ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2417/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2417/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

1.

Sesizarea instanței de fond

Prin

cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția contencios

administrativ sub nr. 8979/2/2009, reclamanții A.L.C., B.A., B.C., C.A.I.,

M.E.M., M.M., O.A.C., P.C.M., P.I.D., V.I. și Z.G.A. au chemat în judecată

pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, solicitând anularea Adresei

nr. 46246 din 20 martie 2009 prin care a fost respinsă cererea privind punerea

în aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2006, obligarea

pârâtului (MAI) la plata unei despăgubiri reprezentând majorarea cu 75% a

salariul de bază de care ar fi trebuit să beneficieze reclamanții, aferentă

perioadei 31 ianuarie 2006 până la data pronunțării unei hotărâri definitive,

în acord cu dispozițiile art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2006, obligarea

pârâtului la plata către reclamanți, începând cu data pronunțării unei hotărâri

definitive, a drepturilor salariale cuvenite majorate cu 75%, în condițiile

art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2006; acordarea unor despăgubiri calculate la

nivelul dobânzii legale, corespunzătoare beneficiului de care reclamanții au

fost lipsiți în toată această perioadă; obligarea pârâtului la plata unor daune

cominatorii în cuantum de 500 de RON/zi de la momentul dării unei hotărâri și

până la executarea efectivă a obligației.

În motivarea în fapt a acțiunii, reclamanții

au arătat că în anul 2004, urmare a ratificării prin Legea nr. 389/2004 a

Acordului de împrumut dintre România și Banca Internațională pentru

Reconstrucție și Dezvoltare pentru finanțarea Proiectului de diminuare a

riscurilor în cazul producerii calamităților naturale și pregătirea pentru

situații de urgență, s-a constituit Unitatea de Management al Proiectului de

diminuare a riscurilor (UMP-MAI) ca o componentă a Direcției Generale Afaceri

Europene și Relații Internaționale din cadrul Ministerului Administrației și

Internelor, structură în cadrul căreia au fost încadrați în calitate de

personal de specialitate.

Au susținut că, în acord cu prevederile Legii

nr. 389/2004, obiectul principal de activitate al UMP-MAI, structură în cadrul

căreia toți reclamanții activează și au activat îl reprezintă întocmai

realizarea componentei a Proiectului de diminuare a riscurilor în cazul

producerii calamităților naturale și pregătirea pentru situații de urgență și

gestionarea asistentei financiare aferente din împrumutul extern rambursabil

nr. 4736 RO contractat de la Banca Internațională pentru Reconstrucție și

Dezvoltare.

Din momentul încadrării reclamanților în

cadrul UMP-MAI acordarea drepturilor salariale s-a realizat cu respectarea

dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului și

în O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor.

Reclamanții au arătat că începând cu luna

februarie 2006, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr.

1/2006 privind unele măsuri pentru întărirea capacității administrative a

României pentru integrarea în Uniunea Europeană, în calitate de personal de

specialitate din cadrul UMP-MAI trebuia ca reclamanții să beneficieze de

drepturile salariale prevăzute de Legea nr. 490/2004 privind stimularea

financiară a personalului care gestionează fonduri comunitare, cu modificările

ulterioare, respectiv de salarii de baza majorate cu 75% față de cele prevăzute

de lege.

Însă, pârâta (MAI), fără vreun motiv

obiectiv, a refuzat în mod constant aplicarea acestei dispoziții legale,

nedispunând majorarea cu 75% a cuantumului salariului de bază. În aceste

condiții, deși au depus toate diligențele pentru a determina angajatorul pârât

să le acorde drepturile legale corespunzătoare pentru perioada 2006 - 2009

adresându-se chiar cu plângere Ministrului Administrației și Internelor,

cererea reclamanților nu a primit un răspuns pozitiv, prin Adresa nr. 504826

din 20 martie 2009 emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Direcția

Generală Financiară - Serviciul metodologie drepturi personal și pensii

învederând UMP-MAI că refuză să achite pârâților drepturile bănești solicitate.

La data de 31 martie 2009 pârâtul a formulat

întâmpinare prin care a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune,

pentru perioada anterioară datei de 23 iunie 2006, iar pe fond a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La data de 21 aprilie 2010 reclamanții O.A.C.

și A.L.C. au formulat cereri de renunțare la judecată, în temeiul art. 246 C.

proc. civ.

