ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2417/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Sesizarea instanței de fond Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ sub nr. 8979/2/2009, reclamanții A.L.C., B.A., B.C., C.A.I., M.E.M., M.M., O.A.C., P.C.M., P.I.D., V.I. și Z.G.A. au chemat în judecată pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, solicitând anularea Adresei nr. 46246 din 20 martie 2009 prin care a fost respinsă cererea privind punerea în aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2006, obligarea pârâtului (MAI) la plata unei despăgubiri reprezentând majorarea cu 75% a salariul de bază de care ar fi trebuit să beneficieze reclamanții, aferentă perioadei 31 ianuarie 2006 până la data pronunțării unei hotărâri definitive, în acord cu dispozițiile art. 8 alin. (1) din O.U.G.

nr. 1/2006, obligarea pârâtului la plata către reclamanți, începând cu data pronunțării unei hotărâri definitive, a drepturilor salariale cuvenite majorate cu 75%, în condițiile art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2006; acordarea unor despăgubiri calculate la nivelul dobânzii legale, corespunzătoare beneficiului de care reclamanții au fost lipsiți în toată această perioadă; obligarea pârâtului la plata unor daune cominatorii în cuantum de 500 de RON/zi de la momentul dării unei hotărâri și până la executarea efectivă a obligației.

În motivarea în fapt a acțiunii, reclamanții au arătat că în anul 2004, urmare a ratificării prin Legea nr. 389/2004 a Acordului de împrumut dintre România și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare pentru finanțarea Proiectului de diminuare a riscurilor în cazul producerii calamităților naturale și pregătirea pentru situații de urgență, s-a constituit Unitatea de Management al Proiectului de diminuare a riscurilor (UMP-MAI) ca o componentă a Direcției Generale Afaceri Europene și Relații Internaționale din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, structură în cadrul căreia au fost încadrați în calitate de personal de specialitate.

Au susținut că, în acord cu prevederile Legii nr. 389/2004, obiectul principal de activitate al UMP-MAI, structură în cadrul căreia toți reclamanții activează și au activat îl reprezintă întocmai realizarea componentei a Proiectului de diminuare a riscurilor în cazul producerii calamităților naturale și pregătirea pentru situații de urgență și gestionarea asistentei financiare aferente din împrumutul extern rambursabil nr. 4736 RO contractat de la Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare. Din momentul încadrării reclamanților în cadrul UMP-MAI acordarea drepturilor salariale s-a realizat cu respectarea dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului și în O.G.

nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor. Reclamanții au arătat că începând cu luna februarie 2006, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2006 privind unele măsuri pentru întărirea capacității administrative a României pentru integrarea în Uniunea Europeană, în calitate de personal de specialitate din cadrul UMP-MAI trebuia ca reclamanții să beneficieze de drepturile salariale prevăzute de Legea nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, cu modificările ulterioare, respectiv de salarii de baza majorate cu 75% față de cele prevăzute de lege. Însă, pârâta (MAI), fără vreun motiv obiectiv, a refuzat în mod constant aplicarea acestei dispoziții legale, nedispunând majorarea cu 75% a cuantumului salariului de bază.

În aceste condiții, deși au depus toate diligențele pentru a determina angajatorul pârât să le acorde drepturile legale corespunzătoare pentru perioada 2006 - 2009 adresându-se chiar cu plângere Ministrului Administrației și Internelor, cererea reclamanților nu a primit un răspuns pozitiv, prin Adresa nr. 504826 din 20 martie 2009 emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Generală Financiară - Serviciul metodologie drepturi personal și pensii învederând UMP-MAI că refuză să achite pârâților drepturile bănești solicitate. La data de 31 martie 2009 pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, pentru perioada anterioară datei de 23 iunie 2006, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La data de 21 aprilie 2010 reclamanții O.A.C. și A.L.C. au formulat cereri de renunțare la judecată, în temeiul art. 246 C. proc. civ. La data de 02 noiembrie 2010 reclamanții au formulat o cerere de micșorare a câtimii obiectului cererii, în ceea ce privește capătul II de cerere, solicitând obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri reprezentând majorarea cu 75% a salariului de bază pentru perioada 31 ianuarie 2006 - 14 aprilie 2009, dată la care a fost abrogat art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2006 prin O.U.G. nr. 35/2009, reclamanții renunțând la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata către reclamanți, începând cu data pronunțării unei hotărâri definitive, a drepturilor salariale cuvenite majorate cu 75%.

2. Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 4769 din 26 noiembrie 2010 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea formulată de către reclamanții B.A., B.C., C.A.I., M.E.M., M.M., P.C.M., P.I.D., V.I. și Z.G.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor cu privire la perioada 31 ianuarie 2006 - 21 septembrie 2006, ca fiind prescris dreptul la acțiune. Prin aceiași hotărâre a admis acțiunea precizată, în parte și a obligat pârâtul la plata către fiecare reclamant a sumei reprezentând majorare cu 75% a salariului de bază pe perioada 21 septembrie 2006 - 14 aprilie 2009 și la plata dobânzii legale aferente acestei sume.

A respins cererea privind obligarea pârâtului la plata de daune cominatorii. A obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 5455 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele considerente: În ceea ce privește excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru perioada 31 ianuarie 2006 - 21 septembrie 2006 Curtea a reținut că, în cauză, reclamanții, în calitate de funcționari publici cu statut special, au solicitat obligarea pârâtului MAI, la plata unei despăgubiri reprezentând majorarea cu 75% a salariul de bază de care ar fi trebuit să beneficieze aferent perioadei 31 ianuarie 2006 până la data pronunțării unei hotărâri definitive, în acord cu dispozițiile art. 8 alin. (1) din O.U.G.

nr. 1/2006 și la plata dobânzii legale, corespunzătoare beneficiului de care reclamanții au fost lipsiți în toată această perioadă, dispozițiile legale aplicabile fiind reprezentate de Legea nr. 360/2002, privind Statutul polițistului și O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, care, la art. 47 prevede că drepturile neachitate polițiștilor și nereclamate în termen de 3 ani de la data când trebuiau plătite se prescriu. Dreptul salarial solicitat a fost prevăzut de art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2006, dispoziție care a fost abrogată la data de 14 aprilie 2009, prin art. III din O.U.G. nr. 35 din 11 aprilie 2009, astfel că dreptul la acțiune pentru perioada în care reclamanții au funcționat, în calitate de personal de specialitate din cadrul UMP-MAI și au beneficiat de prevederile art. 8 alin. (1) din O.U.G.

nr. 1/2006 privind unele măsuri pentru întărirea capacității administrative a României pentru integrarea în Uniunea Europeană, se naște la data la care a încetat acest drept și erau exigibile drepturile pentru perioada cât erau în vigoare. Prin urmare, luând ca dată când drepturile salariale solicitate trebuiau plătite, data de 14 aprilie 2009, acțiunea fiind formulată recomandat la data de 21 septembrie 2009, Curtea a constatat că reclamanții sunt îndreptățiți să solicite drepturile salariale pentru care termenul de prescripție de 3 ani se împlinește la data de 21 ianuarie 2006. Pe cale de consecință, pentru drepturile salariale aferente perioadei 31 ianuarie 2006, așa cum s-a solicitat, și 21 septembrie 2006, când s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani, s-a prescris dreptul la acțiune.

În ceea ce privește perioada 21 septembrie 2006 - 14 aprilie 2009, Curtea a reținut că reclamanții au solicitat instanței să se constate refuzul nejustificat al pârâtului materializat prin Adresa nr. 46246 din 20 martie 2009 de plată a unei despăgubiri reprezentând majorarea cu 75% a salariului de bază de care ar fi trebuit să beneficieze, în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2006, privind unele măsuri pentru întărirea capacității administrative a României pentru integrarea în Uniunea Europeană.

