ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3241/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta Federația Sindicatelor din

Administrația Națională a Penitenciarelor a chemat în judecată Administrația

Națională a Penitenciarelor pentru ca instanța de judecată, prin hotărârea pe

care o va pronunța să dispună:

Deciziei Directorului General al Administrației Naționale a Penitenciarelor

emisă în data de 09 august 2010 până la pronunțarea pe fondul cauzei, în

conformitate cu prevederile art. 14-15 din legea contenciosului administrativ

și a actelor subsecvente acesteia;

General al Administrației Naționale a Penitenciarelor emisă în data de 09

august 2010 și a actelor prealabile întocmite pentru adoptarea acesteia și punerea

în aplicare a Legii 118/2010, emise de către unitate fără a exista norme metodologice

de aplicare a acestei din urmă legi, dar cu încălcarea Legii nr. 330/2009, a O.U.G.

nr. 1/2010 și a O.M.J. nr. 622C/2010;

de discriminare creată în raport cu alte categorii de salariați bugetari, excluși

de la aplicarea Legii nr. 118/2010 și repunerea părților în situația anterioară,

cu restituirea sumelor reținute în mod abuziv și totodată calcularea și plata către

angajați a dobânzii legale aferente sumelor reținute abuziv, potrivit O.G. nr. 9/2000

aprobate cu modificări și completări prin Legea nr. 356 din 6 iunie 2002

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că prin decizia nr. 4545 din 9 august 2010 conducerea Administrației

Naționale a Penitenciarelor a diminuat cu 25% toate drepturile salariale ale personalului

pentru perioada 3 iulie – 31 decembrie 2010 cu singura motivație că se aplică Legea

nr. 118/2010.

A mai arătat că s-a trecut

la această diminuare fără a avea însă norme metodologice de aplicare a prevederilor

acestei legi, deși art. 55 din Legea nr. 24/2000 impunea un termen de emitere a

acestor norme în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a Legii

nr. 118/2010 (3 august 2010).

Reclamanta a mai arătat

că procedând în acest mod au fost încălcate prevederile art. 7 și 30 alin. (5) din

Legea nr. 330/2009, ale art. 5 din O.U.G. nr. 1/2010 și ale art. 1 și 3 din Ordinul

Ministrului Justiției nr. 622/C din 25 februarie 2010 și că obligația instituită

de Curtea Constituțională prin dispozitivul deciziei sale din 4 noiembrie 2009 a

fost grav și iremediabil încălcată, determinându-o să se adreseze instanței de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 3459 din 16 mai 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal a respins ca nefondate atât cererea de suspendare a executării

Deciziei nr. 4545 din 9 august 2010 emisă de A.N.P., cât și cererea de anulare a

acestei decizii.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța a reținut următoarele:

Legea nr. 118/2010 a făcut

obiectul controlului constituțional iar Curtea Constituțională a constatat că acest

act normativ este constituțional.

Astfel, referitor la cazul

bine justificat, instanța a reținut că, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004,

invocarea unor presupuse ilegalități care afectează actul administrativ atacat fără

un minim probatoriu care să conducă la concluzia că suspendarea se impune pentru

evitarea unor consecințe grave, nu poate fi asimilată cazului bine justificat.

De asemenea, a reținut

că nici cea de a doua condiție impusă de art. 14 din lege, respectiv iminența producerii

unei pagube pe care ar suferi-o reclamanta, nu poate fi reținută, nefăcându-se dovada

în acest sens.

Referitor la capătul de

cere privind anularea actului administrativ ca nefondat instanța de fond a avut

în vedere faptul că actul administrativ prin care s-a lua măsura diminuării cu 25%

a salariilor a fost emis în temeiul și pentru punerea în executare a unor norme

legale, respectiv dispozițiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010.

S-a mai reținut că Legea

nr. 118/2010 a fost supusă controlului Curții Constituționale, care prin Decizia

nr. 872 din 25 iunie 2010, la pct. 1 a constatat că „dispozițiile art. 1-8 și cele

ale art. 10-17 din Legea nr. 118/2010 sunt constituționale”.

Instanța de fond a mai

avut în vedere și faptul că măsurile dispuse prin Legea nr. 188/2010 și măsura contestată

de reclamant sunt în acord și cu dispozițiile art. 1 din Protocolul adițional la

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale întrucât

această diminuare temporară a avut loc în temeiul și în condițiile legii, nefiind

încălcate dispozițiile convenției.

Împotriva acestei sentințe,

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs reclamanta Federația Sindicatelor

din Administrația Națională a Penitenciarelor.

Recurenta a susținut că

hotărârea instanței de fost este netemeinică, fiind dată cu aplicarea greșită a

legii.

Astfel, referitor la soluția

suspendării deciziei din 9 august 2010 recurenta susține că prin adoptarea acestei

decizii au fost încălcate dispozițiile legale în materie, referitoare la plata drepturilor

salariale cuvenite funcționarilor publici cu statut special prin reducerea unilaterală

a drepturilor salariale din inițiativa angajatorului.

Cât privește condiția

prevenirii unei pagube iminente s-a reținut că este îndeplinită și că aceasta constă

în reducerea drepturilor salariale cu 25%, periclitând siguranța specială și economică

a angajatului.

Cu privire la fondul cauzei

s-a reținut că în mod greșit instanța de fond a constatat că decizia a cărei anulare

se solicită a fost emisă în temeiul și pentru punerea în executare a unor măsuri

„legale” prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010.

Ori, prin aplicarea acestei

măsuri s-a dispus în mod unilateral restrângerea exercițiului dreptului la muncă,

fiind afectat dreptul salarial care reprezintă un bun, ca drept fundamental astfel

cum prevede și C.E.D.O.

