ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4652/2012
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4652/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de
față;
Din examinarea
lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată, reclamantul B.C. a
solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și
Internelor, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:
- anularea Ordinului
Ministrului Administrației și Internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 și a
actelor subsecvente, respectiv Ordinul Ministrului Administrației și Internelor
nr. 11/4115 din 8 noiembrie 2010, de revenire;
- suspendarea
executării actelor administrative contestate, OMAI 11/3970 din 11 octombrie
2010 și OMAI 11/4115 din 8 noiembrie 2010 de revenire, până la soluționarea pe
fond a acțiunii;
- repararea pagubei
cauzată ca urmare a emiterii actelor administrative contestate, OMAI 11/3970
din 11 octombrie 2010 și OMAI 11/4115 din 8 noiembrie 2010 de revenire constând
în: despăgubiri materiale reprezentând veniturile salariale neachitate în
perioada scursă de la momentul încetării raporturilor de serviciu și până la
data rămânerii irevocabile a hotărârii, actualizate cu indicele de inflație și
despăgubiri pentru daunele morale pricinuite ca urmare a emiterii abuzive și
nelegale a actului administrativ contestat, OMAI 11/3970 din 11 octombrie 2010,
care au condus la deteriorarea gravă a stării de sănătate, precum și din cauza
prejudiciilor de imagine cauzate, în cuantum de 200.000 RON;
- obligarea pârâților
la plata cheltuielilor de judecată;
- comunicarea datelor
de identificare ale persoanelor din cadrul MAI care au întocmit/avizat și
prezentat spre semnare Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr.
11/3970 din 11 octombrie 2010, prin care au încetat raporturile de serviciu și
Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. II/4115 din 8 noiembrie
2010, de revenire.
Pârâtul a formulat
întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În ședința publică de
la data de 21 iunie 2011, reclamantul a renunțat la capătul de cerere prin care
a solicitat suspendarea executării Ordinului MAI nr. 11/3970 din 11 octombrie
2010 până la judecarea în fond a cauzei.
Prin Sentința civilă
nr. 4314 din 21 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de
reclamantul B.C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și
Internelor.
Pentru a pronunța
această soluție, instanța de fond a reținut că Ordinul nr. 11/3970 din 11
octombrie 2010 a fost modificat prin Ordinul 11/4115 din 8 noiembrie 2010, sub
aspectul datei de la care au încetat raporturile de serviciu ale reclamantului,
iar această modificare a fost determinată tocmai de faptul că reclamantul se
afla la data emiterii Ordinului nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 în concediu
medical.
Instanța de fond a
apreciat că autoritatea publică are dreptul ca, în măsura în care un act este
nelegal, să revină asupra lui și să îl modifice de o manieră care să îl facă
conform cu legea, iar afirmațiile reclamantului, potrivit cărora nu există
instituția „revenirii" la un act, sunt neîntemeiate, fiind nerelevantă
terminologia mai mult sau mai puțin adecvată, folosită de emitentul actului,
instanța fiind în măsură să dea actului semnificația juridică conformă cu
voința reală a emitentului.
S-a reținut în
considerentele hotărârii atacate că susținerile reclamantului privind
modificarea raporturilor de muncă în perioada concediului medical nu mai au
obiect, actul în vigoare la acea dată (Ordinul 11/4115 din 8 noiembrie 2010)
dispunând ca încetarea raporturilor de serviciu să aibă loc la data încetării
incapacității de muncă.
Instanța a apreciat
că reclamantul nu a făcut dovada faptului că anterior emiterii primului ordin
de încetare a raporturilor de muncă a adus la cunoștința autorității publice
incapacitatea de muncă, că la data emiterii ordinelor atacate reclamantul nu
mai îndeplinea o anumită funcție publică, ci era pus la dispoziția
Ministerului, întrucât pentru funcția publică deținută anterior se impunea
obținerea unui certificat ORNISS pentru informații clasificate nivelul de
clasificare „secret de stat", or reclamantul nu mai avea un astfel de
certificat, întrucât i-a fost retras.
Într-o astfel de
situație, a apreciat curtea, reclamantul nu putea rămâne la dispoziția
Ministerului după expirarea termenului de 6 luni impus de lege și, pe de altă
parte, deoarece legea specială nu conține reglementări cu privire la această
situație, sunt incidente dispozițiile legii generale, respectiv Legea nr.
188/1999, art. 99 alin. (1) lit. e).
Referitor la cererea
de suspendare, Curtea, constatând că nu există motive care să dea naștere unei
îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului, a respins această cerere.
Împotriva Sentinței
civile nr. 4314 din data de 21 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat
recurs în termen legal reclamantul B.C., prin care s-a solicitat admiterea căii
extraordinare de atac, și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii
acțiunii în contencios administrativ astfel cum a fost formulată și ulterior
precizată.
A învederat
reclamantul, prin motivele cererii de recurs, formulate înainte de comunicarea
hotărârii primei instanțe, că în mod netemeinic și nelegal instanța de fond nu
a luat în considerare, la soluționarea litigiului, argumentele de nelegalitate
aduse - prin cererea de chemare în judecată - actelor administrative contestate,
precum și probele administrate.
I. Astfel, s-a
susținut că actul administrativ atacat - Ordinul ministrului administrației și
internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 - nu face referire la niciuna din
situațiile expres și limitativ prevăzute de Legea nr. 360/2002 (art. 7, art. 66
alin. (1) și art. 69 alin. (1), ci la dispozițiile art. 22 alin. (8) din
același act normativ, care privește punerea la dispoziție pentru situații
temeinic justificate, altele decât cele enumerate la art. 65, precum și la
prevederile art. 7 alin. (4) din O.U.G. nr. 30/2007, care stabilește
atribuțiile ministrului cu referire la emiterea de ordine și instrucțiuni.
