ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5419/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Prin sentința nr. 6432 din 3 noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a hotărât următoarele: - a respins excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtul M.A.I.; - a respins acțiunea formulată de reclamanții M.E., P.F.E., C.D.G., T.G., P.N., L.D., M.C.O., B.M., N.I., C.D.I., M.D., M.V.V. și R.L., prin mandatar C.N.P. – B.E.C., în contradictoriu cu pârâții M.A.I. și D.G.A. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele: În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a C.N.P., Curtea de Apel a reținut că acțiunea dedusă judecății nu a fost promovată de C.N.P., în nume propriu, ci în reprezentarea intereselor reclamanților, funcționari public cu statut special.

Reprezentare în instanță a intereselor membrilor săi este conferită de legiuitor C.N.P. Pe fondul cauzei, Curtea de apel a constatat că, prin acțiune, se solicită: 1. să se constate dreptul reclamanților, funcționari publici cu statut special, la plata salariilor nediminuate; 2. să se dispună obligarea pârâților la plata diferenței dintre salariile cuvenite potrivit raporturilor de serviciu pe lunile iulie – decembrie 2010 și salariile plătite efectiv, adică la plata cotelor de 25 % reținute din salarii în această perioadă, sume actualizate cu indicele de inflație, de la data scadenței fiecăreia, până la data plății efective; 3. obligarea pârâților, pentru viitor, la plata salariilor nediminuate, adică fără reținerea cotei de 25 %; 4. obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prima instanță a reținut că măsura reducerii temporare cu 25 % a salariilor reclamanților în perioada iulie – decembrie 2010 s-a dispus pe baza și în executarea dispozițiilor art. 1 și art. 16 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vedere restabilirii echilibrului bugetar (M. Of., nr. 441/30.06.2010). În raport cu Deciziile nr. 872 din 25 iunie 2010 și nr. 874 din 25 iunie 2010, prin care Curtea Constituțională a constatat că dispozițiile art. 1 – art. 8 și art. 10 – art. 17 din Legea nr. 118/2010 sunt constituționale, Curtea de apel a reținut că este neîntemeiată critica formulată de reclamanți privitoare la neconstituționalitatea măsurii de diminuare a drepturilor salariale aferente perioadei 03 iulie 2010 – 31 decembrie 2010. În raport cu dispozițiile art. 20 din Constituție și cu jurisprudența relevantă a C.E.D.O.

(Rafinăriile grecești S. și S.A. împotriva Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994; Ș. împotriva României, Hotărârea din 24 martie 2005; S.P. împotriva României, Hotărârea din 2 martie 2004; D. împotriva României, Hotărârea din 21 februarie 2008 ), prima instanță a apreciat că măsura reducerii temporare cu 25 % a salariului personalului bugetar, dispusă prin art. 1 alin. (1) din Legea nr. 118/2010, nu contravine prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.A.D.O.L.F. 2. Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de apel, a declarat recurs C.N.P. – B.E.C., în calitate de reprezentant legal al reclamanților M.E., P.F.E., C.D.G., T.G., P.N., L.D., M.C.O., B.M., N.I., C.D.I., M.D., M.V.V. și R.L., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin recurs, se arată că reclamanții sunt funcționari publici cu statut special-polițiști, având raporturi de serviciu, de natură contractuală, cu pârâtul I.P.J. Dolj, iar, în raport cu prevederile art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 și ale art. 4 alin(1) și art. 62 alin. (4) din Legea nr. 188/1999, salariul este stabilit prin actul administrativ de numire, care, alături de cererea de înscriere la concursul de recrutare și de jurământul depus cu ocazia numirii în funcție, reprezintă manifestarea de voință a subiectelor raportului de serviciu care sunt de natură contractuală. La momentul recrutării și depunerii jurământului știau că vor primi un anumit salariu și nu au avut cunoștință de faptul că, la un anumit moment, statul le va reține 25 % din salariile acordate inițial.

Se susține că instanța de fond în mod greșit a reținut că salariul nu reprezintă un „bun actual” în sensul C.A.D.O.L.F. și nu poate fi protejat în temeiul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la această Convenție. Recurentul mai arată că prima instanță în mod greșit a reținut că salariul aferent perioadei iulie - decembrie 2010 reprezintă un drept viitor și, printr-o interpretare eronată a jurisprudenței C.E.D.O., a confundat noțiunea de „beneficii” cu noțiunea de „salarii” și a reținut că, în speța, Convenția nu conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum. Se mai susține că instanța în mod eronat a reținut că Legea nr. 118/2010 ar avea un caracter temporar, iar neemiterea actelor administrative prin care a fost luată măsura de reducere a salariului nu afectează legalitatea diminuării respective.

