ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4652/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamantul B.C.

a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: - anularea Ordinului Ministrului Administrației și Internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 și a actelor subsecvente, respectiv Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 11/4115 din 8 noiembrie 2010, de revenire; - suspendarea executării actelor administrative contestate, OMAI 11/3970 din 11 octombrie 2010 și OMAI 11/4115 din 8 noiembrie 2010 de revenire, până la soluționarea pe fond a acțiunii; - repararea pagubei cauzată ca urmare a emiterii actelor administrative contestate, OMAI 11/3970 din 11 octombrie 2010 și OMAI 11/4115 din 8 noiembrie 2010 de revenire constând în: despăgubiri materiale reprezentând veniturile salariale neachitate în perioada scursă de la momentul încetării raporturilor de serviciu și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii, actualizate cu indicele de inflație și despăgubiri pentru daunele morale pricinuite ca urmare a emiterii abuzive și nelegale a actului administrativ contestat, OMAI 11/3970 din 11 octombrie 2010, care au condus la deteriorarea gravă a stării de sănătate, precum și din cauza prejudiciilor de imagine cauzate, în cuantum de 200.000 RON; - obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată;

- comunicarea datelor de identificare ale persoanelor din cadrul MAI care au întocmit/avizat și prezentat spre semnare Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010, prin care au încetat raporturile de serviciu și Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. II/4115 din 8 noiembrie 2010, de revenire. Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În ședința publică de la data de 21 iunie 2011, reclamantul a renunțat la capătul de cerere prin care a solicitat suspendarea executării Ordinului MAI nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 până la judecarea în fond a cauzei. Prin Sentința civilă nr. 4314 din 21 iunie 2011 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul B.C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administrației și Internelor.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că Ordinul nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 a fost modificat prin Ordinul 11/4115 din 8 noiembrie 2010, sub aspectul datei de la care au încetat raporturile de serviciu ale reclamantului, iar această modificare a fost determinată tocmai de faptul că reclamantul se afla la data emiterii Ordinului nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 în concediu medical. Instanța de fond a apreciat că autoritatea publică are dreptul ca, în măsura în care un act este nelegal, să revină asupra lui și să îl modifice de o manieră care să îl facă conform cu legea, iar afirmațiile reclamantului, potrivit cărora nu există instituția „revenirii" la un act, sunt neîntemeiate, fiind nerelevantă terminologia mai mult sau mai puțin adecvată, folosită de emitentul actului, instanța fiind în măsură să dea actului semnificația juridică conformă cu voința reală a emitentului.

S-a reținut în considerentele hotărârii atacate că susținerile reclamantului privind modificarea raporturilor de muncă în perioada concediului medical nu mai au obiect, actul în vigoare la acea dată (Ordinul 11/4115 din 8 noiembrie 2010) dispunând ca încetarea raporturilor de serviciu să aibă loc la data încetării incapacității de muncă. Instanța a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada faptului că anterior emiterii primului ordin de încetare a raporturilor de muncă a adus la cunoștința autorității publice incapacitatea de muncă, că la data emiterii ordinelor atacate reclamantul nu mai îndeplinea o anumită funcție publică, ci era pus la dispoziția Ministerului, întrucât pentru funcția publică deținută anterior se impunea obținerea unui certificat ORNISS pentru informații clasificate nivelul de clasificare „secret de stat", or reclamantul nu mai avea un astfel de certificat, întrucât i-a fost retras.

Într-o astfel de situație, a apreciat curtea, reclamantul nu putea rămâne la dispoziția Ministerului după expirarea termenului de 6 luni impus de lege și, pe de altă parte, deoarece legea specială nu conține reglementări cu privire la această situație, sunt incidente dispozițiile legii generale, respectiv Legea nr. 188/1999, art. 99 alin. (1) lit. e). Referitor la cererea de suspendare, Curtea, constatând că nu există motive care să dea naștere unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului, a respins această cerere. Împotriva Sentinței civile nr. 4314 din data de 21 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs în termen legal reclamantul B.C., prin care s-a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, și modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii în contencios administrativ astfel cum a fost formulată și ulterior precizată.

A învederat reclamantul, prin motivele cererii de recurs, formulate înainte de comunicarea hotărârii primei instanțe, că în mod netemeinic și nelegal instanța de fond nu a luat în considerare, la soluționarea litigiului, argumentele de nelegalitate aduse - prin cererea de chemare în judecată - actelor administrative contestate, precum și probele administrate. I. Astfel, s-a susținut că actul administrativ atacat - Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 - nu face referire la niciuna din situațiile expres și limitativ prevăzute de Legea nr. 360/2002 (art. 7, art. 66 alin. (1) și art. 69 alin. (1), ci la dispozițiile art. 22 alin. (8) din același act normativ, care privește punerea la dispoziție pentru situații temeinic justificate, altele decât cele enumerate la art. 65, precum și la prevederile art. 7 alin. (4) din O.U.G.

nr. 30/2007, care stabilește atribuțiile ministrului cu referire la emiterea de ordine și instrucțiuni. Recurentului, s-a arătat, îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 360/2002, cu modificările și completările ulterioare, acesta având anterior încetării raporturilor de serviciu, prin actul administrativ atacat, calitatea de polițist, funcționar public cu statut special.

