Decizia nr. 242/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2623/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.623/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă domnul Cristian Balacciu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în temeiul art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă în Dosarul nr. 3.489/109/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar au fost depuse raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere al intimatei, opiniile specialiştilor consultaţi şi un amicus curiae al Ministerului Afacerilor Interne.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 24 octombrie 2024, în Dosarul nr. 3.489/109/2023, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, acordarea drepturilor la care se referă acestea este condiţionată de obţinerea avizului Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, respectiv, odată obţinut acest aviz, drepturile salariale prevăzute de aceste dispoziţii se pot acorda de la data intrării în vigoare a normei sau numai de la data obţinerii avizului. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) Anexa nr. I – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Învăţământ” – capitolul I – lit. B – Reglementări specifice personalului didactic din învăţământ ” Art. 8. – Personalul didactic care îndeplineşte funcţia de diriginte, învăţătorii, educatoarele, institutorii, profesorii pentru învăţământul primar, profesorii pentru învăţământul preşcolar beneficiază de o majorare de 10% a salariului de bază.” Anexa nr. VI – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Apărare, ordine publică şi securitate naţională” – capitolul II – Reglementări specifice personalului din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională ” Art. 13. – (1) Dispoziţiile legale prin care sunt stabilite sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi de natură salarială pentru personalul din alte domenii de activitate din sectorul bugetar se aplică şi personalului militar, poliţiştilor, funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personalului civil care se află în situaţii similare, indiferent de tipul unităţii în care îşi desfăşoară activitatea, cu avizul Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale. (2) Normele de aplicare se stabilesc prin ordin al ordonatorului principal de credite.”

Instrucţiunile privind organizarea şi funcţionarea şcolilor militare de maiştri militari şi subofiţeri, aprobate prin Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.122/2016, cu modificările şi completările ulterioare (Instrucţiunile aprobate prin Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.122/2016) ” Art. 16. – (…) (2 1 ) Atribuţiile de profesor diriginte, stipulate în Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar, aprobat prin Ordinul ministrului educaţiei şi cercetării nr. 5.447/2020, cu modificările şi completările ulterioare, sunt îndeplinite de preşedintele consiliului clasei, care este numit, anual, de către comandantul şcolii, în baza hotărârii consiliului de conducere, din rândul instructorilor militari sau al cadrelor didactice civile care predau la clasa respectivă.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş cu nr. 3.489/109/2023, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei Şcoala Militară de Maiştri Militari şi Subofiţeri a Forţelor Terestre „Basarab I” – Unitatea Militară 01225 Piteşti la acordarea majorării de 10% din salariul de bază/solda de funcţie pentru îndeplinirea atribuţiilor funcţiei de diriginte pentru perioada septembrie 2021-iulie 2022, precum şi începând cu septembrie 2022 până la intervenirea unei cauze legale de încetare.

În motivare, reclamantul a susţinut că este cadru militar şi, începând cu data de 1 martie 2020, a fost încadrat în funcţia de instructor superior la şcoala militară pârâtă, funcţie care este asimilată personalului didactic, conform art. 37 alin. (1) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 1/2011).

În continuare, a arătat că Şcoala Militară de Maiştri Militari şi Subofiţeri a Forţelor Terestre „Basarab I” este o unitate de învăţământ militar preuniversitar din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională, fiind parte integrantă a sistemului naţional de învăţământ de stat, conform art. 34 alin. (1) din Legea nr. 1/2011.

A mai susţinut că a fost numit de către comandantul şcolii preşedinte al consiliului clasei la plutonul clasa 31, în baza Ordinului de zi pe unitate din 9 septembrie 2021, şi, ulterior, comandantul şcolii preşedinte al consiliului clasei la plutonul clasa 41, în baza Ordinului de zi pe unitate din 2 septembrie 2022, îndeplinind şi atribuţiile funcţiei de diriginte la clasele respective.

În acest context, reclamantul a conchis că i se cuvine majorarea salarială atât pentru perioada cuprinsă între septembrie 2021-iulie 2022, precum şi în continuare, începând cu 2 septembrie 2022.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În apărare, a susţinut că salarizarea reclamantului se efectuează în baza anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, întrucât acesta este cadru militar, nefiind astfel aplicabilă majorarea de 10% cuvenită personalului didactic care îndeplineşte funcţia de diriginte.