La data de 02 noiembrie 2010 reclamanții au

formulat o cerere de micșorare a câtimii obiectului cererii, în ceea ce

privește capătul II de cerere, solicitând obligarea pârâtului la plata unei

despăgubiri reprezentând majorarea cu 75% a salariului de bază pentru perioada

31 ianuarie 2006 - 14 aprilie 2009, dată la care a fost abrogat art. 8 alin.

(1) din O.U.G. nr. 1/2006 prin O.U.G. nr. 35/2009, reclamanții renunțând la

capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata către reclamanți, începând

cu data pronunțării unei hotărâri definitive, a drepturilor salariale cuvenite

majorate cu 75%.

Prin Sentința nr. 4769 din 26 noiembrie 2010

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a

admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea

formulată de către reclamanții B.A., B.C., C.A.I., M.E.M., M.M., P.C.M.,

P.I.D., V.I. și Z.G.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației

și Internelor cu privire la perioada 31 ianuarie 2006 - 21 septembrie 2006, ca

fiind prescris dreptul la acțiune.

Prin aceiași hotărâre a admis acțiunea

precizată, în parte și a obligat pârâtul la plata către fiecare reclamant a

sumei reprezentând majorare cu 75% a salariului de bază pe perioada 21

septembrie 2006 - 14 aprilie 2009 și la plata dobânzii legale aferente acestei

sume.

A respins cererea privind obligarea pârâtului

la plata de daune cominatorii.

A obligat pârâtul la plata către reclamanți a

sumei de 5455 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel prima instanță a

reținut următoarele considerente:

În ceea ce privește excepția prescrierii

dreptului la acțiune pentru perioada 31 ianuarie 2006 - 21 septembrie 2006

Curtea a reținut că, în cauză, reclamanții, în calitate de funcționari publici

cu statut special, au solicitat obligarea pârâtului MAI, la plata unei

despăgubiri reprezentând majorarea cu 75% a salariul de bază de care ar fi

trebuit să beneficieze aferent perioadei 31 ianuarie 2006 până la data

pronunțării unei hotărâri definitive, în acord cu dispozițiile art. 8 alin. (1)

din O.U.G. nr. 1/2006 și la plata dobânzii legale, corespunzătoare beneficiului

de care reclamanții au fost lipsiți în toată această perioadă, dispozițiile

legale aplicabile fiind reprezentate de Legea nr. 360/2002, privind Statutul

polițistului și O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale

polițiștilor, care, la art. 47 prevede că drepturile neachitate polițiștilor și

nereclamate în termen de 3 ani de la data când trebuiau plătite se prescriu.

Dreptul salarial solicitat a fost prevăzut de

art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2006, dispoziție care a fost abrogată la data

de 14 aprilie 2009, prin art. III din O.U.G. nr. 35 din 11 aprilie 2009, astfel

că dreptul la acțiune pentru perioada în care reclamanții au funcționat, în

calitate de personal de specialitate din cadrul UMP-MAI și au beneficiat de

prevederile art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2006 privind unele măsuri pentru

întărirea capacității administrative a României pentru integrarea în Uniunea

Europeană, se naște la data la care a încetat acest drept și erau exigibile

drepturile pentru perioada cât erau în vigoare.

Prin urmare, luând ca dată când drepturile

salariale solicitate trebuiau plătite, data de 14 aprilie 2009, acțiunea fiind

formulată recomandat la data de 21 septembrie 2009, Curtea a constatat că

reclamanții sunt îndreptățiți să solicite drepturile salariale pentru care

termenul de prescripție de 3 ani se împlinește la data de 21 ianuarie 2006.

Pe cale de consecință, pentru drepturile

salariale aferente perioadei 31 ianuarie 2006, așa cum s-a solicitat, și 21

septembrie 2006, când s-a împlinit termenul de prescripție de 3 ani, s-a

prescris dreptul la acțiune.

În ceea ce privește perioada 21 septembrie

2006 - 14 aprilie 2009, Curtea a reținut că reclamanții au solicitat instanței

să se constate refuzul nejustificat al pârâtului materializat prin Adresa nr.

46246 din 20 martie 2009 de plată a unei despăgubiri reprezentând majorarea cu

75% a salariului de bază de care ar fi trebuit să beneficieze, în temeiul

dispozițiilor art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2006, privind unele măsuri

pentru întărirea capacității administrative a României pentru integrarea în

Uniunea Europeană.