Recurentului, s-a arătat, îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 360/2002, cu
modificările și completările ulterioare, acesta având anterior încetării
raporturilor de serviciu, prin actul administrativ atacat, calitatea de
polițist, funcționar public cu statut special.
A solicitat
reclamantul recurent a se constata că domeniul încetării raporturilor de
serviciu al polițiștilor - funcționari publici cu statut special - este
reglementat în mod expres și exclusiv de către Capitolul V intitulat
"încetarea raporturilor de serviciu ale polițiștilor" (art. 66 - 70)
din Legea nr. 360/2002, astfel că invocarea în actul administrativ contestat a
prevederilor art. 78 din Legea nr. 360/2002 care prevăd că "Dispozițiile
prezentei legi se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind
Statutul funcționarului public, în situația în care domeniile respective nu sunt
reglementate în legislația specifică polițistului" este nelegală.
Recurentul a mai
solicitat a se constata că rezultă cu evidență, din conținutul dispozițiilor
art. 22 alin. (7) și art. 24 din Legea nr. 360/2002, că eliberarea din funcție
a polițiștilor și încetarea raporturilor de serviciu sunt două instituții
juridice diferite, cu efecte distincte asupra raporturilor de serviciu ale
polițiștilor (eliberarea din funcție reprezintă o situație de modificare
temporară a raporturilor de serviciu ale polițistului - în sensul
ocupării/neocupării unui anumit post și nu reprezintă încetarea raporturilor de
serviciu), astfel cum dealtfel s-a statuat și în jurisprudența Înaltei Curți de
Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal (s-a
exemplificat cu Decizia nr. 2220 din 13 iunie 2006). Prin urmare, reclamantul a
concluzionat că invocarea art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002 în Ordinul
ministrului administrației și internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010
atrage nulitatea actului administrativ contestat întrucât nu putea avea drept
consecință legală încetarea raporturilor de serviciu.
II. Sub un al doilea
aspect, reclamantul a precizat că în actul administrativ atacat încetarea
raporturilor de serviciu s-a dispus prin eliberarea din funcția publică în
temeiul art. 97 lit. c), art. 99 alin. (1) lit. e) și art. 54 lit. g) din Legea
nr. 188/1999, cu încălcarea principiului de drept potrivit căruia
"specialul (Legea nr. 360/2002 - Statutul polițistului) derogă de la
general (Legea nr. 188/1999 - Statutul funcționarului public)". A mai
relevat recurentul că și în situația absurdă și nelegală de aplicare a
prevederilor art. 54 lit. g) din Legea nr. 188/1999 în situația sa, condițiile
specifice nu se pot referi la deținerea unei autorizații de acces la
informațiile clasificate de un anumit nivel așa cum rezultă din preambulul
Ordinului ministrului administrației și internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie
2010.
S-a mai arătat de
către reclamant că, trecând peste faptul că temeiul legal avut în vedere la emiterea
ordinului ministrului nu are aplicabilitate în situația încetării raporturilor
de serviciu ale unui polițist, chiar și în cazul aplicabilității acestuia
Ministerul Administrației și Internelor avea o serie de obligații anterioare
emiterii actului administrativ, pe care această autoritate nu le-a îndeplinit
și care duc la constatarea nulității actului administrativ emis, potrivit art.
99 alin. (3), (5), (6) și (7) din Legea nr. 188/1999. Or, prin Raportul nr.
6548/SRP din 23 septembrie 2010 reclamantul a solicitat numirea pe o funcție
vacantă de polițist la Inspectoratul de Poliție al Județului Ilfov, iar acest
demers a rămas fără rezultat, (pentru dovedirea faptului că și-a exprimat
acordul de voință cu privire la numirea într-o funcție la IPJ Ilfov, recurentul
a anexat copia Adresei nr. 45846 din 14 octombrie 2010 prin care inspectorul
general al poliției române confirmă acest lucru).
Pe de altă parte, s-a
subliniat de către recurent că în perioada 21 septembrie 2010 - 29 octombrie
2010 se afla în concediu medical neîntrerupt, iar față de această împrejurare
raportul de serviciu era suspendat de drept, în conformitate cu dispozițiile
art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 raportat la art. 94 alin. (1) lit. h)
din Legea nr. 188/1999. Prin urmare, erau aplicabile dispozițiile art. 96 din
Legea nr. 188/1999, potrivit cărora "Pe durata suspendării, raporturile de
serviciu ale funcționarilor publici nu pot înceta și nu pot fi modificate decât
din inițiativa sau cu acordul funcționarului public în cauză", precum și
prevederile art. 78 alin. (1) coroborat cu art. 36 din Legea nr. 360/2002 care
stabilesc că în perioada concediilor de boală raporturile de serviciu nu pot
înceta și nu pot fi modificate decât din inițiativa funcționarului public în
cauză.
Reclamantul a relevat
că prin procesul-verbal încheiat la data de 21 septembrie 2010 la sediul
Ministerului Administrației și Internelor (aflat la dosarul cauzei) a notificat
olograf conducerea M.A.I. că în perioada 21 septembrie 2010 - 1 octombrie 2010
se află în incapacitate temporară de muncă, că la data respectivă nu putea
anticipa durata perioadei de concediu medical ce urma a fi acordată de medic pe
viitor, și că prin Raportul nr. 6548/SRP din 23 septembrie 2010 a adus la
cunoștința M.A.I. încă odată că se afla în incapacitate temporară de muncă
precum și faptul că și-a exprimat acordul pentru a fi numit pe o funcție la
Inspectoratul de Poliție al județului Ilfov.
