ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5419/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

din 3 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a hotărât următoarele:

- a respins excepția

lipsei calității procesuale active invocată de pârâtul M.A.I.;

- a respins acțiunea

formulată de reclamanții M.E., P.F.E., C.D.G., T.G., P.N., L.D., M.C.O., B.M.,

N.I., C.D.I., M.D., M.V.V. și R.L., prin mandatar C.N.P. – B.E.C., în

contradictoriu cu pârâții M.A.I. și D.G.A.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța a reținut următoarele:

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale active a C.N.P., Curtea de Apel a reținut

că acțiunea dedusă judecății nu a fost promovată de C.N.P., în nume propriu, ci

în reprezentarea intereselor reclamanților, funcționari public cu statut

special. Reprezentare în instanță a intereselor membrilor săi este conferită de

legiuitor C.N.P.

Pe fondul cauzei,

Curtea de apel a constatat că, prin acțiune, se solicită:

dreptul reclamanților, funcționari publici cu statut special, la plata

salariilor nediminuate;

obligarea pârâților la plata diferenței dintre salariile cuvenite potrivit

raporturilor de serviciu pe lunile iulie – decembrie 2010 și salariile plătite

efectiv, adică la plata cotelor de 25 % reținute din salarii în această

perioadă, sume actualizate cu indicele de inflație, de la data scadenței

fiecăreia, până la data plății efective;

pârâților, pentru viitor, la plata salariilor nediminuate, adică fără reținerea

cotei de 25 %;

pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prima instanță a reținut

că măsura reducerii temporare cu 25 % a salariilor reclamanților în perioada

iulie – decembrie 2010 s-a dispus pe baza și în executarea dispozițiilor art. 1

și art. 16 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vedere restabilirii

echilibrului bugetar (M. Of., nr. 441/30.06.2010).

În raport cu Deciziile

nr. 872 din 25 iunie 2010 și nr. 874 din 25 iunie 2010, prin care Curtea

Constituțională a constatat că dispozițiile art. 1 – art. 8 și art. 10 – art. 17

din Legea nr. 118/2010 sunt constituționale, Curtea de apel a reținut că este

neîntemeiată critica formulată de reclamanți privitoare la

neconstituționalitatea măsurii de diminuare a drepturilor salariale aferente

perioadei 03 iulie 2010 – 31 decembrie 2010.

În raport cu dispozițiile

art. 20 din Constituție și cu jurisprudența relevantă a C.E.D.O. (Rafinăriile

grecești S. și S.A. împotriva Greciei, Hotărârea

din

9 decembrie 1994; Ș. împotriva României, Hotărârea din 24 martie 2005; S.P. împotriva

României, Hotărârea din 2 martie 2004; D. împotriva României, Hotărârea din 21

februarie 2008

), prima instanță a apreciat că măsura reducerii temporare

cu 25 % a salariului personalului bugetar, dispusă prin art. 1 alin. (1) din

Legea nr. 118/2010, nu contravine prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.A.D.O.L.F.

2.

Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de apel, a

declarat recurs C.N.P. – B.E.C., în calitate de reprezentant legal al

reclamanților M.E., P.F.E., C.D.G., T.G., P.N., L.D., M.C.O., B.M., N.I., C.D.I.,

M.D., M.V.V. și R.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin recurs, se arată

că reclamanții sunt funcționari publici cu statut special-polițiști, având

raporturi de serviciu, de natură contractuală, cu pârâtul I.P.J. Dolj, iar, în

raport cu prevederile art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 și ale art. 4

alin(1) și art. 62 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, salariul este stabilit

prin actul administrativ de numire, care, alături de cererea de înscriere la

concursul de recrutare și de jurământul depus cu ocazia numirii în funcție, reprezintă

manifestarea de voință a subiectelor raportului de serviciu care sunt de natură

contractuală. La momentul recrutării și depunerii jurământului știau că vor

primi un anumit salariu și nu au avut cunoștință de faptul că, la un anumit

moment, statul le va reține 25 % din salariile acordate inițial.

Se susține că instanța

de fond în mod greșit a reținut că salariul nu reprezintă un „bun actual” în

sensul C.A.D.O.L.F. și nu poate fi protejat în temeiul art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la această Convenție.