Totodată, a arătat că reclamantul nu a optat pentru salarizarea în baza prevederilor din familiile ocupaţionale „Învăţământ” şi „Sănătate şi asistenţă socială”, la care se adaugă solda de grad/salariul gradului profesional deţinut, deşi avea acest drept conform art. 92 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.054 din 27 martie 2024, Tribunalul Argeş – Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, la data de 22 decembrie 2023, a fost obţinut avizul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale pentru majorarea de 10% aplicabilă personalului care îndeplineşte funcţia de diriginte, în temeiul art. 13 din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017.

Ca atare, prima instanţă a apreciat că, în mod corect, s-a procedat la acordarea acestei majorări către reclamant după data de 1 ianuarie 2024, astfel cum recunosc ambele părţi.

Reclamantul a declarat apel, prin care a susţinut, în esenţă, că angajatorului îi este imputabil faptul că nu a solicitat şi nu a obţinut avizul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale.

A mai arătat că a îndeplinit atribuţiile de diriginte şi anterior datei de 1 ianuarie 2024, motiv pentru care are dreptul la majorarea prevăzută de lege inclusiv pentru perioada anterioară obţinerii avizului. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Instanţa de trimitere a apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În concret, a menţionat că în cauză a fost identificată o chestiune de drept care prezintă un grad de dificultate ridicat, de natură a justifica intervenţia instanţei supreme şi de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei. Chestiunea identificată nu îşi găseşte o rezolvare în normele legii de salarizare, textul a cărui interpretare se solicită fiind unul special, aplicabil în situaţii de excepţie, cum este cea din cauză, în care reclamantul, deşi salarizat conform anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, solicită acordarea unui spor prevăzut de lege în favoarea unui personal salarizat potrivit altei anexe la această lege.

A mai reţinut că instanţa supremă nu a statuat asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei, această chestiune de drept nefăcând obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Apelantul a apreciat că dreptul solicitat poate fi acordat inclusiv pentru perioada anterioară obţinerii avizului Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale.

Intimata a apreciat că dreptul pretins poate fi acordat numai pentru perioada ulterioară obţinerii avizului Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere a apreciat că textul supus interpretării are în vedere o situaţie de excepţie, ce are ca premisă îndeplinirea de către personalul salarizat conform anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 a unor activităţi specifice altor domenii de activitate din sectorul bugetar, ceea ce ar justifica a i se acorda sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi de natură salarială prevăzute pentru aceste ultime categorii de personal.

În continuare, a reţinut că stabilirea acestei situaţii premisă poate fi decisă numai cu avizul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, care are posibilitatea de a verifica dacă activităţile analizate îndeplinite de către personalul salarizat conform anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 sunt similare celor îndeplinite de personalul din alte domenii de activitate din sectorul bugetar.

În consecinţă, dispoziţiile art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 stabilesc un drept salarial sau de natură salarială cu condiţia obţinerii avizului Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale.

Ca atare, în vederea stabilirii momentului de la care poate fi acordat dreptul disputat este necesar a se apela la prevederile generale în materie reprezentate de art. 1.399 şi art. 1.401 alin. (2) din Codul civil. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale

Instanţele consultate nu au transmis hotărâri judecătoreşti relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, ci doar puncte de vedere teoretice ale judecătorilor din care au rezultat două opinii.

Astfel, într-o primă opinie s-a apreciat că drepturile salariale reglementate de art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 pot fi acordate numai de la data obţinerii avizului Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale.

S-a arătat că nu este legală acordarea majorării salariale pentru perioada anterioară obţinerii avizului Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, faţă de conţinutul normei care instituie obligativitatea obţinerii acestui aviz.

Într-o a doua opinie s-a apreciat că drepturile salariale reglementate de art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 pot fi acordate de la data intrării în vigoare a acestei norme.

S-a arătat că dispoziţiile anterior evocate stabilesc un drept salarial sau de natură salarială cu condiţia obţinerii avizului Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, care însă are un efect constatator asupra dreptului, fiind aplicabile prevederile art. 1.399 şi art. 1.401 alin. (2) din Codul civil.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Curtea Constituţională în exercitarea controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor legale supuse interpretării. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie IX.1. Jurisprudenţa în mecanismele de unificare a practicii judiciare

