ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 242/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.623/1/2024, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secțiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă în Dosarul nr. 3.489/109/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere al intimatei, opiniile specialiștilor consultați și un amicus curiae al Ministerului Afacerilor Interne.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Pitești - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 24 octombrie 2024, în Dosarul nr. 3.489/109/2023, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea dispozițiilor art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, acordarea drepturilor la care se referă acestea este condiționată de obținerea avizului Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, respectiv, odată obținut acest aviz, drepturile salariale prevăzute de aceste dispoziții se pot acorda de la data intrării în vigoare a normei sau numai de la data obținerii avizului. II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) Anexa nr. I - Familia ocupațională de funcții bugetare "Învățământ" - capitolul I - lit. B - Reglementări specifice personalului didactic din învățământ " Art. 8. - Personalul didactic care îndeplinește funcția de diriginte, învățătorii, educatoarele, institutorii, profesorii pentru învățământul primar, profesorii pentru învățământul preșcolar beneficiază de o majorare de 10% a salariului de bază." Anexa nr. VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Apărare, ordine publică și securitate națională" - capitolul II - Reglementări specifice personalului din instituțiile publice de apărare, ordine publică și securitate națională " Art. 13. - (1) Dispozițiile legale prin care sunt stabilite sporuri, indemnizații și alte drepturi de natură salarială pentru personalul din alte domenii de activitate din sectorul bugetar se aplică și personalului militar, polițiștilor, funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare și personalului civil care se află în situații similare, indiferent de tipul unității în care își desfășoară activitatea, cu avizul Ministerului Muncii și Justiției Sociale. (2) Normele de aplicare se stabilesc prin ordin al ordonatorului principal de credite."

Instrucțiunile privind organizarea și funcționarea școlilor militare de maiștri militari și subofițeri, aprobate prin Ordinul ministrului apărării naționale nr. M.122/2016, cu modificările și completările ulterioare (Instrucțiunile aprobate prin Ordinul ministrului apărării naționale nr. M.122/2016) " Art. 16. - (...) (2 1 ) Atribuțiile de profesor diriginte, stipulate în Regulamentul-cadru de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar, aprobat prin Ordinul ministrului educației și cercetării nr. 5.447/2020, cu modificările și completările ulterioare, sunt îndeplinite de președintele consiliului clasei, care este numit, anual, de către comandantul școlii, în baza hotărârii consiliului de conducere, din rândul instructorilor militari sau al cadrelor didactice civile care predau la clasa respectivă." III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș cu nr. 3.489/109/2023, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei Școala Militară de Maiștri Militari și Subofițeri a Forțelor Terestre "Basarab I" - Unitatea Militară 01225 Pitești la acordarea majorării de 10% din salariul de bază/solda de funcție pentru îndeplinirea atribuțiilor funcției de diriginte pentru perioada septembrie 2021-iulie 2022, precum și începând cu septembrie 2022 până la intervenirea unei cauze legale de încetare.

În motivare, reclamantul a susținut că este cadru militar și, începând cu data de 1 martie 2020, a fost încadrat în funcția de instructor superior la școala militară pârâtă, funcție care este asimilată personalului didactic, conform art. 37 alin. (1) din Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 1/2011).

În continuare, a arătat că Școala Militară de Maiștri Militari și Subofițeri a Forțelor Terestre "Basarab I" este o unitate de învățământ militar preuniversitar din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională, fiind parte integrantă a sistemului național de învățământ de stat, conform art. 34 alin. (1) din Legea nr. 1/2011.

A mai susținut că a fost numit de către comandantul școlii președinte al consiliului clasei la plutonul clasa 31, în baza Ordinului de zi pe unitate din 9 septembrie 2021, și, ulterior, comandantul școlii președinte al consiliului clasei la plutonul clasa 41, în baza Ordinului de zi pe unitate din 2 septembrie 2022, îndeplinind și atribuțiile funcției de diriginte la clasele respective.

În acest context, reclamantul a conchis că i se cuvine majorarea salarială atât pentru perioada cuprinsă între septembrie 2021-iulie 2022, precum și în continuare, începând cu 2 septembrie 2022.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În apărare, a susținut că salarizarea reclamantului se efectuează în baza anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, întrucât acesta este cadru militar, nefiind astfel aplicabilă majorarea de 10% cuvenită personalului didactic care îndeplinește funcția de diriginte.