Recurentul mai arată că

prima instanță în mod greșit a reținut că salariul aferent perioadei iulie - decembrie

2010 reprezintă un drept viitor și, printr-o interpretare eronată a jurisprudenței

C.E.D.O., a confundat noțiunea de „beneficii” cu noțiunea de „salarii” și a reținut

că, în speța, Convenția nu conferă dreptul de a primi în continuare un salariu

într-un anumit cuantum.

Se mai susține că

instanța în mod eronat a reținut că Legea nr. 118/2010 ar avea un caracter

temporar, iar neemiterea actelor administrative prin care a fost luată măsura

de reducere a salariului nu afectează legalitatea diminuării respective.

prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare:

În esență, reclamanții

invocă atingerea adusă dreptului la proprietate prin Legea nr. 118/2010, în

condițiile în care, prin reducerile salariale reglementate de respectivul act

normativ, le-a fost afectat în mod direct dreptul la încasarea integrală a

salariului, prevalându-se de protecția conferită de art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la C.A.D.O.L.F. și de jurisprudența C.E.D.O. referitoare la noțiunea de „bun”.

Este necontestat că

măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită ca o

privare de bunuri, care presupunând o preluare completă și definitivă a unor

bunuri ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului,

prin plata unor despăgubiri, ci ca o circumstanțiere a modului de exercitare pe

o perioadă limitată de timp a exercițiului respectivului drept, în acord cu

dispozițiile art. 1 par. 2 din Protocolul nr. 1 la C.A.D.O.L.F.

Dincolo de existența

unei ingerințe din partea autorităților statului în exercitarea unui drept

fundamental al reclamanților, este de necontestat că măsura temporară de

reducere a cuantumului salariului nu contravine C.E.D.O., în condițiile în care

măsura nu a afectat substanța dreptului de proprietate, a fost dispusă prin

lege în vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea

echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, și s-a

încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării

acestui drept în conformitate cu interesul general.

Sub acest aspect,

Înalta Curte are în vedere că, în jurisprudența sa (cauza B. împotriva

Poloniei), C.E.D.O. a reținut că, în situațiile ce presupun indemnizarea unor

categorii largi de personal, ceea ce ar putea avea consecințe economice

importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să

dispună de o mare putere discreționară.

În materia

drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare

a unor largi categorii de personal, mai precis totalitatea personalului din

sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea

consecințe economice evidente asupra ansamblului statului.

Trebuie subliniat și

faptul că, în privința adoptării unor măsuri cu impact economic general

legislatorul național dispune de o mare latitudine pentru a se pronunța atât cu

privire la existența unei probleme de interes public ce necesită o asemenea

reglementare, cât și cu privire la alegerea modalităților concrete de aplicare

a acestei reglementări.

În acest context,

măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010 nu aduc atingere

dreptului de proprietate al recurenților-reclamanți, în condițiile în care

acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului,

fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporționalitate între

mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv

între exigența de interes general a restabilirii echilibrului bugetar și

imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariați

vizați.

Independent de

aspectele arătate, Înalta Curte are în vedere și cele reținute de Curtea

Constituțională în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că

„salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu

intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un

atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca

urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al

angajatului în privința salariului vizează numai sumele certe, lichide și

exigibile. […] C.E.D.O., spre exemplu, în Hotărârea din 31 mai 2011, pronunțată

în Cauza M. și alții împotriva Italiei, paragraful 55, a reiterat jurisprudența

sa cu privire la faptul că art. 1 din Primul Protocol adițional la C.A.D.O.L.F.

nu implică un drept la dobândirea proprietății”.

Pentru considerentele

arătate și având în vedere jurisprudența sa anterioară unitară în materie,

constatând că sentința atacată este temeinică și legală, nefiind identificate

motive de reformare în sensul art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) coroborat cu art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat

de C.N.P. – B.E.C., în calitate de reprezentant legal al reclamanților M.E., P.F.E.,

C.D.G., T.G., P.N., L.D., M.C.O., B.M., N.I., C.D.I., M.D., M.V.V., R.L., împotriva

sentinței civile nr. 6432 din 3 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 14 decembrie 2012.