Prin Decizia nr. 7 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 11 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, personalul silvic la care fac referire aceste dispoziţii beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază, în absenţa elaborării normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici, conform prevederilor art. 115 alin. (1) din aceeaşi lege. În considerentele de la paragrafele 48, 59 şi 62 din această decizie s-a reţinut că: „Aplicarea principiului supremaţiei legii, prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie, presupune în situaţia de faţă că, dacă un drept sau spor a fost recunoscut unor categorii de persoane prin lege, act cu caracter normativ emis de Parlament sau de către Guvern, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, retragerea acestui drept sau spor trebuie să se facă, tot prin lege, astfel cum prevede expres art. 53 din Constituţie. (…) în situaţia în care prin lege s-a stabilit în sarcina administraţiei adoptarea unei anumite reglementări normative, atunci marja de apreciere este limitată, aceasta nemaiavând dreptul de a decide dacă şi când să emită un act administrativ, ci doar modul de reglementare formală, cu respectarea principiului legalităţii, respectiv ca actul să nu adauge la lege sau să restricţioneze, acolo unde legea nu o face. (…) Or, neîndeplinirea de către o autoritate publică a unei obligaţii legale de a emite acte administrative cu caracter normativ nu poate conduce la suprimarea drepturilor şi sporurilor prevăzute de legea în aplicarea căreia trebuiau emise normele sau amânarea îndelungată a acordării lor, atâta vreme cât legea este în vigoare.”

Prin Decizia nr. 9 din 29 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 iulie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziţii sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020. În considerentele de la paragrafele 102, 111 şi 118-122 din această decizie s-a reţinut că: „adoptarea normelor metodologice nu avea un caracter determinant pentru acordarea dreptului, adoptarea unor norme complementare de aplicare sau executare a legii nefiind absolut necesară pentru determinarea existenţei înseşi a dreptului. (…) În al treilea rând, dreptul de a primi această indemnizaţie nu este condiţionat de adoptarea normelor metodologice sau de vreo altă condiţie ce ar urma să fie stabilită în concret prin acestea şi care să facă, astfel, necesară adoptarea de norme complementare în aplicarea şi executarea legii, fără de care dreptul nu ar putea fi acordat. (…) Prin urmare, faptul că aceste norme metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit de lege, de 90 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 nu poate constitui un impediment la recunoaşterea acestor drepturi. Normele metodologice sunt acte administrative care au rolul de a prevedea măsuri de aplicare şi punere în executare în concret a dispoziţiilor actelor normative pentru care au fost emise şi nu pot adăuga la lege, nu pot contrazice legea şi nu pot anihila un drept recunoscut (…). Respectând ierarhia actelor normative prevăzută de Constituţia României, republicată, şi de art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), normele metodologice nu pot adăuga, restrânge sau modifica dispoziţia legală pe care o explicitează şi a cărei executare o asigură. În acest sens, art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede: « (3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.» Prin urmare, atâta vreme cât dreptul prevăzut prin lege este unul necondiţionat şi poate fi determinat din cuprinsul textului de lege cu suficientă claritate şi precizie, simpla omisiune a autorităţii chemate a elabora normele de aplicare a textului de lege nu poate conduce la anularea dreptului deja recunoscut prin efectul legii. Interpretarea contrară nu poate fi acceptată întrucât sugerează neaplicarea unor dispoziţii legale, clare şi necondiţionate, pentru simplul motiv că autoritatea abilitată de legiuitor nu a elaborat normele de aplicare a acestor dispoziţii, norme care oricum nu puteau nici modifica dreptul stabilit legal şi nici adăuga condiţii suplimentare celor stabilite de lege. Este important de precizat că, în materia contenciosului administrativ, neîndeplinirea de către o autoritate publică a unei obligaţii într-un termen legal (de exemplu, nesoluţionarea unei cereri în termen legal) nu stinge acea obligaţie, iar îndeplinirea tardivă a obligaţiei de emitere a unui act administrativ nu constituie motiv de anulare a actului, ci, eventual, de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul creat şi, după caz, poate reprezenta temei pentru atragerea răspunderii disciplinare a funcţionarului public.” IX.2. Jurisprudenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