Totodată, a arătat că reclamantul nu a optat pentru salarizarea în baza prevederilor din familiile ocupaționale "Învățământ" și "Sănătate și asistență socială", la care se adaugă solda de grad/salariul gradului profesional deținut, deși avea acest drept conform art. 92 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin Sentința civilă nr. 1.054 din 27 martie 2024, Tribunalul Argeș - Secția pentru conflicte de muncă și asigurări sociale a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, la data de 22 decembrie 2023, a fost obținut avizul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale pentru majorarea de 10% aplicabilă personalului care îndeplinește funcția de diriginte, în temeiul art. 13 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017.

Ca atare, prima instanță a apreciat că, în mod corect, s-a procedat la acordarea acestei majorări către reclamant după data de 1 ianuarie 2024, astfel cum recunosc ambele părți.

Reclamantul a declarat apel, prin care a susținut, în esență, că angajatorului îi este imputabil faptul că nu a solicitat și nu a obținut avizul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale.

A mai arătat că a îndeplinit atribuțiile de diriginte și anterior datei de 1 ianuarie 2024, motiv pentru care are dreptul la majorarea prevăzută de lege inclusiv pentru perioada anterioară obținerii avizului. IV. Motivele reținute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanța de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

În concret, a menționat că în cauză a fost identificată o chestiune de drept care prezintă un grad de dificultate ridicat, de natură a justifica intervenția instanței supreme și de a cărei lămurire depinde soluționarea cauzei. Chestiunea identificată nu își găsește o rezolvare în normele legii de salarizare, textul a cărui interpretare se solicită fiind unul special, aplicabil în situații de excepție, cum este cea din cauză, în care reclamantul, deși salarizat conform anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, solicită acordarea unui spor prevăzut de lege în favoarea unui personal salarizat potrivit altei anexe la această lege.

A mai reținut că instanța supremă nu a statuat asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea cauzei, această chestiune de drept nefăcând obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul a apreciat că dreptul solicitat poate fi acordat inclusiv pentru perioada anterioară obținerii avizului Ministerului Muncii și Solidarității Sociale.

Intimata a apreciat că dreptul pretins poate fi acordat numai pentru perioada ulterioară obținerii avizului Ministerului Muncii și Solidarității Sociale. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanța de trimitere a apreciat că textul supus interpretării are în vedere o situație de excepție, ce are ca premisă îndeplinirea de către personalul salarizat conform anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 a unor activități specifice altor domenii de activitate din sectorul bugetar, ceea ce ar justifica a i se acorda sporuri, indemnizații și alte drepturi de natură salarială prevăzute pentru aceste ultime categorii de personal.

În continuare, a reținut că stabilirea acestei situații premisă poate fi decisă numai cu avizul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, care are posibilitatea de a verifica dacă activitățile analizate îndeplinite de către personalul salarizat conform anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 sunt similare celor îndeplinite de personalul din alte domenii de activitate din sectorul bugetar.

În consecință, dispozițiile art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 stabilesc un drept salarial sau de natură salarială cu condiția obținerii avizului Ministerului Muncii și Solidarității Sociale.

Ca atare, în vederea stabilirii momentului de la care poate fi acordat dreptul disputat este necesar a se apela la prevederile generale în materie reprezentate de art. 1.399 și art. 1.401 alin. (2) din Codul civil. VII. Jurisprudența instanțelor naționale

Instanțele consultate nu au transmis hotărâri judecătorești relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, ci doar puncte de vedere teoretice ale judecătorilor din care au rezultat două opinii.

Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că drepturile salariale reglementate de art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 pot fi acordate numai de la data obținerii avizului Ministerului Muncii și Solidarității Sociale.

S-a arătat că nu este legală acordarea majorării salariale pentru perioada anterioară obținerii avizului Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, față de conținutul normei care instituie obligativitatea obținerii acestui aviz.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că drepturile salariale reglementate de art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 pot fi acordate de la data intrării în vigoare a acestei norme.