Potrivit acestor dispoziții, “personalul de

specialitate din cadrul structurilor care au ca obiect de activitate

gestionarea asistenței financiare din împrumuturi externe contractate sau

garantate de stat, rambursabile sau nerambursabile, precum și a altor credite

sau împrumuturi similare beneficiază de drepturile salariale prevăzute de Legea

nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează

fonduri comunitare, cu modificările ulterioare, respectiv de salarii de bază

majorate cu 75% față de cele prevăzute de lege.

Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, se

exceptează de la aplicarea prevederilor alin. (1) personalul încadrat în

unitățile de management de proiect înființate în temeiul O.U.G. nr. 52/1999

privind asigurarea unui cadru unitar pentru managementul proiectelor finanțate

prin împrumuturi externe contractate sau garantate de stat, rambursabile sau

nerambursabile, inclusiv privind plata specialiștilor români care își

desfășoară activitatea în cadrul unităților de management de proiect, cu

modificările ulterioare.

Instanța a reținut că reclamanții au fost

încadrați, ca personal de specialitate, în cadrul Unității de Management al

Proiectului de diminuare a riscurilor și pregătire pentru situații de urgență,

înființată prin Legea nr. 389 din 28 septembrie 2004, pentru ratificarea

Acordului de împrumut dintre România și Banca Internațională pentru

Reconstrucție și Dezvoltare privind finanțarea Proiectului de diminuare a

riscurilor în cazul producerii calamităților naturale și pregătirea pentru

situații de urgență și a Acordului de asistență financiară nerambursabilă

dintre România și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare,

acționând în calitate de agenție de implementare a Facilității Globale de

Mediu, privind finanțarea Proiectului de diminuare a riscurilor în cazul

producerii calamităților naturale și pregătirea pentru situații de urgență,

semnate la București la 26 mai 2004.

U.M.P. - M.A.I., potrivit art. 2 din lege,

alături de celelalte instituții publice menționate erau desemnate ca agenții de

implementare.

Potrivit Anexei 2 pct. 2 lit. e) din Acord,

prin costuri de operare se înțelege costuri de operare marginale generate de

implementarea Proiectului, incluzând salariile personalului UMP-urilor și MMGA

(exclusiv funcționarii guvernamentali), diurnele lor și costurile cu cazarea și

cu transportul ocazionate de deplasările în teren legate de implementarea

Proiectului, consumabile de birou și utilități, costul traducerilor, costul

comunicațiilor (inclusiv taxele de Internet), exploatarea și întreținerea

vehiculelor (inclusiv combustibil, service și asigurare auto) și echipamentele

de birou achiziționate pentru implementarea Proiectului.

A constatat Curtea că, așa cum rezultă din

probatoriul administrat, reclamanții nu au fost remunerați din fondurile

proiectului sau în conformitate cu O.U.G. nr. 52/1999 ci ca ofițeri de poliție

în cadrul UMP-MAI, neputând fi încadrați potrivit statului de funcții al

Unității de management aprobat prin OMAI nr. I/539 din 09 aprilie 2004,

datorită incompatibilității între statutul funcției de militar/funcționar

public cu statut special și cel al personalului U.M.P.-M.A.I.

Cum, potrivit adresei din data de 22

octombrie 2004, a Biroului Băncii Mondiale în România, Banca Mondială nu a avut

nimic împotrivă încadrării UMP cu personal activ al MAI, ale căror salarii să

fie plătite din fondurile ministerului, reclamanții nu au fost plătiți din

fondurile Proiectului.

În consecință instanța de fond a stabilit că

reclamanții nu se încadrează în dispozițiile de excepție, prevăzute de art. 8

alin. (2) din O.U.G. nr. 1/2006 și că sunt îndreptățiți la salarii de bază

majorate cu 75%.

Sistemul de salarizare prevăzut pentru

personalul încadrat potrivit O.U.G. nr. 52 din 26 aprilie 1999, privind

asigurarea unui cadru unitar pentru managementul proiectelor finanțate prin

împrumuturi externe contractate sau garantate de stat, rambursabile sau

nerambursabile, inclusiv privind plata specialiștilor români care își

desfășoară activitatea în cadrul unităților de management de proiect, presupune

ca, selectarea personalului pentru U.M.P. să se facă în conformitate cu

procedurile finanțatorului extern.