La nivelul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost identificată Decizia nr. 2.374 din 9 iunie 2015, prin care s-a reţinut că: în ceea ce priveşte avizul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale (MMFPS), Curtea a reţinut în mod corect faptul că ordonatorul principal de credite constată existenţa condiţiilor pentru aplicarea sporurilor din alt domeniu de activitate şi solicită în acest sens avizul MMFPS, nefiind necesară la elaborarea ordinului în speţă obţinerea acestui aviz, acesta fiind necesar doar la momentul acordării sau aplicării unui anumit spor, specific altui sector de activitate, iar nu la data elaborării normelor care reglementează condiţiile de acordare a sporului. Această concluzie este determinată de faptul că dispoziţia care reglementează acordarea sporurilor este una generală, nefiind enumerate concret ce categorii de sporuri se pot acorda, astfel încât s-a considerat necesar un control al modului de acordare a sporurilor, pentru eliminarea abuzurilor din partea iniţiatorilor şi pentru o aplicare unitară a acestora în toate instituţiile de apărare, ordine publică şi siguranţă naţională. Avizul MMFPS este necesar la identificarea şi acordarea unor sporuri noi personalului din penitenciare, iar nu la elaborarea normelor de aplicare de către ordonatorul principal de credite. X. Opiniile specialiştilor consultaţi

Institutul Naţional al Magistraturii a apreciat că problema de drept ce formează obiectul sesizării impune lămurirea art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 sub două aspecte: dacă acordarea drepturilor la care se referă norma este condiţionată de obţinerea prealabilă a avizului Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale şi dacă, odată obţinut acest aviz, drepturile se acordă şi ex tunc sau doar ex nunc.

Cu privire la condiţionarea acordării drepturilor de obţinerea prealabilă a avizului s-a arătat că, potrivit jurisprudenţei instanţei supreme, avizul are natura unei operaţiuni procedurale ce precedă emiterea actului administrativ şi care contribuie la consolidarea legalităţii sale.

Astfel, avizul cuprinde o opinie de specialitate provenită de la structura specializată din cadrul autorităţii sau instituţiei publice emitente a actului administrativ sau de la alte autorităţi/instituţii publice cu competenţe specifice în materia ce face obiectul avizării.

Stabilirea efectelor pe care le produce un anumit aviz, în relaţie cu actul administrativ căruia îi este asociat, depinde de tipul avizului, acesta putând fi facultativ, consultativ sau conform.

Avizul este conform în ipoteza în care autoritatea sau instituţia publică este obligată să îl solicite şi să îi urmeze concluziile.

Din interpretarea gramaticală, sistematică şi teleologică a dispoziţiilor legale incidente rezultă că avizul prevăzut de art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 este unul conform, astfel încât angajatorul nu poate acorda drepturile salariale prevăzute de lege decât în măsura în care Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale a emis un aviz pozitiv.

Cu privire la momentul de la care se acordă drepturile salariale s-a apreciat că, de vreme ce aceste drepturi se nasc la momentul îndeplinirii condiţiei referitoare la aviz, înseamnă că efectele avizului se produc numai pentru viitor.

Cu toate că are o natură juridică diferită, din perspectiva momentului de la care se naşte dreptul, avizul reglementat de art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI Ia Legea-cadru nr. 153/2017 are un rol similar buletinelor de determinare sau expertizare în baza cărora se acordă sporul pentru condiţii de muncă vătămătoare sau periculoase.

În ambele cazuri, acordarea dreptului salarial depinde atât de îndeplinirea unor condiţii de fond, cât şi de conduita unei autorităţi ori instituţii publice terţe.

Astfel, angajatorul este obligat să ţină cont de opinia autorităţii sau instituţiei publice terţe, neputând proceda la recunoaşterea dreptului dacă opinia respectivă este în sens contrar.

Prin urmare, s-a apreciat că dispoziţiile legale prin care sunt stabilite sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi de natură salarială pentru personalul din alte domenii de activitate din sectorul bugetar se aplică şi personalului militar, poliţiştilor, funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personalului civil care se află în situaţii similare, indiferent de tipul unităţii în care îşi desfăşoară activitatea, numai în măsura în care a fost obţinut avizul pozitiv din partea Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale; în cazul în care avizul respectiv a fost emis, drepturile pot fi acordate numai pentru viitor.

Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a apreciat că neîndeplinirea de către o autoritate publică a obligaţiei legale de a solicita eliberarea/emiterea unui aviz nu poate conduce la suprimarea drepturilor şi sporurilor prevăzute de legea în aplicarea căreia trebuia emis avizul şi nici la amânarea acordării lor, în condiţiile în care legea este în vigoare şi nu a suprimat asemenea drepturi/sporuri.

Normele legale în vigoare oferă suficiente elemente pentru determinarea şi acordarea majorării de 10%, precum şi a celorlalte drepturi de natură salarială prevăzute de art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017.

