicită, atât timp cât nu au fost făcute aprecieri personale de natură a jigni sau de a divulga informații confidențiale, iar asocierea unor videoclipuri vulgare a cărei protagonistă este intimata cu roluri din opere literare adaptate limbajului vulgar-licențios nu au natura unor afirmații injurioase, după cum nu poate fi reținută nici reaua-credință a jurnalistului." Instanța de apel a mai reținut, în acord cu jurisprudența CEDO, că "libertatea de exprimare este protejată nu doar atunci când sunt relevate informații decente sau inofensive, ci și atunci când informațiile ofensează, șochează sau îngrijorează, neputându-se pune semnul egalității între furnizarea unor informații ofensatoare și reaua credință a jurnalistului.". Curtea de apel a concluzionat că scopul declarat în cuprinsul articolului a fost acela de a amenda ipocrizia unor persoane publice. Prin urmare, nu pot fi primite alegațiile reclamantei privind existența unei motivări contradictorii în sensul că instanța de apel ar fi constatat că unele afirmații ar fi fost exagerate și că nu au o bază factuală, iar pe de altă parte ar fi concluzionat că acestea se înscriu în sfera unei fapte civile delictuale. Astfel, instanța de apel a arătat motivele pentru care a exclus din sfera ilicitului civil activitatea intimaților, chiar dacă a reținut că publicarea acestui articol de presă, prin imaginile asociate, i-a afectat în mod profund reputația și imaginea reclamantei. În acest sens, instanța de apel a arătat că "antrenarea răspunderii civile delictuale a jurnalistului are în vedere limitele convenționale stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materia particulară a libertății de exprimare a presei și, în cauza dedusă judecății, nu se poate reține depășirea acestor limite", considerând că " textele cuprinse în articol nu reprezintă o faptă ilicită în sensul susținut de către intimată, în speță nefiind probată săvârșirea vreunei fapte ilicite pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală a pârâtului C.". În contextul expus, nu poate fi reținută pretinsa contradictorialitate a argumentelor instanței de apel, aceasta evaluând conduita imputată intimaților în raport de circumstanțele de fapt ale speței iar împrejurarea că, în urma acestei evaluări, instanța a ajuns la o altă concluzie decât cea dorită de parte nu presupune o deficiență a motivării. În ce privește baza factuală, care în opinia recurentei nu îndeplinește condițiile unei satire privind activitatea practicată în trecut de aceasta, se constată că sub acest aspect criticile vizează, de fapt, modalitatea de evaluare a probatoriului administrat în cauză. Or, modalitatea în care instanțele fondului au administrat și evaluat probele, reținând o bază factuală suficientă pentru afirmațiile făcute de către pârâți, vizează elementele de fapt ale pricinii, iar nu controlul de legalitate ce poate fi exercitat în condițiile stricte ale dispozițiilor art. 488 din C. proc. civ. La fel, este sustrasă controlului de legalitate aprecierea instanței de apel cu privire la atitudinea subiectivă a pârâților, câtă vreme concluzia bunei credințe este dedusă din reținerea unei baze factuale suficiente și credibile, ceea ce a impus concluzia reținerii unui demers care să evidențieze ipocrizia unor persoane publice, care presupune limite ale libertății de exprimare mai largi decât în cazul persoanelor particulare. Susținerile recurentei reclamante referitoare la modalitatea de interpretare a probatoriului excedează analizei ce poate fi realizată în faza procesuală a recursului, instanțele de fond și de apel având plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză. O eventuală greșeală în stabilirea situației de fapt rezultând din interpretarea probelor administrate în cauză nu poate forma obiect de analiză în faza procesuală a recursului întrucât acesta este o cale extraordinară de atac nedevolutivă, prin care se poate invoca doar nelegalitatea hotărârii atacate, pentru cazurile indicate în art. 488 din C. proc. civ.. În consecință, criticile exprimate de recurentă față de hotărârea atacată trebuie să se încadreze în motivele fixate de lege iar instanța de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficiență uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reținute de instanța de fond ori de instanța de apel, și nici nu poate să verifice modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză. În