S-a arătat că dispozițiile anterior evocate stabilesc un drept salarial sau de natură salarială cu condiția obținerii avizului Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, care însă are un efect constatator asupra dreptului, fiind aplicabile prevederile art. 1.399 și art. 1.401 alin. (2) din Codul civil.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunțate de Curtea Constituțională în exercitarea controlului de constituționalitate a dispozițiilor legale supuse interpretării. IX. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție IX.1. Jurisprudența în mecanismele de unificare a practicii judiciare

Prin Decizia nr. 7 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 11 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată, cu modificările și completările ulterioare, personalul silvic la care fac referire aceste dispoziții beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază, în absența elaborării normelor, regulamentelor, instrucțiunilor și ghidurilor de bune practici, conform prevederilor art. 115 alin. (1) din aceeași lege. În considerentele de la paragrafele 48, 59 și 62 din această decizie s-a reținut că: "Aplicarea principiului supremației legii, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție, presupune în situația de față că, dacă un drept sau spor a fost recunoscut unor categorii de persoane prin lege, act cu caracter normativ emis de Parlament sau de către Guvern, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, retragerea acestui drept sau spor trebuie să se facă, tot prin lege, astfel cum prevede expres art. 53 din Constituție. (...) în situația în care prin lege s-a stabilit în sarcina administrației adoptarea unei anumite reglementări normative, atunci marja de apreciere este limitată, aceasta nemaiavând dreptul de a decide dacă și când să emită un act administrativ, ci doar modul de reglementare formală, cu respectarea principiului legalității, respectiv ca actul să nu adauge la lege sau să restricționeze, acolo unde legea nu o face. (...) Or, neîndeplinirea de către o autoritate publică a unei obligații legale de a emite acte administrative cu caracter normativ nu poate conduce la suprimarea drepturilor și sporurilor prevăzute de legea în aplicarea căreia trebuiau emise normele sau amânarea îndelungată a acordării lor, atâta vreme cât legea este în vigoare."

Prin Decizia nr. 9 din 29 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 iulie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziții sunt aplicabile în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020. În considerentele de la paragrafele 102, 111 și 118-122 din această decizie s-a reținut că: "adoptarea normelor metodologice nu avea un caracter determinant pentru acordarea dreptului, adoptarea unor norme complementare de aplicare sau executare a legii nefiind absolut necesară pentru determinarea existenței înseși a dreptului. (...) În al treilea rând, dreptul de a primi această indemnizație nu este condiționat de adoptarea normelor metodologice sau de vreo altă condiție ce ar urma să fie stabilită în concret prin acestea și care să facă, astfel, necesară adoptarea de norme complementare în aplicarea și executarea legii, fără de care dreptul nu ar putea fi acordat. (...) Prin urmare, faptul că aceste norme metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit de lege, de 90 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 nu poate constitui un impediment la recunoașterea acestor drepturi. Normele metodologice sunt acte administrative care au rolul de a prevedea măsuri de aplicare și punere în executare în concret a dispozițiilor actelor normative pentru care au fost emise și nu pot adăuga la lege, nu pot contrazice legea și nu pot anihila un drept recunoscut (...). Respectând ierarhia actelor normative prevăzută de Constituția României, republicată, și de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), normele metodologice nu pot adăuga, restrânge sau modifica dispoziția legală pe care o explicitează și a cărei executare o asigură. În acest sens, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede: « (3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.» Prin urmare, atâta vreme cât dreptul prevăzut prin lege este unul necondiționat și poate fi determinat din cuprinsul textului de lege cu suficientă claritate și precizie, simpla omisiune a autorității chemate a elabora normele de aplicare a textului de lege nu poate conduce la anularea dreptului deja recunoscut prin efectul legii. Interpretarea contrară nu poate fi acceptată întrucât sugerează neaplicarea unor dispoziții legale, clare și necondiționate, pentru simplul motiv că autoritatea abilitată de legiuitor nu a elaborat normele de aplicare a acestor dispoziții, norme care oricum nu puteau nici modifica dreptul stabilit legal și nici adăuga condiții suplimentare celor stabilite de lege. Este important de precizat că, în materia contenciosului administrativ, neîndeplinirea de către o autoritate publică a unei obligații într-un termen legal (de exemplu, nesoluționarea unei cereri în termen legal) nu stinge acea obligație, iar îndeplinirea tardivă a obligației de emitere a unui act administrativ nu constituie motiv de anulare a actului, ci, eventual, de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul creat și, după caz, poate reprezenta temei pentru atragerea răspunderii disciplinare a funcționarului public." IX.2. Jurisprudența Secției de contencios administrativ și fiscal