Potrivit art. 6 din ordonanță, specialiștii

care își desfășoară activitatea în U.M.P. beneficiază de aceleași drepturi ca

și consultanții străini, inclusiv în ceea ce privește regimul de impozitare a

veniturilor, iar conform art. 7, plata sumelor cuvenite specialiștilor

prevăzuți la art. 4, a cheltuielilor aferente dotărilor necesare pentru desfășurarea

activității U.M.P., precum și pentru funcționarea acesteia se va asigura din

fondurile stabilite în acest scop în acordurile internaționale de finanțare

și/sau din cota-parte a contribuției României prevăzută în bugetele de venituri

și cheltuieli ale entității în care funcționează U.M.P.

Prin urmare, s-a apreciat că, în ceea ce

privește pe reclamanți, aceștia beneficiază de prevederile art. 8 alin. (1) din

O.U.G. nr. 1/2006.

Relativ la capătul de cerere privind daunele

cominatorii, Curtea a considerat că este neîntemeiat, întrucât art. 18 alin.

(5) și (6) din Legea nr. 554/2004 vorbește despre penalități aplicabile părții

obligate, pentru fiecare zi de întârziere și nu de daune cominatorii, precum și

de amenda prevăzută de art. 24 din lege.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța a

obligat pârâtul la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată

reprezentând onorariu avocat, potrivit dovezilor de la dosarul cauzei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

În motivele de recurs se arată că instanța de

fond a admis acțiunea, având în vedere adeverințele depuse de

intimații-reclamanți, înscrisuri din care rezultă că remunerația acestora nu a

fost stabilită și achitată în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 52/1999.

Se invocă faptul că aceste adeverințe nu au

relevanță juridică deoarece:

- sunt înscrisuri pro causa, în condițiile în

care documentele în discuție au fost semnate de către doi dintre

intimații-reclamanți în calitate de șef al U.M.P. și contabil șef;

- chiar dacă ar fi documente justificative

corecte ele nu au nicio legătură cu fondul cauzei pentru că în raport de art. 8

alin. (2) al O.U.G. nr. 1/2006 era important de stabilit temeiul de drept în

baza căruia a fost înființată structura din cadrul M.A.I.

Cu privire la fondul cauzei, se arată că

temeiul legal al înființării Unității de Management a Proiectului au fost

dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 52/1999 privind asigurarea unui cadru unitar

pentru managementul proiectelor finanțate prin împrumuturi externe contractate

sau garantate de stat, rambursabile sau nerambursabile.

Art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2006

prevede majorarea salariilor de bază cu 75% pentru personalul de specialitate

din cadrul structurilor ce au ca obiect de activitate gestionarea asistenței

financiare din importuri externe, dar în art. 8 alin. (2) se prevede că

personalul încadrat în unitățile de management de proiect înființate în temeiul

O.U.G. nr. 52/1999 nu beneficiază de salarii majorate cu 75%.

Cu privire la obligarea M.A.I. la plata

dobânzii legale aferente, s-a subliniat că deși instanța de fond a obligat la

plata acesteia, nu a făcut nicio mențiune cu privire la motivele de fapt și de

drept care au fundamentat soluția.

Actul normativ care reglementează dobânda

legală este O.G. nr. 9/2000, iar din dispozițiile art. 1 coroborate cu cele ale

art. 8, rezultă că părțile sunt libere să stabilească în convenții rata

dobânzii pentru întârziere în plata unei obligații bănești, dobânda

calculându-se numai asupra cuantumului sumei împrumutate, or, în cauză nu pot

fi aplicate aceste prevederi.

Prin urmare, nu există niciun temei legal

pentru a obliga la achitarea dobânzii legale.

În ceea ce privește obligarea M.A.I. la plata

sumei de 5.455 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, se arată că dispozițiile

art. 274 alin. (3) C. proc. civ. dau posibilitatea reducerii cheltuielilor de

judecată, iar în cauză nu s-a făcut aplicarea acestui text deși cauza a fost

soluționată la un singur termen de judecată (celelalte cinci termene fiind

acordate de un judecător care nu avea drept de acces la informații clasificate

secret) dar și în raport de volumul de muncă și complexitatea cauzei.

Se solicită admiterea recursului, modificarea

în tot a sentinței recurate și respingerea cererii de chemare în judecată ca

nefondată.