III. În al treilea
rând, reclamantul a susținut că invocarea ca temei legal al ordinului contestat
a art. 160 lit. f) și g) din H.G. nr. 585/2002 denotă o deficiență de
interpretare și aplicare a legislației aplicabilă polițistului și în special
situației de încetare a raporturilor de serviciu, deoarece articolul menționat
stabilește elemente de incompatibilitate pentru accesul solicitantului la
informații secrete de stat, elemente de care recurentul nu s-a făcut niciodată
vinovat, nu i-au fost imputate și care nu pot conduce la încetarea raporturilor
de serviciu. Nu există la dosarul cauzei, s-a evocat, documente (probe) care să
susțină cercetarea disciplinară, cercetarea prealabilă disciplinară a
reclamantului, analizarea în Consiliul Superior de Disciplină și după caz
aplicarea unei sancțiuni administrativ-disciplinare. În plus, reclamantul a arătat
că din data de 22 aprilie 2011 deține autorizație de acces la informații
clasificate "Secrete de stat" nivel "secret", aspect ce
implicit înlătură orice îndoială cu privire la lipsa obiectului temeiului legal
al actului administrativ atacat, care conferă dreptul acestuia de a ocupa
funcția din care a fost eliberat prin repunerea în situația profesională
anterioară și care denotă că revocarea/retragerea autorizației de acces la
informații clasificate s-a derulat cu încălcarea legislației specifice.
Recurentul a mai
subliniat că pentru perioada 6 octombrie 2009 -26 martie 2010 nu a fost
identificată fișa postului de director general adjunct deținut și nu putea fi
emis în mod legal actul administrativ contestat întrucât nu existau condiții de
ocupare a funcției referitoare la deținerea unei autorizații de acces la
informații clasificate de un anumit nivel, și de asemenea că la data încetării
raporturilor de serviciu prin Ordinul ministrului administrației și internelor
nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 se afla la dispoziția conducerii M.A.I și
deci nu ocupa nici un post în cadrul acestei autorități, astfel încât invocarea
prevederilor art. 54 lit. g), art. 97 lit. c) și art. 99 alin. (1) lit. e) din
Legea nr. 188/1999 nu aveau aplicabilitate asupra situației de fapt și de drept
a reclamantului și atrag nulitatea actului administrativ contestat.
IV. Referitor la
Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 11/4115 din 8 noiembrie
2010 prin care se revine la Ordinul nr. 11/3970/2010, reclamantul a solicitat a
se constata că acest act administrativ este netemeinic și nelegal întrucât
dreptul administrativ românesc nu reglementează instituția juridică a
"revenirii", ci doar pe cea a suspendării, revocării, modificării sau
anulării.
A menționat
recurentul că până la data depunerii acțiunii de fond nu a primit răspuns la
plângerea prealabilă formulată, depusă și înregistrată la M.A.I cu nr. 6945/SRP
din 19 octombrie 2010 prin care s-a solicitat revocarea în integralitate a
ordinului supus judecății, aspect ce denotă că prin această
"revenire" asupra Ordinului nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010
angajatorul, luând cunoștință și apreciind că ordinul de încetare a
raporturilor de serviciu este vădit nelegal și inoportun, încearcă să confere o
aparentă legalitate unui act administrativ care deja produsese efecte juridice
asupra situației reclamantului (încetarea calității de asigurat în sistemul
asigurărilor sociale de stat, dobândirea calității de rezervist, încetarea
oricăror raporturi juridice cu M.A.I. prin întocmirea și depunerea fișei de
lichidare).
Ministerul
Administrației și Internelor, s-a relevat, avea posibilitatea și obligația
legală de a dispune revocarea Ordinului ministrului administrației și
internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 încă de la data de 18 octombrie
2010 dată la care afirmă că a luat la cunoștință de incapacitatea temporară de
muncă în care se afla reclamantul sau cel mai târziu la data de 19 octombrie
2010 cu ocazia depunerii plângerii prealabile și invocării tuturor aspectelor
de nelegalitate ale ordinului atacat, însă nu a dat curs unui astfel de demers
legal. Mai mult decât atât, M.A.I. nu a emis actul administrativ de revocare a
Ordinului nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 până la data expirării
incapacității temporare de muncă (29 octombrie 2010), punându-l practic pe
recurent în imposibilitatea continuării investigațiilor medicale prin încetarea
calității de asigurat. Ulterior, la data de 8 noiembrie 2010, încercând să
confere legalitate actului administrativ atacat, M.A.I. a emis Ordinul nr.
11/4115/2010 prin care s-ar fi prorogat (în realitate a retroactivat) data de
încetare a raporturilor de serviciu.
S-a mai precizat că
la data emiterii Ordinului ministrului administrației și internelor nr.
11/4115/2010, respectiv la data de 8 noiembrie 2010, incapacitatea temporară de
muncă a reclamantului încetase, astfel încât folosirea ca temei legal a art. 36
din Legea nr. 188/1999 nu mai corespundea realității (situației de drept),
aspect care duce la nulitatea acestuia.
V. În condițiile în
care competența autorităților administrative de a emite acte administrative
este prima condiție de valabilitate și implicit de legalitate a acestor acte, a
solicitat reclamantul a se constata că încetarea raporturilor de serviciu prin
Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie
2010 nu a fost dispusă de către persoana care avea competența legală prevăzută
în acest sens și reglementată în mod imperativ de prevederile art. 69 alin. (1)
coroborat cu art. 15 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul
polițistului, în speță, ministrul administrației și internelor, norma stabilită
de acest act normativ fiind imperativă și de strictă interpretare, ceea ce
conduce la concluzia că ordinul contestat este nul absolut, fiind emis de către
o persoană care nu avea competența în acest sens.
Astfel, a menționat
recurentul că a depus la dosarul cauzei copia Adresei D.G.M.R.U. nr. 424963 din
23 martie 2011, copia Ordinului ministrului administrației și internelor nr.