La nivelul Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost identificată Decizia nr. 2.374 din 9 iunie 2015, prin care s-a reținut că: în ceea ce privește avizul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale (MMFPS), Curtea a reținut în mod corect faptul că ordonatorul principal de credite constată existența condițiilor pentru aplicarea sporurilor din alt domeniu de activitate și solicită în acest sens avizul MMFPS, nefiind necesară la elaborarea ordinului în speță obținerea acestui aviz, acesta fiind necesar doar la momentul acordării sau aplicării unui anumit spor, specific altui sector de activitate, iar nu la data elaborării normelor care reglementează condițiile de acordare a sporului. Această concluzie este determinată de faptul că dispoziția care reglementează acordarea sporurilor este una generală, nefiind enumerate concret ce categorii de sporuri se pot acorda, astfel încât s-a considerat necesar un control al modului de acordare a sporurilor, pentru eliminarea abuzurilor din partea inițiatorilor și pentru o aplicare unitară a acestora în toate instituțiile de apărare, ordine publică și siguranță națională. Avizul MMFPS este necesar la identificarea și acordarea unor sporuri noi personalului din penitenciare, iar nu la elaborarea normelor de aplicare de către ordonatorul principal de credite. X. Opiniile specialiștilor consultați

Institutul Național al Magistraturii a apreciat că problema de drept ce formează obiectul sesizării impune lămurirea art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 sub două aspecte: dacă acordarea drepturilor la care se referă norma este condiționată de obținerea prealabilă a avizului Ministerului Muncii și Solidarității Sociale și dacă, odată obținut acest aviz, drepturile se acordă și ex tunc sau doar ex nunc.

Cu privire la condiționarea acordării drepturilor de obținerea prealabilă a avizului s-a arătat că, potrivit jurisprudenței instanței supreme, avizul are natura unei operațiuni procedurale ce precedă emiterea actului administrativ și care contribuie la consolidarea legalității sale.

Astfel, avizul cuprinde o opinie de specialitate provenită de la structura specializată din cadrul autorității sau instituției publice emitente a actului administrativ sau de la alte autorități/instituții publice cu competențe specifice în materia ce face obiectul avizării.

Stabilirea efectelor pe care le produce un anumit aviz, în relație cu actul administrativ căruia îi este asociat, depinde de tipul avizului, acesta putând fi facultativ, consultativ sau conform.

Avizul este conform în ipoteza în care autoritatea sau instituția publică este obligată să îl solicite și să îi urmeze concluziile.

Din interpretarea gramaticală, sistematică și teleologică a dispozițiilor legale incidente rezultă că avizul prevăzut de art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 este unul conform, astfel încât angajatorul nu poate acorda drepturile salariale prevăzute de lege decât în măsura în care Ministerul Muncii și Solidarității Sociale a emis un aviz pozitiv.

Cu privire la momentul de la care se acordă drepturile salariale s-a apreciat că, de vreme ce aceste drepturi se nasc la momentul îndeplinirii condiției referitoare la aviz, înseamnă că efectele avizului se produc numai pentru viitor.

Cu toate că are o natură juridică diferită, din perspectiva momentului de la care se naște dreptul, avizul reglementat de art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI Ia Legea-cadru nr. 153/2017 are un rol similar buletinelor de determinare sau expertizare în baza cărora se acordă sporul pentru condiții de muncă vătămătoare sau periculoase.

În ambele cazuri, acordarea dreptului salarial depinde atât de îndeplinirea unor condiții de fond, cât și de conduita unei autorități ori instituții publice terțe.

Astfel, angajatorul este obligat să țină cont de opinia autorității sau instituției publice terțe, neputând proceda la recunoașterea dreptului dacă opinia respectivă este în sens contrar.

Prin urmare, s-a apreciat că dispozițiile legale prin care sunt stabilite sporuri, indemnizații și alte drepturi de natură salarială pentru personalul din alte domenii de activitate din sectorul bugetar se aplică și personalului militar, polițiștilor, funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare și personalului civil care se află în situații similare, indiferent de tipul unității în care își desfășoară activitatea, numai în măsura în care a fost obținut avizul pozitiv din partea Ministerului Muncii și Solidarității Sociale; în cazul în care avizul respectiv a fost emis, drepturile pot fi acordate numai pentru viitor.

Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest din Timișoara a apreciat că neîndeplinirea de către o autoritate publică a obligației legale de a solicita eliberarea/emiterea unui aviz nu poate conduce la suprimarea drepturilor și sporurilor prevăzute de legea în aplicarea căreia trebuia emis avizul și nici la amânarea acordării lor, în condițiile în care legea este în vigoare și nu a suprimat asemenea drepturi/sporuri.

Normele legale în vigoare oferă suficiente elemente pentru determinarea și acordarea majorării de 10%, precum și a celorlalte drepturi de natură salarială prevăzute de art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017.