Avizul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale prevăzut de acest text de lege nu întruneşte trăsăturile juridice specifice avizului reglementat în dreptul constituţional sau în dreptul administrativ sub forma avizului conform, consultativ sau facultativ. Avizul respectiv reprezintă o formalitate procedurală integrată dreptului administrativ, dată în competenţa unei autorităţi publice care deţine atributul de ordonator principal de credite.

Fiind plasat în contextul salarizării personalului plătit din fonduri publice, avizul respectiv nu poate îmbrăca forma unei condiţii rezolutorii. Aceasta deoarece o astfel de condiţie ar eluda normele din Codul muncii care stabilesc limitativ temeiurile şi condiţiile încetării contractului individual de muncă pentru motive care ţin de persoana salariatului. Ca atare, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1.401 alin. (1) din Codul civil.

Pe de altă parte, avizul în cauză nu poate îmbrăca nici forma unei condiţii suspensive, deoarece eficacitatea contractului individual de muncă nu poate să depindă de un eveniment viitor şi incert.

Astfel, avizul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale îmbracă forma unei operaţiuni procedurale a cărei neîndeplinire de către titularul obligaţiei nu antrenează nulitatea parţială a clauzei contractuale prin care a fost acordată majorarea salarială de 10%, nefiind o condiţie de legalitate pentru acordarea acestui drept, ci una de opozabilitate.

În concluzie, s-a apreciat că acordarea majorării salariale la care se referă art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 nu este condiţionată de obţinerea avizului Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale; odată obţinut acest aviz, drepturile salariale prevăzute de aceste dispoziţii se pot acorda de la data intrării în vigoare a normei. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că majorarea salarială prevăzută de art. 8 din capitolul I lit. B al anexei nr. I la Legeacadru nr. 153/2017 poate fi acordată şi pentru perioada anterioară obţinerii avizului favorabil al Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XII.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Sesizarea de faţă a fost formulată pe temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Domeniul de reglementare al acestui act normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, rezultă din dispoziţiile art. 1, ordonanţa aplicându-se în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

Prin acest act normativ s-a instituit o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care art. 2 alin. (1) din ordonanţă prevede următoarele: „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Aceste prevederi cu caracter derogatoriu se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, ce reprezintă dreptul comun în materie, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

În privinţa aspectelor ce nu sunt în mod expres reglementate, continuă să se aplice dreptul comun, art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 statuând în mod explicit că „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (…), precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

Din cele expuse anterior rezultă că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, pe temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate: – existenţa unei cauze dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze; – cauza să fie în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; – existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că toate condiţiile de admisibilitate a sesizării sunt îndeplinite.

Astfel, cauza în care s-a formulat sesizarea de faţă are ca obiect drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice, încadrându-se în domeniul de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Instanţa de trimitere, respectiv Curtea de Apel Piteşti, este învestită cu soluţionarea cauzei în apel, într-un litigiu de muncă, fără ca eventuala necompetenţă materială procesuală a instanţei de apel specializate în asemenea litigii să se fi invocat în cursul judecăţii, cu toate că la nivelul acestei instanţe funcţionează şi o secţie specializată în litigii de contencios administrativ.

Se constată că este vorba despre o chestiune de drept veritabilă, fiind întrunită şi condiţia legăturii chestiunii de drept cu soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât de dezlegarea solicitată prin sesizarea instanţei de trimitere depinde stabilirea existenţei dreptului reclamantului la majorarea salarială prevăzută de art. 8 din capitolul I lit. B al anexei nr. I la Legea-cadru nr. 153/2017 pentru întreaga perioadă de referinţă a litigiului, indicată prin cererea de chemare în judecată, faţă de avizul favorabil obţinut în condiţiile art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017.

Cu privire la cea din urmă condiţie de admisibilitate se constată că, deşi există dezlegări anterioare date de instanţa supremă în mecanismele de unificare a practicii judiciare, nu s-a statuat asupra chestiunii ce face obiect al sesizării de faţă, iar acestea nici nu constituie repere interpretative suficiente pentru soluţionarea litigiului aflat pe rolul instanţei de trimitere. XII.2. Asupra fondului sesizării

Sesizarea formulată vizează interpretarea dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, în conformitate cu care „Dispoziţiile legale prin care sunt stabilite sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi de natură salarială pentru personalul din alte domenii de activitate din sectorul bugetar se aplică şi personalului militar, poliţiştilor, funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi personalului civil care se află în situaţii similare, indiferent de tipul unităţii în care îşi desfăşoară activitatea, cu avizul Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale.”