11/3970 din 11 octombrie 2010 precum și a Raportului nr. 424963 din 16 martie
2011 din care rezultă că actul administrativ atacat a fost semnat (emis) de
către fostul secretar general al M.A.I, chestor principal de poliție B.C., fără
a avea astfel de competență cu privire la încetarea raporturilor de serviciu a
ofițerilor de poliție (situația reclamantului).
În fine, a solicitat
reclamantul a se constata că la dosarul cauzei nu a fost depus până la data
judecării pricinii de către instanța de fond, nici un act administrativ/normativ
prin care ministrul administrației și internelor să-și fi delegat competența de
încetare a raporturilor de serviciu ale ofițerilor de poliție către secretarul
general al M.A.I. De asemenea, a învederat recurentul că nu a identificat publicarea
în M. Of. al României a unui act administrativ cu caracter normativ care să
aibă ca obiect delegarea competențelor ministrului administrației și internelor
către secretarul general al Ministerului Administrației și Internelor, aspect
ce duce la nulitatea actului administrativ contestat.
După comunicarea
sentinței pronunțate de instanța de fond (la 22 septembrie 2011) și în cadrul
termenului prevăzut de lege pentru depunerea motivelor de recurs reclamantul
B.C. a depus la dosar precizarea motivelor de recurs, prin care a solicitat
admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre
rejudecare primei instanțe, și prin care a invocat în drept prevederile art.
304 pct. 5 C. proc. civ. - prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de
procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.
civ., prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde
motivele pe care se sprijină sau acestea sunt contradictorii și străine de
natura pricinii, precum și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. -
instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura
sau înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia.
Prin întâmpinarea
formulată în cauză și depusă pentru termenul de judecată din data de 31 mai
2012 intimatul Ministerul Administrației și Internelor a solicitat respingerea
recursului ca nefondat, și menținerea hotărârii recurate ca fiind temeinică și
legală.
În primul rând,
intimatul a solicitat a se constata că recurentul reclamant reiterează, în
cererea de recurs, aspectele pe care și-a întemeiat cererea de chemare în
judecată și fără a motiva aspectele de nelegalitate ale sentinței atacate, ceea
ce conduce la soluția nulității recursului.
A precizat intimatul
că retragerea de către O.R.N.I.S.S. a autorizației de acces la informații
"secrete de stat" a determinat eliberarea reclamantului din funcția
de director general adjunct al Direcției generale Resurse Umane din cadrul
Ministerului Administrației și Internelor și punerea la dispoziția unității pe
o perioadă de 6 luni, în vederea identificării unei funcții vacante care ar fi
putut fi ocupată fără a fi necesar accesul la informații clasificate de nivelul
celor în cauză, în acest sens fiind emis Ordinul ministrului administrației și
internelor nr. 11/2466 din 26 martie 2010 având ca temei de drept prevederile
art. 99 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 54 lit. g) din Legea nr.
188/1999, art. 22 alin. (7) și (8), art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 și
art. 25 din Anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea
unitară a personalului plătit din fonduri bugetare. Practic, în perioada de 6
luni de punere la dispoziție, reclamantul nu era numit pe o funcție anume, ci
îndeplinea numai acele sarcini dispuse de conducerea unității și care nu
necesitau acces la informațiile clasificate de nivelul "secret de
stat".
A menționat intimatul
Ministerul Administrației și Internelor că prin Procesul-verbal din data de 21
septembrie 2010 recurentului i s-a adus la cunoștință situația posturilor de
ofițer vacante din Ministerul Administrației și Internelor care pot fi ocupate
fără a necesita accesul la informații clasificate "secret de stat",
însă acesta a înțeles să nu opteze pentru ocuparea vreunuia dintre posturile
puse la dispoziție, motiv pentru care în mod temeinic și legal, ca efect al
dispozițiilor art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, cu modificările și
completările ulterioare în perioada de referință, coroborate cu cele ale art.
54 lit. g), art. 97 lit. c) și art. 99 alin. (1) lit. c) din Legea nr.
188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a fost emis
actul administrativ a cărei anulare se solicită și prin care s-a constatat
încetarea raporturilor de serviciu.
Obiecțiile
recurentului fată de actul administrativ dedus judecății au fost apreciate ca
nefondate, pentru simplul considerent că Legea nr. 360/2002, cu modificările și
completările ulterioare în perioada de referință, nu conține dispoziții
referitoare la consecințele neîndeplinirii de către polițiști a condițiilor
specifice ocupării și exercitării atribuțiilor specifice funcției publice,
precum și prevederi privind încetarea raporturilor de serviciu după expirarea
perioadei maxime de 6 luni stabilite pentru punerea la dispoziție a acestora.
Astfel, s-a specificat că în aplicarea prevederilor art. 78 alin. (1) din Legea
nr. 360/2002 și în considerarea faptului că reclamantul a înțeles să nu opteze
pentru ocuparea vreunuia dintre posturile puse la dispoziție care nu necesită
accesul la informațiile clasificate "secrete de stat", în mod
temeinic și legal a fost dispusă încetarea raporturilor de serviciu.
A mai solicitat
intimatul să se constate că inexistenta unei norme legale reglementate, în mod
expres, de Legea nr. 360/2002, cu modificările și completările în perioada de
referință, care să prevadă situația profesională a polițistului în cazul în
care nu optează pentru ocuparea vreunuia dintre posturile puse la dispoziție,
la expirarea perioadei de 6 luni, refuzând practic ocuparea în continuare a unei
funcții în Ministerul Administrației și Internelor cu atât mai mult cu cât
instituția intimată a întreprins demersurile legale în vederea identificării
funcțiilor disponibile care puteau fi ocupate de către reclamant, nu poate
atrage nelegalitatea unui act administrativ atacat. În acest sens, încetarea
raporturilor de serviciu ale recurentului este consecința firească a
manifestării exprese de voință a acestuia de a nu mai continua raporturile de
serviciu prin acceptarea ocupării unei funcții de polițist în condițiile legii.