continuare, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de drept material, sens în care a indicat art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența aferentă, art. 70 și art. 75 din C. civ. Sub un prim aspect, se constată că unele dintre argumentele prezentate în susținerea acestui motiv de recurs aduc în discuție aspecte de netemeinicie, recurenta-reclamantă făcând referire la modul în care instanța de apel a apreciat mijloacele de probă administrate în cauză și a stabilit situația de fapt. Or, după cum s-a arătat deja, recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, astfel că instanța de recurs are a răspunde, în continuare, doar acelor critici care se pot circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În acest scop, plecând de la criticile de recurs invocate, se constată că litigiul de față impune soluționarea unui conflict între două drepturi/libertăți fundamentale, garantate de legislația internațională, europeană și internă, respectiv dreptul la viață privată și dreptul la liberă exprimare, context în care se impune a fi pus în balanță dreptul intimatului-pârât de a comunica fapte sau idei în mod liber cu dreptul recurentei-reclamante de a se bucura de protecția reputației, imaginii și demnității sale, ca elemente ale vieții sale private. Conform art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului: "(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. (2) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești." Dispoziții similare sunt cuprinse în art. 19 din Declarația universală a drepturilor omului, în art. 19 din Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice și în art. 11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Potrivit art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului: "(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. (2) Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a morale, protejarea drepturilor și libertăților altora". În ce privește conflictul dintre libertatea de exprimare și dreptul la viață privată, Ct. E.D.O. a dezvoltat mai multe principii jurisprudențiale, dintre care relevante în prezenta cauză sunt următoarele: dreptul la reputație este un element al vieții private, astfel că intră în sfera de protecție a art. 8 din Convenție (cauza Polanco Torres și Movilla Polanco c. Spaniei); noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane (cauza Von Hannover c. Germaniei), iar reputația reprezintă o parte din identitatea personală și fizică, inclusiv în cazul unei critici în contextul unei dezbateri publice (cauza Timciuc c. României); art. 8 din Convenție impune nu numai obligația negativă a autorităților publice de a se abține de la orice ingerințe în viața privată, ci și obligații pozitive, ce constau în adoptarea de măsuri vizând respectarea vieții private până la relațiile indivizilor între ei (cauza Petrina c. României); pentru verificarea incidenței art. 8 din Convenție, trebuie ca atacul asupra reputației unei persoane să atingă un anumit nivel de gravitate și să fie realizat într-o manieră care să prejudicieze beneficiul personal al dreptului la viață privată (cauza A. c. Norvegiei); necesitatea existenței unei ingerințe în dreptul la liberă exprimare, în vederea asigurării respectării reputației unei alte persoane, reclamă păstrarea unui echilibru între protejarea celor două valori aflate în conflict (cauza Hachette Filipacchi Associés c. Franței). Sub acest ultim aspect, referitor la necesitatea păstrării unui just echilibru între protejarea celor două valori aflate în conflict, soluționarea acestui conflict nu permite o analiză separată a libertății de exprimare sau a dreptului la viață privată, ci impune o cântărire concomitentă a intereselor aflate în joc, în misiunea de a acorda preferință unuia dintre ele. În ce privește punerea în balanță a libertății de exprimare și a dreptului la viață privată, criteriile care decurg din jurisprudența C.E.D.O. pot fi grupate în mai următoarele categorii (cauza Axel Springer AG c. Germaniei): contribuția informațiilor la o dezbatere de interes general; notorietatea persoanei vizate și obiectul reportajului; comportamentul anterior al persoanei vizate; modalitatea de obținere a informațiilor și veridicitatea lor; conținutul, forma și consecințele publicării; gravitatea sancțiunii aplicate. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, se constată că instanța de apel a aplicat, în mod corect, principiile dezvoltate de C.E.D.O. în jurisprudența sa, prezentând, în mod detaliat, argumentele pentru care a apreciat că fapta imputată intimatului-pârât nu se încadrează în sfera ilicitului civil. Din perspectiva contribuției informațiilor publicate la o dezbatere de interes general, instanța de apel a constatat că informațiile publicate privesc un interes general întrucât se referă la ˝artiști ai scenei˝ și se raportează la o persoană ˝publică˝. În acest sens, instanța de apel a reținut că persoana reclamantei face parte din categoria artiștilor locali cunoscuți publicului larg, fiind atât cântăreață de muzică populară, cât și actriță, cunoscută fiind pentru colaborarea cu E. în intervalul 2017-2021. În ceea ce privește comportamentul anterior al persoanei vizate, instanța de apel a constatat că articolul a fost generat de publicarea de către reclamantă a unor videoclipuri de tip videochat pe site-uri pentru adulți, cuprinzând imagini din viața intimă a persoanei în cauză și care, deși, în mod natural, s-ar fi impus a fi protejate pe tărâmul dreptului la viață privată al persoanei dacă aceasta nu le-ar fi făcut publice, comportamentul persoanei vizate de articolul de presă care difuzat publicului acest tip de imagini, a redus protecția efectivă a vieții sale în mod semnificativ Susținerile recurentei-reclamante, în sensul că nu poate reprezenta bază factuală activitatea desfășurată de aceasta într-o perioadă în care nu deținea un discernamând adecvat și format, fiind o persoană necunoscută publicului, accesul la respectivele activități de videochat fiind una restricționată pe bază de cod care nu putea fi accesat decât de către client etc., nu pot face obiectul analizei în recurs, întrucât aduc în discuție, în mod evident, valoarea probatorie a videoclipurilor și modalitatea în care instanța de apel a coroborat-o cu celelalte mijloace de probă administrate, aspecte care nu intră în competența instanței de recurs, care exercită strict un control asupra legalității hotărârii. Contrar primei instanțe, instanța de apel a apreciat că prin comentariile atașate videoclipurilor nu s-a încălcat dreptul la viață privată, demnitate și reputație ale persoanei, ci în limitele devoalării unor aspecte ale vieții intimate de însăși-reclamantă, s-a ironizat într-o manieră satirică și licențioasă, imaginile vulgare publicate, în limitele permise ale libertății de exprimare ale jurnalistului. Se reține că instanța de apel a prezentat jurisprudența C.E.D.O., potrivit căreia libertatea de exprimare, garantată de art. 10 din Convenție, acoperă nu numai informațiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează, cu condiția ca aceste afirmații să contribuie la o dezbatere de interes general și să fie formulate cu bună-credință. Plecând de la calitatea intimatului-pârât de jurnalist, instanța de apel a analizat aceste două condiții, reținând, în urma examinării articolelor incriminate, că sunt îndeplinite atât criteriul contribuției la o dezbatere de interes general, cât și cel al bunei-credințe a autorului articolelor de presă. În această privință, se constată că recurenta-reclamantă nu a formulat critici prin care să combată raționamentul logico-juridic al instanței de apel, ci doar a redat unele texte din dreptul intern și internațional referitoate la libertatea de exprimare și dreptul la viață privată (sub aspectul dreptului la imagine și reputație), cu referire și la normele eticii profesionale. Or, o atare argumentare generală nu este aptă a evidenția nelegalitatea deciziei civile recurate, mai ales în contextul în care instanța de apel a analizat criteriile dezvoltate de C.E.D.O. și a ajuns la concluzia că fapta imputată intimatului-pârât nu are caracter ilicit, întrucât nu depăsește limitele acceptabile ale libertății de exprimare. În consecință, nu se identifică o aplicare eronată a normelor legale interne și nici a normelor convenționale, astfel cum au fost acestea interpretate prin jurisprudența constantă a C.E.D.O., astfel că nu poate fi reținută incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Pentru aceste considerente, constatând că motivele de casare invocate sunt nefondate și că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 326A/2023 din 22 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. PENTRU ACESTE MOTIVE,