ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3342/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial pe

rolul Tribunalului Brașov sub nr. 11694/62/2010, reclamanții A.M.O., F.R.S. și G.V.D.,

reprezentați de Sindicatul M. Codlea, au solicitat anularea deciziei nr. 4545

din 9 august 2010 emisă de A.N.P. și obligarea acesteia la plata drepturilor

salariale la zi actualizate cu indicele de inflație.

În motivare, reclamanții au arătat că

sunt funcționari publici ce-și desfășoară activitatea la Penitenciarul Codlea,

iar prin decizia a cărei anulare se solicită s-a dispus diminuarea salariului

acestora cu 25% pentru perioada 3 iulie - 31 decembrie 2010.

Decizia contestată încalcă dreptul de

proprietate al membrilor de sindicat întrucât, astfel cum s-a stabilit în

practica CEDO, creanțele salariale sunt bunuri în sensul Protocolului Adițional

de C.E.D.O.

Prin sentința nr. 964 din 7 martie 2011,

Tribunalul Brașov a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Curții de Apel Brașov.

Prin sentința nr. 135 din 22 iunie

2011, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, a

respins acțiunea formulată de reclamanții A.M.O., F.R.S., G.V.D., reprezentați

de Sindicatul M. Codlea, în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a

Penitenciarelor.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut, în esență următoarele:

Decizia contestată a fost emisă în

aplicarea prevederilor Legii nr. 118/2010 prin care s-a dispus reducerea cu 25%

a cuantumului brut al salariilor, soldelor și indemnizațiilor lunare de

încadrare pentru personalul plătit din fondurile publice.

Măsura reducerii temporare, pe

perioada 3 iulie – 31 decembrie 2010, a salariului personalului bugetar, a fost

dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010, iar în aplicarea acestui

act normativ pârâta a emis decizia contestată.

Instanța de fond a reținut că în

motivarea contestației nu se invocă nerespectarea Legii nr. 118/2010 care a

stat la baza emiterii deciziei atacate, ci se invocă faptul că prin această

lege au fost încălcate anumite drepturi fundamentale ale reclamanților,

respectiv dreptul de proprietate, dreptul la muncă și la o salarizare

corespunzătoare și egală pentru toți salariații.

Toate aceste drepturi fundamentale

sunt garantate de Constituția României iar verificarea constituționalității

unei norme legale nu se poate realiza decât de către Curtea Constituțională. în

acest sens, prin decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 referitoare la obiecția de

neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind unele măsuri necesare în

vederea restabilirii echilibrului bugetar, Curtea Constituțională a decis că art.

1 - 8 și art. 10 - 17 din lege sunt constituționale. Astfel, raportat la art. 41

din Constituție, s-a statuat că restrângerea dispusă prin Legea nr. 118/2010 se

încadrează în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din

Constituția României și anume, măsura este prevăzută de lege, se impune pentru

reducerea cheltuielilor bugetare și este determinată de imperativul apărării

securității naționale prin prisma aspectelor economice, financiare și sociale

care ar putea afecta însă și ființa statului.

Datorită amplorii și gravității

situației de criză economice, măsura nu aduce atingere substanței dreptului,

având dealtfel, caracter temporar și o aplicare nediscriminatorie.

A reținut instanța de fond că,

potrivit jurisprudenței CEDO salariul, ca principiu, este o valoare

patrimonială care intră în domeniul de aplicare al art. 1 din protocolul nr. 1.

Diminuarea pentru o perioadă

determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar, constituie

o atingere adusă dreptului de proprietate, care însă nu corespunde nici unei

exproprieri (privări de proprietate) și nici unei măsuri de reglementare a

folosinței bunurilor, fiind analizată de C.E.D.O. numai din unghiul primei

norme cuprinse in art. 1, respectiv a principiului respectării bunurilor. In

acest context, C.E.D.O. urmărește numai dacă justul echilibru între exigențele

relative la interesul general si imperativele legate de protecția drepturilor

fundamentale ale individului a fost menținut (a se vedea cauza Aizupurua Ortiz

si ceilalți c. Spaniei, Hotărârea din 2 februarie 2010, par. 48), reducerea

salariilor nefiind tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa

despăgubirii ar conduce la încălcarea art. 1 al Protocolului 1.

Prin urmare, C.E.D.O. a urmărit să

stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră

care antrenează o atingere adusă însăși substanței dreptului și a analizat respectarea

principiului proporționalității, adică a justului echilibru care trebuie

păstrat între interesul general ai colectivității și imperativele protecției

drepturilor fundamentale ale omului (a se vedea cauza Kjartan Asmundsson c.

Islandei, Hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 si 41). Pe de altă parte,

C.E.D.O. a făcut o distincție esențială între dreptul de a continua să primești

în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv

salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (a se vedea

cauza Leias c. Croației, Hotărârea din 20 mai 2010, paragraf nr. 58). Convenția

nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum,

iar o creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art. l din

Protocolul nr. l numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern (cauza Vilho

Eskelinen c. Finlandei din19 aprilie 2007, paragraful nr. 94), ceea ce nu este

valabil în cazul de față, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor

salariale.

În speță trebuie avut în vedere că

legalitatea măsurii nu este pusă în discuție, așa cum nu este în discuție o

pierdere totală a dreptului, ci numai o restrângere temporară a exercițiului

acestuia, aplicată nediscriminatoriu întregului personal bugetar.

Împotriva sentinței nr. 135 din 22

iunie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și

fiscal, a declarat recurs reclamantul Sindicatul Măgura Codlea în numele

membrilor de sindicat A.M.O., F.R.S. și G.V.D., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 și 304

1

din C. proc.

civ.