A considerat
intimatul Ministerul Administrației și Internelor că nu pot fi primite
susținerile reclamantului privind ignorarea de către prima instanță a
aspectelor reținute în cuprinsul Sentinței civile nr. 5194 din 17 decembrie
2010 prin care s-a dispus suspendarea executării actului administrativ
contestat, și nici criticile recurentului potrivit cărora actul administrativ
de încetare a raporturilor de serviciu este nelegal datorită faptului că la
data emiterii acestuia se afla în concediu medical neîntrerupt.
În prima ipoteză, s-a
arătat că în judecarea unei cereri de suspendare a executării unui act
administrativ instanța nu-și poate întemeia hotărârea pe baza analizării
legalității sau temeiniciei actului contestat, astfel că prin hotărârea
judecătorească amintită a fost constatată doar aparența de nelegalitatea a
ordinului de încetare a raporturilor de serviciu, fără a se judeca fondul
cauzei, acest atribut revenindu-i în mod exclusiv autorității judecătorești
învestită cu soluționarea cererii de anulare.
În cea de-a doua
situație, s-a precizat că deși reclamantul a depus la dosarul cauzei actele cu
care să dovada că la data emiterii ordinului de încetare a raporturilor de
serviciu (Ordinul nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010) se afla în incapacitate
temporară de muncă, acest aspect nu este suficient întrucât, pentru a demonstra
nelegalitatea actului administrativ trebuie să se dovedească că intimatul a
cunoscut că recurentul era în concediu medical și cu toate acestea a dispus
încetarea raporturilor de serviciu.
Or, s-a probat în
litigiu că nelegalitatea actului administrativ a cărui anulare se solicită nu
poate fi demonstrată atâta timp cât la data emiterii acestuia Ministerul
Administrației și Internelor nu luase la cunoștință de situația menționată în
Adeverința nr. 2944/BI, care a fost depusă ulterior comunicării ordinului
contestat. Mai mult decât atât, s-a arătat că nu se poate reține că încetarea
raporturilor de serviciu ale recurentului s-a produs în perioada în care acesta
se afla în incapacitate temporară de muncă întrucât prin emiterea Ordinului nr.
11/4115/2010 momentul aplicării măsurii dispuse prin actul administrativ atacat
s-a prorogat până la data la acer acestuia urma să îi înceteze incapacitatea
temporară de muncă.
Prin Ordinul nr.
11/4115/2010 instituția intimată nu a făcut altceva decât să modifice actul
administrativ inițial, în sensul prorogării momentului aplicării măsurii
dispuse până la data la care acestuia urma să îi înceteze temporară de muncă.
Afirmațiile reclamantului recurent în sensul că dreptul administrativ românesc
nu reglementează instituția "revenirii" au fost apreciate prin urmare
ca neîntemeiate, fiind nerelevantă terminologia mai mult sau mai puțin
adecvată, instanța de judecată fiind în măsură de a da actului semnificația
juridică conformă cu voința reală a emitentului. Or, în mod evident, Ordinul
nr. 11/4115/2010 a fost emis în litigiu pentru modificarea actului
administrativ de încetare a raporturilor de serviciu.
În ceea ce privește
susținerile recurentului potrivit cărora actul administrativ atacat este nul de
drept, pe motiv că ar fi fost emis de o persoană care nu avea competență în
acest sens, s-a relevat de către intimat că acestea sunt neîntemeiate, deoarece
competența de semnare a documentelor pe linie de resurse umane a fost delegată
secretarului general al Ministerului Administrației și Internelor prin Ordinul
ministrului administrației și internelor nr. 245 din 3 octombrie 2009 (anexat
în fotocopie certificată pentru conformitate cu originalul).
Ulterior, pentru
termenul de judecată din data de 4 octombrie 2012, intimatul Ministerul
Administrației și Internelor a depus la dosar un nou punct de vedere cu privire
la recursul declarat de B.C. împotriva Sentinței civile nr. 4314 din data de 21
iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de
contencios administrativ și fiscal, solicitându-se de această dată admiterea
recursului astfel cum a fost declarat și formulat de către reclamant, pentru
următoarele argumente.
Urmare a plângerii
prealabile adresate de recurent conducerii ministerului având ca obiect Ordinul
ministrului administrației și internelor nr. 11/2589 din 30 martie 2012 prin
care i-au încetat raporturile de serviciu acestuia, s-a dispus efectuarea de
verificări, aspecte ce au format obiectul Raportului nr. 368.130 din 16 mai
2012 privind rezultatul verificărilor sesizate în lucrarea înregistrată la
Corpul de Control al ministrului sub nr, 367.862 din 3 mai 2012, unde la
Capitolul III Concluzii și propuneri au fost aprobate două măsuri.
În fapt, după ce
reclamantul recurent a fost pus la dispoziția conducerii ministerului, acesta
prin Raportul nr. 6548/SRP din 22 august 2010 a solicitat numirea într-o
funcție de conducere vacantă existentă. Astfel, la data de 21 septembrie 2010,
comisia constituită din ofițeri din cadrul Direcției Generale Management
Resurse Umane, unitate în cadrul căreia reclamantul a fost încadrat, a încheiat
un proces-verbal în care au consemnat faptul că ofițerul în cauză nu a optat
pentru ocuparea unuia dintre posturile prezentate, pe verso-ul acestui
proces-verbal fiind făcută mențiunea că "Ofițerul își exprimă
considerentele pentru care nu a optat, pe verso prezentului
proces-verbal".
A precizat intimatul
Ministerul Administrației și Internelor că în totală contradicție cu cele
reținute de către comisia sus-menționată, pe timpul verificărilor efectuate s-a
constatat că pe verso-ul documentului în discuție comisarul șef de poliție B.C.