Potrivit acestor dispoziții, “personalul de specialitate din cadrul structurilor care au ca obiect de activitate gestionarea asistenței financiare din împrumuturi externe contractate sau garantate de stat, rambursabile sau nerambursabile, precum și a altor credite sau împrumuturi similare beneficiază de drepturile salariale prevăzute de Legea nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, cu modificările ulterioare, respectiv de salarii de bază majorate cu 75% față de cele prevăzute de lege. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, se exceptează de la aplicarea prevederilor alin. (1) personalul încadrat în unitățile de management de proiect înființate în temeiul O.U.G.

nr. 52/1999 privind asigurarea unui cadru unitar pentru managementul proiectelor finanțate prin împrumuturi externe contractate sau garantate de stat, rambursabile sau nerambursabile, inclusiv privind plata specialiștilor români care își desfășoară activitatea în cadrul unităților de management de proiect, cu modificările ulterioare.

Instanța a reținut că reclamanții au fost încadrați, ca personal de specialitate, în cadrul Unității de Management al Proiectului de diminuare a riscurilor și pregătire pentru situații de urgență, înființată prin Legea nr. 389 din 28 septembrie 2004, pentru ratificarea Acordului de împrumut dintre România și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare privind finanțarea Proiectului de diminuare a riscurilor în cazul producerii calamităților naturale și pregătirea pentru situații de urgență și a Acordului de asistență financiară nerambursabilă dintre România și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, acționând în calitate de agenție de implementare a Facilității Globale de Mediu, privind finanțarea Proiectului de diminuare a riscurilor în cazul producerii calamităților naturale și pregătirea pentru situații de urgență, semnate la București la 26 mai 2004. U.M.P.

- M.A.I., potrivit art. 2 din lege, alături de celelalte instituții publice menționate erau desemnate ca agenții de implementare. Potrivit Anexei 2 pct. 2 lit. e) din Acord, prin costuri de operare se înțelege costuri de operare marginale generate de implementarea Proiectului, incluzând salariile personalului UMP-urilor și MMGA (exclusiv funcționarii guvernamentali), diurnele lor și costurile cu cazarea și cu transportul ocazionate de deplasările în teren legate de implementarea Proiectului, consumabile de birou și utilități, costul traducerilor, costul comunicațiilor (inclusiv taxele de Internet), exploatarea și întreținerea vehiculelor (inclusiv combustibil, service și asigurare auto) și echipamentele de birou achiziționate pentru implementarea Proiectului.

A constatat Curtea că, așa cum rezultă din probatoriul administrat, reclamanții nu au fost remunerați din fondurile proiectului sau în conformitate cu O.U.G. nr. 52/1999 ci ca ofițeri de poliție în cadrul UMP-MAI, neputând fi încadrați potrivit statului de funcții al Unității de management aprobat prin OMAI nr. I/539 din 09 aprilie 2004, datorită incompatibilității între statutul funcției de militar/funcționar public cu statut special și cel al personalului U.M.P.-M.A.I. Cum, potrivit adresei din data de 22 octombrie 2004, a Biroului Băncii Mondiale în România, Banca Mondială nu a avut nimic împotrivă încadrării UMP cu personal activ al MAI, ale căror salarii să fie plătite din fondurile ministerului, reclamanții nu au fost plătiți din fondurile Proiectului.

În consecință instanța de fond a stabilit că reclamanții nu se încadrează în dispozițiile de excepție, prevăzute de art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 1/2006 și că sunt îndreptățiți la salarii de bază majorate cu 75%. Sistemul de salarizare prevăzut pentru personalul încadrat potrivit O.U.G. nr. 52 din 26 aprilie 1999, privind asigurarea unui cadru unitar pentru managementul proiectelor finanțate prin împrumuturi externe contractate sau garantate de stat, rambursabile sau nerambursabile, inclusiv privind plata specialiștilor români care își desfășoară activitatea în cadrul unităților de management de proiect, presupune ca, selectarea personalului pentru U.M.P. să se facă în conformitate cu procedurile finanțatorului extern.