Intimații au formulat întâmpinare și au

solicitat respingerea recursului ca nefondat.

După examinarea motivelor de recurs, a

dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul

declarat pentru următoarele considerente.

Intimații-reclamanți au fost încadrați în

calitate de personal de specialitate în cadrul Ministerului Administrației și

Internelor - Unitatea de Management al Proiectului U.M.P. - M.A.I., structură

ce are ca obiect de activitate gestionarea asistenței financiare dintr-un

împrumut extern (Acordul de Împrumut dintre România și B.I.R.D. pentru

finanțarea Proiectului de diminuare a riscurilor în cazul procedurii

calamităților naturale și pregătirea pentru situații de urgență).

Aceștia au solicitat acordarea unui spor de

75% din salariul de bază care li s-ar cuvenit conform art. 8 alin. (1) din

O.U.G. nr. 1/2006 privind unele măsuri pentru întărirea capacității

administrative a României pentru integrarea în Uniunea Europeană.

Potrivit acestui text, “personalul de

specialitate din cadrul structurilor care au ca obiect de activitate

gestionarea asistenței financiare din împrumuturi externe contractate sau

garantate de stat, rambursabile sau nerambursabile, precum și a altor credite

sau împrumuturi similare beneficiază de drepturile salariale prevăzute de Legea

nr. 490/2004 privind stimularea financiară a personalului care gestionează fonduri

comunitare, cu modificările ulterioare, respectiv de salarii de bază majorate

cu 75% față de cele prevăzute de lege”.

Această regulă are reglementată, în art. 8

alin. (2) din același act normativ și situația de excepție. Astfel, în art. 8

alin. (2) din O.U.G. nr. 1/2006 se prevede că “Se exceptează de la aplicarea

prevederilor alin. (1) personalul încadrat în unitățile de management de

proiect înființate în temeiul O.U.G. nr. 52/1999 privind asigurarea unui cadru

unitar pentru managementul proiectelor finanțate prin împrumuturi externe

contractate sau garantate de stat, rambursabile sau nerambursabile, inclusiv

privind plata specialiștilor români care își desfășoară activitatea în cadrul

unităților de management de proiect, cu modificările ulterioare”.

Problema care se impune a fi dezlegată în

prezenta cauză este aceea a aplicării sau nu a dispozițiilor art. 8 alin. (2)

din O.U.G. nr. 1/2006 în cazul reclamanților.

Din probele depuse la dosar și necontestate

de reclamanți rezultă că U.M.P. - M.A.I. a fost înființată în baza O.U.G. nr.

52/1999.

Cererea reclamanților de acordare a sporului

și admiterea lor de către instanța de fond a avut ca temei faptul că aceștia nu

au fost remunerați din fondurile proiectului sau în conformitate cu O.U.G. nr.

52/1999, însă aceste susțineri sunt nefondate.

Așa cum s-a arătat, situația de excepție

reglementată de art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 1/2006 se referă la aplicarea

acestor prevederi personalului încadrat în unități de management de proiect

înființate în temeiul O.U.G. nr. 52/1999, fără a face vreo precizare legată de

modul de salarizare al acestui personal.

Pentru că legea exceptează expres personalul

din unitățile înființate în baza O.U.G. nr. 52/1999, se constată că hotărârea

instanței de fond a fost dată cu nerespectarea legii, motiv de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Nu prezintă nicio relevanță modul în care

reclamanții au fost plătiți pentru activitatea desfășurată pentru că aceștia nu

puteau primi sporul de 75% datorită excepției reglementate de art. 8 alin. (2)

din O.U.G. nr. 1/2006, unitatea de management respectivă, unde și-au desfășurat

activitatea fiind una înființată potrivit O.U.G. nr. 52/1999, act normativ

nominalizat expres în textul O.U.G. nr. 1/2006.

De aceea, în baza art. 312 C. proc. civ.

raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va fi admis recursul, va fi

modificată sentința și respinsă acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul declarat de Ministerul

Administrației și Internelor împotriva Sentinței nr. 4769 din 26 noiembrie 2010

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată în sensul că

respinge acțiunea reclamanților B.A., B.C., C.A.I., M.E.M., M.M., P.C.M.,

P.I.D., V.I. și Z.G.A., ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 mai

2012.

Procesat

de GGC - NN