și-a exprimat acordul pentru a fi numit în funcția de șef serviciu cabinet la
Inspectoratul Județean de Poliție Ilfov, solicitare pentru care acesta avea
acordul conducerii inspectoratului pe raportul depus la 22 august 2010.
Mai mult,
Inspectoratul general al Poliției Române prin Adresa nr. 45846 din data de 14
octombrie 2010 semnată de către inspectorul general al Poliției Române, chestor
principal de poliție P.T., a transmis la Direcția Generală Management Resurse
Umane unde reclamantul a avut calitatea de director general, acordul de
principiu privind numirea acestuia la Inspectoratul de Poliție al județului
Ilfov.
La data de 23
septembrie 2010 reclamantul a înaintat ministrului administrației și internelor
un nou Raport înregistrat sub nr. 6548/SRP prin care menționa că în perioada 21
septembrie - 1 octombrie 2010 se află în incapacitate temporară de muncă,
reiterând totodată rugămintea de a fi mutat în interesul serviciului și numit
în funcția de șef serviciu cabinet la I.P.J. Ilfov. La solicitarea formulată
către Direcția Generală Management Resurse Umane cu privire la acest aspect,
această direcție a comunicat prin Adresa nr. 235.547 din 11 mai 2012 faptul că,
în evidențele acestei unități, "nu a fost identificat răspunsul ce trebuia
formulat către ofițer cu privire la raportul său".
De asemenea, s-a
relevat că pe timpul verificărilor efectuate reclamantul a afirmat că au fost
încălcate prevederile art. 69 alin. (1) coroborate cu art. 15 alin. (1) lit. b)
din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și
completările ulterioare, în sensul emiterii (semnării) actului administrativ de
încetare a raporturilor de serviciu de către o persoană fără competența legală
în acest demers, respectiv chestor B.C., fostul secretar general al
Ministerului Administrației și Internelor în condițiile în care competența
exclusivă de încetare a raporturilor de serviciu pentru ofițerii de poliție
revine ministrului administrației și internelor.
Potrivit adresei
Direcției Generale Management Resurse Umane nr. 235547 din 11 mai 2012, pe
timpul verificărilor nu a fost identificată fișa postului directorului general
adjunct, poziția 2/a din statul de organizare al acestei unități, aspecte
comunicate și recurentului prin Adresa nr. 429766 din 27 iunie 2011, în care se
preciza că fișa postului nu prevedea condiții specifice pentru ocuparea
funcției și nici condiția obligativității deținerii de către ocupantul postului
a unei autorizații de acces la informații clasificate/certificat de securitate
de un anumit nivel, respectiv secret de serviciu sau secret de stat. De asemenea,
s-a specificat că în cuprinsul Raportului privind rezultatul verificărilor
aspectelor sesizate în lucrarea înregistrată la Corpul de Control al
ministrului sub nr. 367.862 din 3 mai 2012, se precizează că în adresa
D.G.M.R.U. nr. 228647 din 3 februarie 2012 se menționează ".. din
verificările efectuate, nu a fost identificat un act administrativ prin care,
la emiterea Ordinului M.A.I. nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 privind .. să se
fi acordat preavizul de 30 de zile calendaristice prevăzut de art. 99 alin. (3)
din Legea nr. 188/1999 ..".
A mai susținut
intimatul că cele două Adrese ale Direcției Generale Management Resurse Umane,
mai sus menționate, respectiv nr. 429.766 din 27 iunie 2011 și nr. 228.647 din
3 februarie 2012, nu au fost avute în vedere la pronunțarea Sentinței civile
nr. 4314 din 21 iunie 2011, întrucât au fost emise ulterior de către această
unitate, și că s-a constatat, tot pe timpul verificărilor, că anterior
eliberării recurentului din funcție, nu s-a solicitat avizul consultativ al
Corpului Național al Polițiștilor, acest lucru rezultând din adresa C.N.P. nr.
3795034 din 20 iulie 2011.
Pentru toate
aspectele expuse în Raportul privind rezultatul verificărilor aspectelor
sesizate în lucrarea înregistrată la Corpul de Control al ministrului sub nr.
367.862 din 3 mai 2012, la Capitolul III Concluzii și propuneri, au fost
aprobate de către conducerea ministerului cele două măsuri, respectiv de
sesizare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu
privire la comiterea unor posibile fapte de natură penală de către persoane
care au deținut sau dețin funcții de conducere în cadrul Ministerului
Administrației și Internelor și de către alți funcționari publici cu atribuții
în domeniu cu privire la legalitatea actelor/documentelor întocmite și
aprobate, precum și modalitatea folosită în vederea încetării raporturilor de
serviciu ale reclamantului, dar și redactarea și introducerea în regim de
urgență de către Direcția Generală Juridică a unei acțiuni având ca obiect
anularea Ordinelor ministrului administrației și internelor nr. 11/3970 din 11
octombrie 2010, nr. 11/4115 din 8 noiembrie 2010 și nr. 2589 din 30 martie
2012, întrucât din verificările efectuate a rezultat că nu au fost respectate
dispozițiile legale incidente, cu prilejul emiterii, semnării și aprobării
acestora.
Recursul declarat de
reclamantul B.C. împotriva Sentinței civile nr. 4314 din 21 iunie 2011
pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios
administrativ și fiscal se privește ca fondat și va fi admis, cu consecința
modificării hotărârii recurate în sensul admiterii în parte a acțiunii în
contencios administrativ formulate în contradictoriu cu Ministerul
Administrației și Internelor, a anulării Ordinelor nr. 11/3970 din 11 octombrie
2010 și nr. 11/4115 din 8 noiembrie 2010 emise de ministrul administrației și
internelor, și a obligării pârâtului Ministerului Administrației și Internelor
la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite, actualizate cu
indicele de inflație, începând cu data încetării efective a raporturilor de
serviciu, precum și la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale,
pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Se constată, în
primul rând, că prin Ordinul ministrului administrației și internelor nr.