Instanţa de trimitere solicită, în esenţă, a se clarifica dacă drepturile salariale vizate de art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 pot fi acordate şi pentru perioada anterioară avizului Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, atunci când acesta a fost obţinut.

Cu referire la obiectul sesizării, trebuie reamintit că, spre deosebire de recursul în interesul legii, ce are, în vedere, de regulă, interpretarea generică, de ansamblu, a unui text legal, procedura hotărârii prealabile vizează interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înţelesurile sau aplicaţiile, conducând la o dezlegare a unei chestiuni de drept ce permite soluţionarea litigiului pendinte, însă doar în limitele pe care le impune legătura cu cauza.

Dezlegarea preconizată prin sesizare este utilă soluţionării litigiului ce vizează majorarea de 10% a salariului de bază, cuvenită pentru personalul didactic care îndeplineşte funcţia de diriginte, prevăzută de art. 8 din capitolul I lit. B al anexei nr. I la Legea-cadru nr. 153/2017 (ce priveşte familia ocupaţională de funcţii bugetare „Învăţământ”).

Prin urmare, are legătură directă cu soluţionarea litigiului exclusiv interpretarea art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 din perspectiva majorării salariale prevăzute de art. 8 din capitolul I lit. B al anexei nr. I la Legea-cadru nr. 153/2017 (ce reprezintă o componentă a salariului de bază, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 37 din 17 februarie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 25 martie 2025), în timp ce raportarea la orice alte drepturi salariale ale personalului din diferite domenii de activitate din sectorul bugetar relevă o chestiune ipotetică şi, ca atare, nu poate face obiectul dezlegării date în procedura hotărârii prealabile.

În acelaşi timp, o dezlegare numai în privinţa dreptului salarial în discuţie este posibilă fără denaturarea sensului textului de lege, raportat la intenţia legiuitorului la edictarea normei, astfel cum se va arăta în considerentele ce succedă.

În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuează că, în interpretarea şi aplicarea art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, majorarea salarială prevăzută de art. 8 din capitolul I lit. B al anexei nr. I la Legea-cadru nr. 153/2017 poate fi acordată şi pentru perioada anterioară obţinerii avizului favorabil al Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale.

Art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 prevede două condiţii pentru aplicarea la personalul din familia ocupaţională „Apărare, ordine publică şi securitate naţională” a dispoziţiilor legale prin care sunt stabilite drepturi de natură salarială pentru personalul din alte domenii de activitate din sectorul bugetar: una de fond – referitoare la plasarea personalului din familia ocupaţională „Apărare, ordine publică şi securitate naţională” în „situaţii similare” celor în care se află personalul bugetar din alte familii ocupaţionale ale Legiicadru nr. 153/2017, beneficiar al acelui drept salarial, şi una de formă – emiterea avizului Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale.

Norma în discuţie este formulată în termeni imperativi, prevăzând că drepturile salariale extinse de la alte familii ocupaţionale „se aplică”, ceea ce înseamnă că îndeplinirea celor două condiţii este suficientă pentru acordarea dreptului salarial respectiv.

În ceea ce priveşte avizul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, legiuitorul nu detaliază nici natura juridică a avizului, nici condiţiile de acordare a acestuia, astfel încât, din raţiuni de unitate terminologică, se impune a se constata că avizul la care se referă este, de fapt, operaţiunea specifică dreptului administrativ, astfel cum este definită jurisprudenţial (a se vedea Decizia nr. 1.923 din 6 aprilie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, publicată pe website-ul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), anume formalitatea procedurală anterioară emiterii unui act administrativ, avizul nefiind el însuşi un act administrativ.

Or, din această perspectivă, este evident că avizul, ca manifestare de voinţă a unei autorităţi publice, nu dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, precum un act administrativ, dar nici nu poate fi ignorat faptul că avizul, ca operaţiune administrativă, nu produce efectele juridice avute în vedere de cel care îl emite, ci efectele pe care le prevede legea.

Aşadar, atunci când acordarea unui drept salarial depinde de un aviz al autorităţii prevăzute de lege, avizul, fără a crea o situaţie juridică nouă sau a modifica de sine stătător ordinea juridică existentă, consolidează legalitatea acordării respectivului drept, în raport cu reglementările în vigoare.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, avizul favorabil dat de către Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale este destinat să producă efecte în ceea ce priveşte acordarea în cadrul familiei ocupaţionale „Apărare, ordine publică şi securitate naţională” a drepturilor salariale prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 pentru alte categorii de personal bugetar.