În motivarea căii de atac, recurentul

a arătat în esență, că măsura reducerii drepturilor salariale cu 25% dispusă

prin Legea nr. 118/2010 încalcă dreptul consacrat de art. l din Protocolul

adițional nr. l la Convenția europeană a drepturilor omului, astfel că,

instanța de fond trebuia să respecte art. 20 din Constituția României și să

facă aplicarea reglementărilor internaționale, mai favorabile. Măsura

diminuării salariului contravine dispozițiilor CEDO, în condițiile în care deși

a fost privat de un bun al său, acest lucru nu a condus la acordarea unor

despăgubiri din partea statului.

În opinia recurentului, reducerea

salariilor bugetarilor cu 25% și imposibilitatea acestora de a-și mai recupera

vreodată sumele de bani aferente acestui proces au dus la ruperea justului

echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele

interesului general.

Procedându-se în acest fel, s-a adus

atingere chiar substanței dreptului de proprietate al reclamanților, atingere

care, în concepția instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art. l

din Protocolul nr. l la Convenție.

În acest sens, a arătat că CEDO s-a

pronunțat în numeroase cauze, chiar și împotriva României, în sensul că

salariul reprezintă un bun în sensul art. l din Protocolul adițional nr. l la

Convenția europeană a drepturilor omului (a se vedea cauza Mureșanu împotriva

României).

Pe de altă parte, recurentul a

susținut că prin măsura de reducere a salariului cu 25 %, funcționarii publici

sunt forțați să presteze activitatea fără a fi remunerați, ceea ce echivalează

cu munca forțată, fapt interzis de practica Organizației Internaționale a

Muncii și de convențiile internaționale la care România este parte.

Intimata-pârâtă A.N.P. a formulat

întâmpinare, prin care a răspuns criticilor recurentului, solicitând respingerea

recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curți

asupra recursului

Analizând actele și lucrările

dosarului, în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304

1

C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi

respins ca atare, pentru următoarele considerente:

relevante

Recurentul-reclamant a supus

controlului instanței de contencios administrativ legalitatea Deciziei nr. 4545

din 9 august 2010 emisă de Administrația Națională a Penitenciarelor Ordinul

prin care s-a dispus diminuarea salariilor cu 25% pentru perioada 03 iulie 2010

- 31 decembrie 2010, în executarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr.

118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului

bugetar.

Fără îndoială recurentul poate invoca

atingerea adusă dreptului său de proprietate prin Legea nr. 118/2010, în

condițiile în care prin reducerile salariale reglementate de actul normativ i-a

fost afectat în mod direct dreptul la încasarea integrală a salariului.

Însă, măsura legislativă adoptată prin

Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită ca o privare de bunuri, care,

presupunând o preluare completă și definitivă a unor bunuri, ar deschide calea

indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin plata unor

despăgubiri, cum în mod greșit susține recurenta-reclamantă, ci ca o

circumstanțiere a modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a

exercițiului respectivului drept, în acord cu dispozițiile art. 1 parag. 2 din

Protocolul nr. l.

Dincolo de existența unei ingerințe

din partea autorităților statului în exercitarea unui drept fundamental al

recurentei-reclamante, măsura temporară de reducere a cuantumului salariului cu

25% nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului, câtă vreme nu a

afectat substanța dreptului de proprietate, ci a fost luată prin lege în

vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea echilibrului

bugetar al statului într-un context economic delicat, și s-a încadrat în marja

de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui drept

în conformitate cu interesul general.

În acest sens este și jurisprudența

CEDO, respectiv în cauza Broniowski c. Polonia, s-a reținut că, în situațiile

ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal, ceea ce ar putea

avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile

naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară.

În materia drepturilor salariale ale

personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de

personal, mai precis cvasitotalitatea personalului din sistemul bugetar, astfel

că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecințe economice

evidente asupra ansamblului statului.

În acest context, se apreciază că

măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010 nu aduc atingere

dreptului de proprietate al recurentului, ci se circumscriu limitelor ample ale

puterii discreționare a statului, fiind pe deplin respectat raportul rezonabil

de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru

realizarea lui, respectiv între exigența de interes general a restabilirii

echilibrului bugetar și imperativele respectării dreptului de proprietate al

categoriilor de salariați vizați.

De altfel, prin decizia pronunțată la

data de 6 decembrie 2011, în cauzele Felicia Mihăieș și Adrian Gavril Senteș c.

României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a reținut încălcarea de

către Statul Român a dispozițiilor art. l din Protocolul adițional nr. l la

Convenție, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor ca urmare a aplicării

Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare in vederea restabilirii

echilibrului bugetar.

Cauza Mureșanu contra României

invocată de recurent nu reprezintă un precedent pentru cauza de față, dat fiind

cadrul juridic diferit (în această cauză, reclamantul obținuse o hotărâre

judecătorească prin care autoritățile erau obligate la plata unui anumit

salariu). în acest caz "bun" în sensul convenției era creanța de natură

salarială stabilită printr-o hotărâre judecătoreasca executorie. Deci, situația

privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătorești, iar nu diminuarea prin

lege a cuantumului salariului.

În fine, raportarea la practica

Organizației Internaționale a Muncii este străină cauzei, pentru că, măsura de

reducere temporară a salariilor personalului bugetar nu a avut drept efect

supunerea acestei categorii de personal la prestarea unei munci forțate, cum în

mod greșit se afirmă.

în recurs

Pentru toate aceste considerente,

constatând că hotărârea atacată este legală și temeinică și nu există motive de

reformare a acesteia, recursul se privește ca nefondat și în baza art. 312 C.

proc. civ., urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Sindicatul M.C. în numele și pentru membrii de sindicat A.M.O., F.R.S. și G.V.D.

împotriva sentinței nr. 135 din 22 iunie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi

29 iunie 2012.