11/2466 din data de 26 martie 2010 s-a dispus - avându-se în vedere adresa
Direcției Generale de Informații și Protecție Internă nr. S/1335178 din 26
martie 2010 prin care s-a comunicat revocarea de către Oficiul Registrului
Național al Informațiilor Secrete de Stat a deciziei de avizare pozitivă
privind accesul la informații clasificate "Secrete de stat" -
eliberarea reclamantului B.C., începând cu data emiterii ordinului, din funcția
de director general adjunct la Direcția Generală Resurse Umane, și punerea
acestuia la dispoziția ministerului, pe o perioadă de 6 (șase) luni.
Ulterior, prin
Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 11/3970 din data de 11
octombrie 2010 (atacat în cauză) s-a dispus -având în vedere, pe lângă adresa
menționată în preambulul Ordinului ministrului administrației și internelor nr.
11/2466 din 26 martie 2010, și împrejurarea că prin Raportul personal nr.
6548/SRP/2010 ofițerul nu a optat pentru ocuparea unei alte funcții pentru care
este necesar un nivel inferior de acces la informații clasificate, în contextul
împlinirii termenului de 6 (șase) luni pentru perioada punerii la dispoziție
prevăzut de art. 22 alin. (6) din Legea nr. 360/2002 - încetarea raporturilor
de serviciu ale reclamantului B.C., comisar-șef de poliție, începând cu data
emiterii ordinului, în temeiul prevederilor art. 97 lit. c), art. 99 alin. (1)
lit. e) coroborate cu cele ale art. 54 lit. g) din Legea nr. 188/1999 privind
statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, ale art. 22 alin. (7) și art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002
privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, și
ale art. 160 lit. f) și g) din H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor
naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, cu modificările
și completările ulterioare.
În fine, prin Ordinul
ministrului administrației și internelor nr. 11/4155 din 8 noiembrie 2010 (de
asemenea contestat în litigiu) s-a precizat - având în vedere prevederile art.
36 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu
modificările și completările ulterioare - că "Cu data de 11 octombrie
2010, se revine la Ordinul ministrului administrației și internelor nr.
11/3970/2010, în sensul că domnului comisar șef de poliție B.V.C. îi încetează
raporturile de serviciu la data încetării incapacității temporare de
muncă".
Se reține că sunt
incidente, în litigiu, prevederile art. 16 alin. (1) și (4) din O.U.G. nr.
30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Internelor și Reformei
Administrative, cu modificările și completările ulterioare, în forma în vigoare
la data emiterii actelor administrative atacate, potrivit cărora personalul
Ministerului Internelor și Reformei Administrative (care se compune din:
funcționari publici, polițiști - funcționari publici cu statut special, cadre
militare în activitate, personal contractual, precum și soldați și gradați
voluntari) se supune prevederilor legale care îi reglementează activitatea.
Recurentului B.C., a
cărui calitate de polițist - funcționar public cu statut special nu a fost
contestată în cauză, îi sunt aplicabile în consecință prevederile art. 69 alin.
(1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și
completările ulterioare, potrivit cărora "încetarea raporturilor de
serviciu ale polițistului se dispune în mod corespunzător de către persoanele
care, potrivit art. 15, au competența de acordare a gradelor profesionale și
are loc: a) la împlinirea vârstei și a vechimii în serviciu, necesare pensiei
de serviciu; b) la pierderea capacității de muncă, în condițiile legii; c) la
împlinirea limitei de vârstă în grad profesional; d) la cerere; e) la numirea
într-o altă funcție publică; f) prin demisie; g) la destituirea din poliție; h)
la acordarea calificativului nesatisfăcător, de două ori; i) când este
condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, cu excepția cazurilor
în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei închisorii sau amenzii
penale pentru infracțiuni săvârșite din culpă, pe baza aprobării persoanelor
care au acordat gradele profesionale prevăzute la art. 15; j) când, în urma
reorganizării activității Ministerului Administrației și Internelor sau a unei
unități de poliție ori a reducerii unor posturi de natura celui ocupat de
polițistul respectiv, nu sunt posibilități pentru ca acesta să fie încadrat
într-o funcție similară în aceeași unitate sau în alte unități; k) când nu
promovează examenul de definitivare prevăzut la art. 21 alin. (5); l) când s-a
stabilit că a fost încadrat în mod fraudulos în poliție, chiar dacă această
situație a fost depistată ulterior; m) în situația nedefinitivării de către
agenții de poliție a studiilor prevăzute la art. 73 alin. (8)".
Dispozițiile din
Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și
completările ulterioare, se completează - conform art. 78 alin. (1) din actul
normativ menționat - cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul
funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, și ale altor acte normative în vigoare aplicabile funcționarului
public, dar numai în situația în care domeniile respective nu sunt reglementate
în legislația specifică polițistului. Or, deși instituția încetării raporturilor
de serviciu ale polițiștilor beneficiază, în cuprinsul Legii nr. 360/2002, de o
reglementare distinctă, actele administrative contestate de recurentul B.C. nu
fac referire la niciunul din temeiurile de drept indicate de art. 69 alin. (1)
lit. a) - m) din Legea nr. 360/2002, ci numai la dispozițiile art. 22 alin.
(7), care vizează însă numirea și eliberarea în/din funcții (de conducere sau
de execuție) a polițiștilor și nu încetarea raporturilor de serviciu ale
acestora.
Ordinul ministrului
administrației și internelor nr. 11/3970 din data de 11 octombrie 2010
(modificat prin Ordinul nr. 11/4155 din 8 noiembrie 2010, sub aspectul datei
încetării raportului de serviciu al reclamantului) este nelegal, pe de altă
parte, și datorită greșitei rețineri a incidenței cazului de încetare a
raportului de serviciu prevăzut de art. 99 alin. (1) lit. e) din Legea nr.