Cât priveşte condiţia de fond, anume aceea ca personalul menţionat în mod expres în art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 să se afle într-o „situaţie similară” cu personalul bugetar din alte familii ocupaţionale, pentru a beneficia, la rândul său, de un drept salarial recunoscut prin lege, este neîndoielnic faptul că emiterea avizului favorabil de către Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale echivalează cu recunoaşterea îndeplinirii şi a acestei condiţii legale.

În acelaşi timp însă nu poate fi exclus ca cerinţa situaţiei similare să fie constatată a fi îndeplinită la un moment anterior obţinerii avizului.

Acesta este şi cazul instructorilor militari angajaţi ai unei şcoli militare, care îndeplinesc atribuţiile de profesor diriginte (din categoria cărora face parte reclamantul din litigiul pendinte pe rolul instanţei de trimitere).

Potrivit art. 34 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, „Învăţământul militar preuniversitar din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională este învăţământ de stat, parte integrantă a sistemului naţional de învăţământ”.

Art. 37 din aceeaşi lege prevede următoarele: ” (1) Personalul didactic din unităţile de învăţământ preuniversitar din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională se constituie din personalul didactic prevăzut în prezenta lege şi din corpul instructorilor militari, de ordine şi securitate publică. (2) Personalul didactic din unităţile de învăţământ preuniversitar din sistemul militar de apărare, ordine publică şi securitate naţională are drepturile şi îndatoririle care decurg din prezenta lege şi din calitatea de cadru militar în activitate, respectiv de funcţionar public cu statut special.”

De asemenea, art. 235 din aceeaşi lege are următorul conţinut: ” Pentru instituţiile de învăţământ militar şi învăţământ de informaţii, ordine publică şi securitate naţională, se prevăd următoarele: a) aplicarea prevederilor prezentei legi la specificul militar/de informaţii, ordine publică şi securitate naţională se face prin ordine, regulamente şi instrucţiuni proprii; b) personalul didactic militar/de informaţii, ordine publică şi securitate naţională şi civil se constituie din personalul prevăzut în prezenta lege şi din corpul instructorilor militari/de informaţii, ordine publică şi securitate naţională; c) personalul didactic militar/de informaţii, ordine publică şi securitate naţională are drepturile şi îndatoririle care decurg din prezenta lege şi din calitatea de cadru militar în activitate, respectiv de funcţionar public cu statut special; d) pentru funcţiile didactice aferente corpului instructorilor militari/de informaţii, ordine publică şi securitate naţională, condiţiile care se cer pentru ocuparea acestora, precum şi normele didactice, competenţele şi responsabilităţile se stabilesc prin instrucţiuni proprii; (…)”.

Prevederi cu conţinut similar se regăsesc şi în actuala reglementare privind învăţământul preuniversitar, reprezentată de Legea nr. 198/2023, în vigoare din 3 septembrie 2023.

În conformitate cu art. 165 din capitolul II „Personalul şi funcţiile din învăţământul preuniversitar”, „(1) Funcţiile didactice de predare sunt: (…) m) în unităţile de învăţământ preuniversitar din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională: profesor, instructor militar, instructor de ordine şi securitate publică (…)”.

Sunt relevante, totodată, art. 205 din Legea nr. 198/2023, ce prevede că „Personalul didactic din unităţile de învăţământ preuniversitar din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională se constituie din personalul didactic prevăzut în statutul personalului didactic din învăţământul preuniversitar şi din corpul instructorilor militari, de ordine şi securitate publică”, precum şi art. 206 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit căruia „Personalul didactic din unităţile de învăţământ preuniversitar din sistemul militar de apărare, ordine publică şi securitate naţională are drepturile şi îndatoririle care decurg din prezenta lege şi din calitatea de cadru militar în activitate, respectiv de funcţionar public cu statut special”.

Aşadar, statutul juridic al instructorilor militari este cel de personal didactic într-o unitate de învăţământ de stat, parte integrantă a sistemului naţional de învăţământ.

În aplicarea art. 235 lit. a) din Legea nr. 1/2011, ministrul apărării naţionale a emis Ordinul nr. M.122/2016 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind organizarea şi funcţionarea şcolilor militare de maiştri militari şi subofiţeri, cu modificările şi completările ulterioare, ce a fost abrogat abia prin Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.6/2025 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind organizarea şi funcţionarea şcolilor militare de maiştri militari şi subofiţeri, supravieţuind, aşadar, abrogării parţiale a Legii nr. 1/2011, fiind aplicabil şi în contextul actualei reglementări privind învăţământul preuniversitar.