Avizul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale prevăzut de acest text de lege nu întrunește trăsăturile juridice specifice avizului reglementat în dreptul constituțional sau în dreptul administrativ sub forma avizului conform, consultativ sau facultativ. Avizul respectiv reprezintă o formalitate procedurală integrată dreptului administrativ, dată în competența unei autorități publice care deține atributul de ordonator principal de credite.

Fiind plasat în contextul salarizării personalului plătit din fonduri publice, avizul respectiv nu poate îmbrăca forma unei condiții rezolutorii. Aceasta deoarece o astfel de condiție ar eluda normele din Codul muncii care stabilesc limitativ temeiurile și condițiile încetării contractului individual de muncă pentru motive care țin de persoana salariatului. Ca atare, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 1.401 alin. (1) din Codul civil.

Pe de altă parte, avizul în cauză nu poate îmbrăca nici forma unei condiții suspensive, deoarece eficacitatea contractului individual de muncă nu poate să depindă de un eveniment viitor și incert.

Astfel, avizul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale îmbracă forma unei operațiuni procedurale a cărei neîndeplinire de către titularul obligației nu antrenează nulitatea parțială a clauzei contractuale prin care a fost acordată majorarea salarială de 10%, nefiind o condiție de legalitate pentru acordarea acestui drept, ci una de opozabilitate.

În concluzie, s-a apreciat că acordarea majorării salariale la care se referă art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 nu este condiționată de obținerea avizului Ministerului Muncii și Solidarității Sociale; odată obținut acest aviz, drepturile salariale prevăzute de aceste dispoziții se pot acorda de la data intrării în vigoare a normei. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că majorarea salarială prevăzută de art. 8 din capitolul I lit. B al anexei nr. I la Legeacadru nr. 153/2017 poate fi acordată și pentru perioada anterioară obținerii avizului favorabil al Ministerului Muncii și Solidarității Sociale. XII. Înalta Curte de Casație și Justiție XII.1. Asupra admisibilității sesizării

Sesizarea de față a fost formulată pe temeiul dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Domeniul de reglementare al acestui act normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, rezultă din dispozițiile art. 1, ordonanța aplicându-se în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, precum și în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze.

Prin acest act normativ s-a instituit o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care art. 2 alin. (1) din ordonanță prevede următoarele: "Dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Aceste prevederi cu caracter derogatoriu se aplică cu prioritate în raport cu dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, ce reprezintă dreptul comun în materie, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

În privința aspectelor ce nu sunt în mod expres reglementate, continuă să se aplice dreptul comun, art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 statuând în mod explicit că "Dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (...), precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie".

Din cele expuse anterior rezultă că sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, pe temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de admisibilitate: - existența unei cauze dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze; - cauza să fie în curs de judecată, în primă instanță sau în calea de atac; - existența unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei; - chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că toate condițiile de admisibilitate a sesizării sunt îndeplinite.

Astfel, cauza în care s-a formulat sesizarea de față are ca obiect drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice, încadrându-se în domeniul de aplicare al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Instanța de trimitere, respectiv Curtea de Apel Pitești, este învestită cu soluționarea cauzei în apel, într-un litigiu de muncă, fără ca eventuala necompetență materială procesuală a instanței de apel specializate în asemenea litigii să se fi invocat în cursul judecății, cu toate că la nivelul acestei instanțe funcționează și o secție specializată în litigii de contencios administrativ.

Se constată că este vorba despre o chestiune de drept veritabilă, fiind întrunită și condiția legăturii chestiunii de drept cu soluționarea pe fond a cauzei, întrucât de dezlegarea solicitată prin sesizarea instanței de trimitere depinde stabilirea existenței dreptului reclamantului la majorarea salarială prevăzută de art. 8 din capitolul I lit. B al anexei nr. I la Legea-cadru nr. 153/2017 pentru întreaga perioadă de referință a litigiului, indicată prin cererea de chemare în judecată, față de avizul favorabil obținut în condițiile art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017.

Cu privire la cea din urmă condiție de admisibilitate se constată că, deși există dezlegări anterioare date de instanța supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare, nu s-a statuat asupra chestiunii ce face obiect al sesizării de față, iar acestea nici nu constituie repere interpretative suficiente pentru soluționarea litigiului aflat pe rolul instanței de trimitere. XII.2. Asupra fondului sesizării

Sesizarea formulată vizează interpretarea dispozițiilor art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, în conformitate cu care "Dispozițiile legale prin care sunt stabilite sporuri, indemnizații și alte drepturi de natură salarială pentru personalul din alte domenii de activitate din sectorul bugetar se aplică și personalului militar, polițiștilor, funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare și personalului civil care se află în situații similare, indiferent de tipul unității în care își desfășoară activitatea, cu avizul Ministerului Muncii și Justiției Sociale."