Atâta vreme cât C.E.D.O.

a statuat că noțiunea de „bun” reprezintă orice interes al unei persoane de drept

privat ce are valoare economică, dreptul la salariu este asimilat dreptului de proprietate

astfel că în mod cert sunt încălcate dispozițiile art. 1 alin. (1) din Protocolul

nr. 1 al C.E.D.O.

Recursul este nefondat.

Măsura contestată de recurentă,

cea privind reducerea salariilor cu 25%, a fost luată în baza și în aplicarea Legii

nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului

bugetar, care a fost supusă controlului de constituționalitate.

În acest sens, prin Deciziile

nr. 872 din 25 iunie 2010 și nr. 874 din 25.06.2010, Curtea Constituțională s-a

pronunțat asupra excepțiilor de neconstituționalitate, stabilind ca fiind constituționale

dispozițiile Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii

echilibrului bugetar.

În considerentele deciziilor

pronunțate de Curtea Constituțională, s-a reținut faptul că „diminuarea cu 25% a

cuantumului salariului /indemnizației /soldei, ca un corolar al dreptului la muncă

este prevăzută prin legea criticată și se impune pentru reducerea cheltuielilor

bugetare, iar această soluție legislativă a fost determinată de apărarea securității

naționale. Este evident că securitatea națională nu implică numai securitatea militară,

ci are și o componentă socială și economică. Astfel, nu numai existența unei situații

manu militari atrage aplicabilitatea noțiunii de securitate națională din textul

art. 53, ci și alte aspecte din viața statului – precum cele economice, financiare,

sociale, care ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea și gravitatea

fenomenului”.

S-a concluzionat de Curtea

Constituțională că măsura de diminuare a cuantumului salarial cu 25% constituie

o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă ce afectează dreptul

la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituție.

În consecință, având în

vedere considerentele Curții Constituționale, în mod corect prima instanță a apreciat

că soluția de respingere a acțiunii este legală în raport cu legislația națională.

În ceea ce privește încălcarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O. vizând respectarea proprietății asupra bunurilor,

prin adoptarea

Legii nr. 118/2010, în condițiile în care

prin reducerile salariale reglementate de respectivul act normativ i-a fost afectat

în mod direct dreptul său la încasarea integrală a salariului, Înalta Curte reține

că măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită ca o

privare de bunuri, care presupunând o preluare completă și definitivă a unor bunuri

ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin plata

unor despăgubiri, ci ca o circumstanțiere a modului de exercitare pe o perioadă

limitată de timp a exercițiului respectivului drept, în acord cu dispozițiile

art. 1 parag. 2 din Protocolul nr. 1.

Dincolo de

existența unei ingerințe din partea autorităților statului în exercitarea unui drept

fundamental al recurentului-reclamant, este de necontestat că măsura temporară de

reducere a cuantumului salariului acesteia nu contravine Convenției Europene a Drepturilor

Omului, în condițiile în care măsura nu a afectat substanța dreptului de proprietate,

a fost luată prin lege în vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea

echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, și s-a încadrat

în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui

drept în conformitate cu interesul general.

Sub acest

aspect, Înalta Curte are în vedere jurisprudența Curții, respectiv cauza Broniowski

c. Polonia, potrivit căreia, în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii

largi de personal, ceea ce ar putea avea consecințe economice importante asupra

ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere

discreționară.

În materia

drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare

a unor largi categorii de personal, mai precis cvasitotalitatea personalului din

sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecințe

economice evidente asupra ansamblului statului.

Trebuie subliniat

și faptul că în privința adoptării unor măsuri cu impact economic general legislatorul

național dispune de o mare latitudine pentru a se pronunța atât cu privire la existența

unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât și cu privire

la alegerea modalităților concrete de aplicare a acestei reglementări.

În acest context

Înalta Curte apreciază că măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010,

nu aduc atingere dreptului de proprietate al recurentului reclamant, în condițiile

în care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului,

fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporționalitate între mijloacele

utilizate și scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigența

de interes general a restabilirii echilibrului bugetar și imperativele respectării

dreptului de proprietate al categoriilor de salariați vizați.

Cauza Mureșanu contra

României nu reprezintă un precedent pentru speța de față, dat fiind cadrul juridic

diferit (în această cauză, reclamantul obținuse o hotărâre judecătoreasca prin care

autoritățile erau obligate la plata unui anumit salariu). În acest caz "bun"

în sensul convenției era creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre

judecătoreasca executorie. Deci, situația privea ipoteza neexecutării unei hotărâri

judecătorești, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.

Pe de alta parte,C.E.D.O.

face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un

salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru

o perioadă în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas c. Croației, Hotărârea

din 20 mai 2010, parag nr. 58). Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești

un salariu într-un anume cuantum, iar o creanța poate fi considerată o valoare patrimonială,

în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai dacă are o baza suficientă în dreptul

intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, parag. nr. 94),

ceea ce nu este valabil în cazul de fata, în care prin dreptul intern s-a dispus

diminuarea drepturilor salariale.

Prin urmare, în cazuri

asemănătoare, C.E.D.O. a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor

este înfrânt de o manieră care antrenează atingere adusă însăși substanței dreptului

și a analizat respectarea principiului proporționalității, adică a justului echilibru

care trebuie păstrat între interesul general al colectivității și imperativele protecției

drepturilor fundamentale ale omului (a se vede cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei,

Hotărârea din 12 octombrie 2004, parag. 39 și 41).

Pentru toate aceste considerente,

constatând că sentința pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică și

nu există motive pentru casarea sau modificarea acesteia, recursul se privește ca

nefondat și în baza art. 312 Cod procedura civilă, urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Federația Sindicatelor din Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva

sentinței civile nr. 3459 din 16 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 iunie 2012