Or, prin art. 16 alin. (2 1 ) din Instrucţiunile aprobate prin Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.122/2016, introdus în corpul actului administrativ cu caracter normativ prin Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.164/2021 pentru modificarea şi completarea Instrucţiunilor privind organizarea şi funcţionarea şcolilor militare de maiştri militari şi subofiţeri, aprobate prin Ordinul ministrului apărării naţionale nr. M.122/2016, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 808 din 23 august 2021, s-a prevăzut că „Atribuţiile de profesor diriginte, stipulate în Regulamentul-cadru de organizare şi funcţionare a unităţilor de învăţământ preuniversitar, aprobat prin Ordinul ministrului educaţiei şi cercetării nr. 5.447/2020, cu modificările şi completările ulterioare, sunt îndeplinite de preşedintele consiliului clasei, care este numit, anual, de către comandantul şcolii, în baza hotărârii consiliului de conducere, din rândul instructorilor militari sau al cadrelor didactice civile care predau la clasa respectivă”.

Identificarea chiar de către autoritatea administrativă centrală de resort a „situaţiei similare”, în sensul art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, a avut loc, astfel, încă din anul 2021, statutul de profesor diriginte recunoscut instructorilor militari fiind identic celui deţinut de orice cadru didactic din învăţământul preuniversitar, care îndeplineşte şi funcţia de diriginte.

Prin urmare, condiţia de fond a „situaţiei similare” din art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 poate fi considerată ca fiind întrunită din momentul la care actul administrativ produce efecte juridice, respectiv odată cu începerea anului şcolar 2021-2022.

Majorarea salarială din art. 8 din capitolul I lit. B al anexei nr. I la Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută generic, astfel cum rezultă din conţinutul normei, în favoarea personalului didactic care îndeplineşte funcţia de diriginte, aşadar şi personalului militar ce deţine acest statut şi care îndeplineşte aceeaşi funcţie, însă, pentru acesta din urmă, doar din anul 2021.

Se cuvine a se constata, în aceste condiţii, că dreptul personalului menţionat în mod expres în art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 (printre care şi instructorii militari) este stabilit prin lege, în mod clar şi precis determinat.

Acest drept subiectiv face parte, aşadar, din ordinea juridică existentă la momentul avizului favorabil al Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale, emis în baza art. 13 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017, astfel încât trebuie să se considere că avizul, ce nu creează în sine o situaţie juridică nouă, ci doar confirmă realitatea juridică, acoperă şi perioada anterioară emiterii sale, în care cadrele militare ce reprezintă personal didactic şi au îndeplinit funcţia de diriginte beneficiau de dreptul salarial în discuţie.

O atare concluzie nu este infirmată de faptul că, ulterior obţinerii avizului, ordonatorul principal de credite a emis norme metodologice prin care majorarea salarială prevăzută pentru funcţia de diriginte în anexa nr. I se aplică în cadrul familiei ocupaţionale din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 doar începând cu anul 2024.

Îndreptăţirea personalului militar la acordarea acestui drept salarial şi pentru o perioadă anterioară nu relevă o aplicare retroactivă a normelor metodologice şi nici nelegalitatea acestora, care nu ar putea fi constatată în absenţa unei învestiri în acest sens a instanţei de judecată (neavând relevanţă, din acest motiv, nici dacă autoritatea s-a conformat avizului şi, implicit, nici dacă avizul este consultativ sau conform).

Este subliniată în acest fel doar conduita omisivă a ordonatorului principal de credite, de acordare a dreptului salarial prevăzut de lege pentru întreaga perioadă pentru care personalul militar respectiv era îndreptăţit, fiind întrunite condiţiile legale de acordare a dreptului.

Or, această conduită nu poate împiedica acordarea dreptului şi pentru perioada anterioară obţinerii avizului.

În acest sens sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele Deciziei nr. 7 din 12 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 11 iunie 2021, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 120 alin. (5) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, că personalul silvic la care fac referire aceste dispoziţii beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază, în absenţa elaborării normelor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ghidurilor de bune practici, conform prevederilor art. 115 alin. (1) din aceeaşi lege. În această decizie s-au reţinut următoarele: ” 48. Aplicarea principiului supremaţiei legii, prevăzut de art. 1 alin. (5) d