Instanța de trimitere solicită, în esență, a se clarifica dacă drepturile salariale vizate de art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 pot fi acordate și pentru perioada anterioară avizului Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, atunci când acesta a fost obținut.

Cu referire la obiectul sesizării, trebuie reamintit că, spre deosebire de recursul în interesul legii, ce are, în vedere, de regulă, interpretarea generică, de ansamblu, a unui text legal, procedura hotărârii prealabile vizează interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înțelesurile sau aplicațiile, conducând la o dezlegare a unei chestiuni de drept ce permite soluționarea litigiului pendinte, însă doar în limitele pe care le impune legătura cu cauza.

Dezlegarea preconizată prin sesizare este utilă soluționării litigiului ce vizează majorarea de 10% a salariului de bază, cuvenită pentru personalul didactic care îndeplinește funcția de diriginte, prevăzută de art. 8 din capitolul I lit. B al anexei nr. I la Legea-cadru nr. 153/2017 (ce privește familia ocupațională de funcții bugetare "Învățământ").

Prin urmare, are legătură directă cu soluționarea litigiului exclusiv interpretarea art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 din perspectiva majorării salariale prevăzute de art. 8 din capitolul I lit. B al anexei nr. I la Legea-cadru nr. 153/2017 (ce reprezintă o componentă a salariului de bază, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 37 din 17 februarie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 25 martie 2025), în timp ce raportarea la orice alte drepturi salariale ale personalului din diferite domenii de activitate din sectorul bugetar relevă o chestiune ipotetică și, ca atare, nu poate face obiectul dezlegării date în procedura hotărârii prealabile.

În același timp, o dezlegare numai în privința dreptului salarial în discuție este posibilă fără denaturarea sensului textului de lege, raportat la intenția legiuitorului la edictarea normei, astfel cum se va arăta în considerentele ce succedă.

În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție statuează că, în interpretarea și aplicarea art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, majorarea salarială prevăzută de art. 8 din capitolul I lit. B al anexei nr. I la Legea-cadru nr. 153/2017 poate fi acordată și pentru perioada anterioară obținerii avizului favorabil al Ministerului Muncii și Solidarității Sociale.

Art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 prevede două condiții pentru aplicarea la personalul din familia ocupațională "Apărare, ordine publică și securitate națională" a dispozițiilor legale prin care sunt stabilite drepturi de natură salarială pentru personalul din alte domenii de activitate din sectorul bugetar: una de fond - referitoare la plasarea personalului din familia ocupațională "Apărare, ordine publică și securitate națională" în "situații similare" celor în care se află personalul bugetar din alte familii ocupaționale ale Legiicadru nr. 153/2017, beneficiar al acelui drept salarial, și una de formă - emiterea avizului Ministerului Muncii și Solidarității Sociale.

Norma în discuție este formulată în termeni imperativi, prevăzând că drepturile salariale extinse de la alte familii ocupaționale "se aplică", ceea ce înseamnă că îndeplinirea celor două condiții este suficientă pentru acordarea dreptului salarial respectiv.

În ceea ce privește avizul Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, legiuitorul nu detaliază nici natura juridică a avizului, nici condițiile de acordare a acestuia, astfel încât, din rațiuni de unitate terminologică, se impune a se constata că avizul la care se referă este, de fapt, operațiunea specifică dreptului administrativ, astfel cum este definită jurisprudențial (a se vedea Decizia nr. 1.923 din 6 aprilie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, publicată pe website-ul Înaltei Curți de Casație și Justiție), anume formalitatea procedurală anterioară emiterii unui act administrativ, avizul nefiind el însuși un act administrativ.

Or, din această perspectivă, este evident că avizul, ca manifestare de voință a unei autorități publice, nu dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, precum un act administrativ, dar nici nu poate fi ignorat faptul că avizul, ca operațiune administrativă, nu produce efectele juridice avute în vedere de cel care îl emite, ci efectele pe care le prevede legea.

Așadar, atunci când acordarea unui drept salarial depinde de un aviz al autorității prevăzute de lege, avizul, fără a crea o situație juridică nouă sau a modifica de sine stătător ordinea juridică existentă, consolidează legalitatea acordării respectivului drept, în raport cu reglementările în vigoare.