188/1999 privind Statutul funcționarilor publici ("funcționarul public nu
mai îndeplinește condiția prevăzută la art. 54 lit. g), anume aceea de a îndeplini
condițiile specifice pentru ocuparea funcției publice). "Condițiile
specifice" pentru ocuparea unei funcții publice, avute în vedere de textul
art. 54 lit. g) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, sunt reglementate de lege numai pentru ocuparea unor
funcții publice din categoria înalților funcționari publici (secretar general
al Guvernului și secretar general adjunct al Guvernului, secretar general din
ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale,
secretar general adjunct din ministere și alte organe de specialitate ale
administrației publice centrale), iar aceste condiții specifice se pot referi
(conform art. 38 din H.G. nr. 341/2007 privind intrarea în categoria înalților
funcționari publici, managementul carierei și mobilitatea înalților funcționari
publici, cu modificările și completările ulterioare) la specialitatea studiilor
necesare exercitării funcției public, la experiența în domenii similare sau
conexe domeniului de activitate, la experiența managerială relevantă în
sectorul public sau în sectorul privat, la stagii în unor instituții comunitare
sau organisme internaționale sau la cunoașterea unei limbi străine de
circulație internațională utilizate în cadrul instituțiilor comunitare, și nu
împrejurarea existenței sau nu a deciziei Oficiul Registrului Național al
Informațiilor Secrete de avizare pozitivă privind accesul la informații
clasificate "Secrete de stat".
De altfel, fișa
postului directorului general adjunct al Direcției Generale Resurse Umane din
cadrul Ministerului Administrației și Internelor, prevăzută în Anexa nr. 4 la
Ordinul M.A.I. nr. S/53/2009, valabilă pentru perioada 16 octombrie 2009 - 26
martie 2010 (perioadă în care reclamantul a ocupat această funcție), nu
prevedea rubrica "Condiții specifice pentru ocuparea funcției" și
nici condiția obligativității deținerii de către ocupantul postului a unei
autorizații de acces la informații clasificate/certificat de securitate de un
anumit nivel, respectiv secret de serviciu sau secret de stat.
Se constată, de
asemenea, că au fost nesocotite, la emiterea actelor administrative prin care
s-a dispus încetarea raportului de serviciu al reclamantului B.C., prevederile
art. 46 din Legea nr. 360/2002 (potrivit cărora polițistul poate fi mutat
într-o altă localitate, aflată în aceeași localitate sau în altă localitate
decât cea de domiciliu, fie în interesul serviciului, fie la cerere), precum și
dispozițiile art. 99 alin. (3) și următoarele din Legea nr. 188/1999 privind
Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, referitoare la obligația autorității sau instituției publice de
acordare a preavizului de 30 de zile calendaristice și de punere la dispoziția
funcționarului public (cu statut special), în perioada de preaviz, a funcțiilor
publice vacante corespunzătoare din cadrul autorității sau instituției publice
respective.
Eronat s-a reținut,
în preambulul Ordinului ministrului administrației și internelor nr. 11/3970
din data de 11 octombrie 2010 că prin Raportul personal nr. 6548/SRP/2010
recurentul nu a optat pentru ocuparea unei alte funcții pentru care era necesar
un nivel inferior de acces la informații clasificate. Dimpotrivă rezultă, din
probatoriul administrat în cauză, că în realitate, prin Raportul nr.
6548/SRP/23 septembrie 2010, reclamantul și-a manifestat, în condițiile date,
anterior emiterii actului administrativ atacat, opțiunea de mutare în interesul
serviciului și de numire în funcția de șef al serviciului cabinet din
Inspectoratul de Poliție al județului Ilfov, conform solicitării formulate de
conducerea acestei unități cât și acordului inspectorului general al poliției
române, funcție pentru ocuparea căreia nu era necesară deținerea, anterior
numirii, a autorizației de acces la informații clasificate.
În raport de cele mai
sus arătate, din care rezultă nelegalitatea vădită a actelor administrative
contestate în litigiu și netemeinicia soluției adoptate de instanța de fond, de
respingere ca nefondată a acțiunii, precum și de poziția procesuală a
intimatului pârât (care a fost de acord cu admiterea căii extraordinare de atac
formulate de reclamant), urmează a se dispune, în temeiul prevederilor art. 18
alin. (1) și (3) și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ, cu modificările și completările ulterioare, a prescripțiilor
art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a
dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ.,
admiterea recursului declarat de B.C. împotriva Sentinței civile nr. 4314 din
21 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios
administrativ și fiscal, cu consecința modificării hotărârii atacate în sensul
admiterii în parte a acțiunii reclamantului formulată în contradictoriu cu
Ministerul Administrației și Internelor, a anulării Ordinelor nr. 11/3970 din
11 octombrie 2010 și nr. 11/4115 din 8 noiembrie 2010 emise de ministrul
administrației și internelor și a obligării pârâtului Ministerul Administrației
și Internelor la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite,
actualizate cu indicele de inflație, începând cu data încetării raporturilor de
serviciu, precum și la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul
declarat de B.C. împotriva Sentinței civile nr. 4314 din 21 iunie 2011 a Curții
de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Modifică sentința
atacată în sensul că admite în parte acțiunea reclamantului B.C., formulată în
contradictoriu cu Ministerul Administrației și Internelor.
Anulează Ordinele nr.
11/3970 din 11 octombrie 2010 și nr. 11/4115 din 8 noiembrie 2010 emise de Ministrul
Administrației și Internelor.
Obligă pârâtul
Ministerul Administrației și Internelor la plata către reclamant a drepturilor
salariale cuvenite, actualizate cu indicele de inflație, începând cu data
încetării raporturilor de serviciu, precum și la plata sumei de 10.000 RON cu
titlu de daune morale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 8 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - LM