Potrivit art. 6 din ordonanță, specialiștii care își desfășoară activitatea în U.M.P. beneficiază de aceleași drepturi ca și consultanții străini, inclusiv în ceea ce privește regimul de impozitare a veniturilor, iar conform art. 7, plata sumelor cuvenite specialiștilor prevăzuți la art. 4, a cheltuielilor aferente dotărilor necesare pentru desfășurarea activității U.M.P., precum și pentru funcționarea acesteia se va asigura din fondurile stabilite în acest scop în acordurile internaționale de finanțare și/sau din cota-parte a contribuției României prevăzută în bugetele de venituri și cheltuieli ale entității în care funcționează U.M.P. Prin urmare, s-a apreciat că, în ceea ce privește pe reclamanți, aceștia beneficiază de prevederile art. 8 alin. (1) din O.U.G.

nr. 1/2006. Relativ la capătul de cerere privind daunele cominatorii, Curtea a considerat că este neîntemeiat, întrucât art. 18 alin. (5) și (6) din Legea nr. 554/2004 vorbește despre penalități aplicabile părții obligate, pentru fiecare zi de întârziere și nu de daune cominatorii, precum și de amenda prevăzută de art. 24 din lege. În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâtul la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat, potrivit dovezilor de la dosarul cauzei. 3. Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivele de recurs se arată că instanța de fond a admis acțiunea, având în vedere adeverințele depuse de intimații-reclamanți, înscrisuri din care rezultă că remunerația acestora nu a fost stabilită și achitată în conformitate cu prevederile O.U.G.

nr. 52/1999. Se invocă faptul că aceste adeverințe nu au relevanță juridică deoarece: - sunt înscrisuri pro causa, în condițiile în care documentele în discuție au fost semnate de către doi dintre intimații-reclamanți în calitate de șef al U.M.P. și contabil șef; - chiar dacă ar fi documente justificative corecte ele nu au nicio legătură cu fondul cauzei pentru că în raport de art. 8 alin. (2) al O.U.G. nr. 1/2006 era important de stabilit temeiul de drept în baza căruia a fost înființată structura din cadrul M.A.I. Cu privire la fondul cauzei, se arată că temeiul legal al înființării Unității de Management a Proiectului au fost dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 52/1999 privind asigurarea unui cadru unitar pentru managementul proiectelor finanțate prin împrumuturi externe contractate sau garantate de stat, rambursabile sau nerambursabile.

Art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2006 prevede majorarea salariilor de bază cu 75% pentru personalul de specialitate din cadrul structurilor ce au ca obiect de activitate gestionarea asistenței financiare din importuri externe, dar în art. 8 alin. (2) se prevede că personalul încadrat în unitățile de management de proiect înființate în temeiul O.U.G. nr. 52/1999 nu beneficiază de salarii majorate cu 75%. Cu privire la obligarea M.A.I. la plata dobânzii legale aferente, s-a subliniat că deși instanța de fond a obligat la plata acesteia, nu a făcut nicio mențiune cu privire la motivele de fapt și de drept care au fundamentat soluția. Actul normativ care reglementează dobânda legală este O.G.

nr. 9/2000, iar din dispozițiile art. 1 coroborate cu cele ale art. 8, rezultă că părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârziere în plata unei obligații bănești, dobânda calculându-se numai asupra cuantumului sumei împrumutate, or, în cauză nu pot fi aplicate aceste prevederi. Prin urmare, nu există niciun temei legal pentru a obliga la achitarea dobânzii legale. În ceea ce privește obligarea M.A.I. la plata sumei de 5.455 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, se arată că dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. dau posibilitatea reducerii cheltuielilor de judecată, iar în cauză nu s-a făcut aplicarea acestui text deși cauza a fost soluționată la un singur termen de judecată (celelalte cinci termene fiind acordate de un judecător care nu avea drept de acces la informații clasificate secret) dar și în raport de volumul de muncă și complexitatea cauzei.