Prin urmare, raportat la dispozițiile art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, avizul favorabil dat de către Ministerul Muncii și Solidarității Sociale este destinat să producă efecte în ceea ce privește acordarea în cadrul familiei ocupaționale "Apărare, ordine publică și securitate națională" a drepturilor salariale prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 pentru alte categorii de personal bugetar.

Cât privește condiția de fond, anume aceea ca personalul menționat în mod expres în art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 să se afle într-o "situație similară" cu personalul bugetar din alte familii ocupaționale, pentru a beneficia, la rândul său, de un drept salarial recunoscut prin lege, este neîndoielnic faptul că emiterea avizului favorabil de către Ministerul Muncii și Solidarității Sociale echivalează cu recunoașterea îndeplinirii și a acestei condiții legale.

În același timp însă nu poate fi exclus ca cerința situației similare să fie constatată a fi îndeplinită la un moment anterior obținerii avizului.

Acesta este și cazul instructorilor militari angajați ai unei școli militare, care îndeplinesc atribuțiile de profesor diriginte (din categoria cărora face parte reclamantul din litigiul pendinte pe rolul instanței de trimitere).

Potrivit art. 34 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, "Învățământul militar preuniversitar din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională este învățământ de stat, parte integrantă a sistemului național de învățământ".

Art. 37 din aceeași lege prevede următoarele: " (1) Personalul didactic din unitățile de învățământ preuniversitar din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională se constituie din personalul didactic prevăzut în prezenta lege și din corpul instructorilor militari, de ordine și securitate publică. (2) Personalul didactic din unitățile de învățământ preuniversitar din sistemul militar de apărare, ordine publică și securitate națională are drepturile și îndatoririle care decurg din prezenta lege și din calitatea de cadru militar în activitate, respectiv de funcționar public cu statut special."

De asemenea, art. 235 din aceeași lege are următorul conținut: " Pentru instituțiile de învățământ militar și învățământ de informații, ordine publică și securitate națională, se prevăd următoarele: a) aplicarea prevederilor prezentei legi la specificul militar/de informații, ordine publică și securitate națională se face prin ordine, regulamente și instrucțiuni proprii; b) personalul didactic militar/de informații, ordine publică și securitate națională și civil se constituie din personalul prevăzut în prezenta lege și din corpul instructorilor militari/de informații, ordine publică și securitate națională; c) personalul didactic militar/de informații, ordine publică și securitate națională are drepturile și îndatoririle care decurg din prezenta lege și din calitatea de cadru militar în activitate, respectiv de funcționar public cu statut special; d) pentru funcțiile didactice aferente corpului instructorilor militari/de informații, ordine publică și securitate națională, condițiile care se cer pentru ocuparea acestora, precum și normele didactice, competențele și responsabilitățile se stabilesc prin instrucțiuni proprii; (...)".

Prevederi cu conținut similar se regăsesc și în actuala reglementare privind învățământul preuniversitar, reprezentată de Legea nr. 198/2023, în vigoare din 3 septembrie 2023.

În conformitate cu art. 165 din capitolul II "Personalul și funcțiile din învățământul preuniversitar", "(1) Funcțiile didactice de predare sunt: (...) m) în unitățile de învățământ preuniversitar din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională: profesor, instructor militar, instructor de ordine și securitate publică (...)".

Sunt relevante, totodată, art. 205 din Legea nr. 198/2023, ce prevede că "Personalul didactic din unitățile de învățământ preuniversitar din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională se constituie din personalul didactic prevăzut în statutul personalului didactic din învățământul preuniversitar și din corpul instructorilor militari, de ordine și securitate publică", precum și art. 206 alin. (1) din aceeași lege, potrivit căruia "Personalul didactic din unitățile de învățământ preuniversitar din sistemul militar de apărare, ordine publică și securitate națională are drepturile și îndatoririle care decurg din prezenta lege și din calitatea de cadru militar în activitate, respectiv de funcționar public cu statut special".

Așadar, statutul juridic al instructorilor militari este cel de personal didactic într-o unitate de învățământ de stat, parte integrantă a sistemului național de învățământ.

În aplicarea art. 235 lit. a) din Legea nr. 1/2011, ministrul apărării naționale a emis Ordinul nr. M.122/2016 pentru aprobarea Instrucțiunilor privind organizarea și funcționarea școlilor militare de maiștri militari și subofițeri, cu modificările și completările ulterioare, ce a fost abrogat abia prin Ordinul ministrului apărării naționale nr. M.6/2025 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind organizarea și funcționarea școlilor militare de maiștri militari și subofițeri, supraviețuind, așadar, abrogării parțiale a Legii nr. 1/2011, fiind aplicabil și în contextul actualei reglementări privind învățământul preuniversitar.