3. Examinând cauza prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: În esență, reclamanții invocă atingerea adusă dreptului la proprietate prin Legea nr. 118/2010, în condițiile în care, prin reducerile salariale reglementate de respectivul act normativ, le-a fost afectat în mod direct dreptul la încasarea integrală a salariului, prevalându-se de protecția conferită de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la C.A.D.O.L.F. și de jurisprudența C.E.D.O. referitoare la noțiunea de „bun”.

Este necontestat că măsura legislativă adoptată prin Legea nr. 118/2010 nu poate fi privită ca o privare de bunuri, care presupunând o preluare completă și definitivă a unor bunuri ar deschide calea indemnizării corespunzătoare a titularului dreptului, prin plata unor despăgubiri, ci ca o circumstanțiere a modului de exercitare pe o perioadă limitată de timp a exercițiului respectivului drept, în acord cu dispozițiile art. 1 par. 2 din Protocolul nr. 1 la C.A.D.O.L.F.

Dincolo de existența unei ingerințe din partea autorităților statului în exercitarea unui drept fundamental al reclamanților, este de necontestat că măsura temporară de reducere a cuantumului salariului nu contravine C.E.D.O., în condițiile în care măsura nu a afectat substanța dreptului de proprietate, a fost dispusă prin lege în vederea realizării unui interes general, respectiv restabilirea echilibrului bugetar al statului într-un context economic delicat, și s-a încadrat în marja de apreciere a statului în legătură cu reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general. Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere că, în jurisprudența sa (cauza B. împotriva Poloniei), C.E.D.O.

a reținut că, în situațiile ce presupun indemnizarea unor categorii largi de personal, ceea ce ar putea avea consecințe economice importante asupra ansamblului unui stat, autoritățile naționale trebuie să dispună de o mare putere discreționară. În materia drepturilor salariale ale personalului bugetar suntem în ipoteza de indemnizare a unor largi categorii de personal, mai precis totalitatea personalului din sistemul bugetar, astfel că măsura de reducere temporară a salariilor ar avea consecințe economice evidente asupra ansamblului statului. Trebuie subliniat și faptul că, în privința adoptării unor măsuri cu impact economic general legislatorul național dispune de o mare latitudine pentru a se pronunța atât cu privire la existența unei probleme de interes public ce necesită o asemenea reglementare, cât și cu privire la alegerea modalităților concrete de aplicare a acestei reglementări.

În acest context, măsurile legislative stabilite prin Legea nr. 118/2010 nu aduc atingere dreptului de proprietate al recurenților-reclamanți, în condițiile în care acestea se circumscriu limitelor ample ale puterii discreționare a statului, fiind pe deplin respectat raportul rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul avut în vedere pentru realizarea lui, respectiv între exigența de interes general a restabilirii echilibrului bugetar și imperativele respectării dreptului de proprietate al categoriilor de salariați vizați.

Independent de aspectele arătate, Înalta Curte are în vedere și cele reținute de Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 1155/2011, în sensul că „salariile viitoare pe care angajatorul trebuie să le plătească angajatului nu intră în sfera de aplicare a dreptului de proprietate, angajatul neavând un atare drept pentru salariile ce vor fi plătite în viitor de către angajator ca urmare a muncii viitoare prestate de angajat. Dreptul de proprietate al angajatului în privința salariului vizează numai sumele certe, lichide și exigibile. […] C.E.D.O., spre exemplu, în Hotărârea din 31 mai 2011, pronunțată în Cauza M. și alții împotriva Italiei, paragraful 55, a reiterat jurisprudența sa cu privire la faptul că art. 1 din Primul Protocol adițional la C.A.D.O.L.F.

nu implică un drept la dobândirea proprietății”. Pentru considerentele arătate și având în vedere jurisprudența sa anterioară unitară în materie, constatând că sentința atacată este temeinică și legală, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) coroborat cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul formulat de C.N.P. – B.E.C., în calitate de reprezentant legal al reclamanților M.E., P.F.E., C.D.G., T.G., P.N., L.D., M.C.O., B.M., N.I., C.D.I., M.D., M.V.V., R.L., împotriva sentinței civile nr. 6432 din 3 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 decembrie 2012.