Se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate și respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată. Intimații au formulat întâmpinare și au solicitat respingerea recursului ca nefondat. 4. Soluția instanței de recurs După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul declarat pentru următoarele considerente. Intimații-reclamanți au fost încadrați în calitate de personal de specialitate în cadrul Ministerului Administrației și Internelor - Unitatea de Management al Proiectului U.M.P. - M.A.I., structură ce are ca obiect de activitate gestionarea asistenței financiare dintr-un împrumut extern (Acordul de Împrumut dintre România și B.I.R.D.

pentru finanțarea Proiectului de diminuare a riscurilor în cazul procedurii calamităților naturale și pregătirea pentru situații de urgență). Aceștia au solicitat acordarea unui spor de 75% din salariul de bază care li s-ar cuvenit conform art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2006 privind unele măsuri pentru întărirea capacității administrative a României pentru integrarea în Uniunea Europeană. Potrivit acestui text, “personalul de specialitate din cadrul structurilor care au ca obiect de activitate gestionarea asistenței financiare din împrumuturi externe contractate sau garantate de stat, rambursabile sau nerambursabile, precum și a altor credite sau împrumuturi similare beneficiază de drepturile salariale prevăzute de Legea nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, cu modificările ulterioare, respectiv de salarii de bază majorate cu 75% față de cele prevăzute de lege”.

Această regulă are reglementată, în art. 8 alin. (2) din același act normativ și situația de excepție. Astfel, în art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 1/2006 se prevede că “Se exceptează de la aplicarea prevederilor alin. (1) personalul încadrat în unitățile de management de proiect înființate în temeiul O.U.G. nr. 52/1999 privind asigurarea unui cadru unitar pentru managementul proiectelor finanțate prin împrumuturi externe contractate sau garantate de stat, rambursabile sau nerambursabile, inclusiv privind plata specialiștilor români care își desfășoară activitatea în cadrul unităților de management de proiect, cu modificările ulterioare”. Problema care se impune a fi dezlegată în prezenta cauză este aceea a aplicării sau nu a dispozițiilor art. 8 alin. (2) din O.U.G.

nr. 1/2006 în cazul reclamanților. Din probele depuse la dosar și necontestate de reclamanți rezultă că U.M.P. - M.A.I. a fost înființată în baza O.U.G. nr. 52/1999. Cererea reclamanților de acordare a sporului și admiterea lor de către instanța de fond a avut ca temei faptul că aceștia nu au fost remunerați din fondurile proiectului sau în conformitate cu O.U.G. nr. 52/1999, însă aceste susțineri sunt nefondate. Așa cum s-a arătat, situația de excepție reglementată de art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 1/2006 se referă la aplicarea acestor prevederi personalului încadrat în unități de management de proiect înființate în temeiul O.U.G. nr. 52/1999, fără a face vreo precizare legată de modul de salarizare al acestui personal.

Pentru că legea exceptează expres personalul din unitățile înființate în baza O.U.G. nr. 52/1999, se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu nerespectarea legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Nu prezintă nicio relevanță modul în care reclamanții au fost plătiți pentru activitatea desfășurată pentru că aceștia nu puteau primi sporul de 75% datorită excepției reglementate de art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 1/2006, unitatea de management respectivă, unde și-au desfășurat activitatea fiind una înființată potrivit O.U.G. nr. 52/1999, act normativ nominalizat expres în textul O.U.G. nr. 1/2006. De aceea, în baza art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul, va fi modificată sentința și respinsă acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de Ministerul Administrației și Internelor împotriva Sentinței nr. 4769 din 26 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că respinge acțiunea reclamanților B.A., B.C., C.A.I., M.E.M., M.M., P.C.M., P.I.D., V.I. și Z.G.A., ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai 2012. Procesat de GGC - NN