Or, prin art. 16 alin. (2 1 ) din Instrucțiunile aprobate prin Ordinul ministrului apărării naționale nr. M.122/2016, introdus în corpul actului administrativ cu caracter normativ prin Ordinul ministrului apărării naționale nr. M.164/2021 pentru modificarea și completarea Instrucțiunilor privind organizarea și funcționarea școlilor militare de maiștri militari și subofițeri, aprobate prin Ordinul ministrului apărării naționale nr. M.122/2016, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 808 din 23 august 2021, s-a prevăzut că "Atribuțiile de profesor diriginte, stipulate în Regulamentul-cadru de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar, aprobat prin Ordinul ministrului educației și cercetării nr. 5.447/2020, cu modificările și completările ulterioare, sunt îndeplinite de președintele consiliului clasei, care este numit, anual, de către comandantul școlii, în baza hotărârii consiliului de conducere, din rândul instructorilor militari sau al cadrelor didactice civile care predau la clasa respectivă".

Identificarea chiar de către autoritatea administrativă centrală de resort a "situației similare", în sensul art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, a avut loc, astfel, încă din anul 2021, statutul de profesor diriginte recunoscut instructorilor militari fiind identic celui deținut de orice cadru didactic din învățământul preuniversitar, care îndeplinește și funcția de diriginte.

Prin urmare, condiția de fond a "situației similare" din art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 poate fi considerată ca fiind întrunită din momentul la care actul administrativ produce efecte juridice, respectiv odată cu începerea anului școlar 2021-2022.

Majorarea salarială din art. 8 din capitolul I lit. B al anexei nr. I la Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută generic, astfel cum rezultă din conținutul normei, în favoarea personalului didactic care îndeplinește funcția de diriginte, așadar și personalului militar ce deține acest statut și care îndeplinește aceeași funcție, însă, pentru acesta din urmă, doar din anul 2021.

Se cuvine a se constata, în aceste condiții, că dreptul personalului menționat în mod expres în art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 (printre care și instructorii militari) este stabilit prin lege, în mod clar și precis determinat.

Acest drept subiectiv face parte, așadar, din ordinea juridică existentă la momentul avizului favorabil al Ministerului Muncii și Solidarității Sociale, emis în baza art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, astfel încât trebuie să se considere că avizul, ce nu creează în sine o situație juridică nouă, ci doar confirmă realitatea juridică, acoperă și perioada anterioară emiterii sale, în care cadrele militare ce reprezintă personal didactic și au îndeplinit funcția de diriginte beneficiau de dreptul salarial în discuție.

O atare concluzie nu este infirmată de faptul că, ulterior obținerii avizului, ordonatorul principal de credite a emis norme metodologice prin care majorarea salarială prevăzută pentru funcția de diriginte în anexa nr. I se aplică în cadrul familiei ocupaționale din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 doar începând cu anul 2024.

Îndreptățirea personalului militar la acordarea acestui drept salarial și pentru o perioadă anterioară nu relevă o aplicare retroactivă a normelor metodologice și nici nelegalitatea acestora, care nu ar putea fi constatată în absența unei învestiri în acest sens a instanței de judecată (neavând relevanță, din acest motiv, nici dacă autoritatea s-a conformat avizului și, implicit, nici dacă avizul este consultativ sau conform).

Este subliniată în acest fel doar conduita omisivă a ordonatorului principal de credite, de acordare a dreptului salarial prevăzut de lege pentru întreaga perioadă pentru care personalul militar respectiv era îndreptățit, fiind întrunite condițiile legale de acordare a dreptului.

Or, această conduită nu poate împiedica acordarea dreptului și pentru perioada anterioară obținerii avizului.

În acest sens sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele Deciziei nr. 7 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 11 iunie 2021, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată, cu modificările și completările ulterioare, că personalul silvic la care fac referire aceste dispoziții beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază, în absența elaborării normelor, regulamentelor, instrucțiunilor și ghidurilor de bune practici, conform prevederilor art. 115 alin. (1) din aceeași lege. În această decizie s-au reținut următoarele: " 48. Aplicarea principiului supremației legii, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție, presupune în situația de față că, dacă un drept sau spor a fost recunoscut unor categorii de persoane prin lege, act cu caracter normativ emis de Parlament sau de către Guvern, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, retragerea acestu