A solicitat reclamantul recurent a se constata că domeniul încetării raporturilor de serviciu al polițiștilor - funcționari publici cu statut special - este reglementat în mod expres și exclusiv de către Capitolul V intitulat "încetarea raporturilor de serviciu ale polițiștilor" (art. 66 - 70) din Legea nr. 360/2002, astfel că invocarea în actul administrativ contestat a prevederilor art. 78 din Legea nr. 360/2002 care prevăd că "Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public, în situația în care domeniile respective nu sunt reglementate în legislația specifică polițistului" este nelegală.

Recurentul a mai solicitat a se constata că rezultă cu evidență, din conținutul dispozițiilor art. 22 alin. (7) și art. 24 din Legea nr. 360/2002, că eliberarea din funcție a polițiștilor și încetarea raporturilor de serviciu sunt două instituții juridice diferite, cu efecte distincte asupra raporturilor de serviciu ale polițiștilor (eliberarea din funcție reprezintă o situație de modificare temporară a raporturilor de serviciu ale polițistului - în sensul ocupării/neocupării unui anumit post și nu reprezintă încetarea raporturilor de serviciu), astfel cum dealtfel s-a statuat și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal (s-a exemplificat cu Decizia nr. 2220 din 13 iunie 2006). Prin urmare, reclamantul a concluzionat că invocarea art. 22 alin. (7) din Legea nr. 360/2002 în Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 atrage nulitatea actului administrativ contestat întrucât nu putea avea drept consecință legală încetarea raporturilor de serviciu.

II.

Sub un al doilea aspect, reclamantul a precizat că în actul administrativ atacat încetarea raporturilor de serviciu s-a dispus prin eliberarea din funcția publică în temeiul art. 97 lit. c), art. 99 alin. (1) lit. e) și art. 54 lit. g) din Legea nr. 188/1999, cu încălcarea principiului de drept potrivit căruia "specialul (Legea nr. 360/2002 - Statutul polițistului) derogă de la general (Legea nr. 188/1999 - Statutul funcționarului public)". A mai relevat recurentul că și în situația absurdă și nelegală de aplicare a prevederilor art. 54 lit. g) din Legea nr. 188/1999 în situația sa, condițiile specifice nu se pot referi la deținerea unei autorizații de acces la informațiile clasificate de un anumit nivel așa cum rezultă din preambulul Ordinului ministrului administrației și internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010. S-a mai arătat de către reclamant că, trecând peste faptul că temeiul legal avut în vedere la emiterea ordinului ministrului nu are aplicabilitate în situația încetării raporturilor de serviciu ale unui polițist, chiar și în cazul aplicabilității acestuia Ministerul Administrației și Internelor avea o serie de obligații anterioare emiterii actului administrativ, pe care această autoritate nu le-a îndeplinit și care duc la constatarea nulității actului administrativ emis, potrivit art. 99 alin. (3), (5), (6) și (7) din Legea nr. 188/1999.

Or, prin Raportul nr. 6548/SRP din 23 septembrie 2010 reclamantul a solicitat numirea pe o funcție vacantă de polițist la Inspectoratul de Poliție al Județului Ilfov, iar acest demers a rămas fără rezultat, (pentru dovedirea faptului că și-a exprimat acordul de voință cu privire la numirea într-o funcție la IPJ Ilfov, recurentul a anexat copia Adresei nr. 45846 din 14 octombrie 2010 prin care inspectorul general al poliției române confirmă acest lucru). Pe de altă parte, s-a subliniat de către recurent că în perioada 21 septembrie 2010 - 29 octombrie 2010 se afla în concediu medical neîntrerupt, iar față de această împrejurare raportul de serviciu era suspendat de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 raportat la art. 94 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 188/1999.

Prin urmare, erau aplicabile dispozițiile art. 96 din Legea nr. 188/1999, potrivit cărora "Pe durata suspendării, raporturile de serviciu ale funcționarilor publici nu pot înceta și nu pot fi modificate decât din inițiativa sau cu acordul funcționarului public în cauză", precum și prevederile art. 78 alin. (1) coroborat cu art. 36 din Legea nr. 360/2002 care stabilesc că în perioada concediilor de boală raporturile de serviciu nu pot înceta și nu pot fi modificate decât din inițiativa funcționarului public în cauză. Reclamantul a relevat că prin procesul-verbal încheiat la data de 21 septembrie 2010 la sediul Ministerului Administrației și Internelor (aflat la dosarul cauzei) a notificat olograf conducerea M.A.I.

că în perioada 21 septembrie 2010 - 1 octombrie 2010 se află în incapacitate temporară de muncă, că la data respectivă nu putea anticipa durata perioadei de concediu medical ce urma a fi acordată de medic pe viitor, și că prin Raportul nr. 6548/SRP din 23 septembrie 2010 a adus la cunoștința M.A.I. încă odată că se afla în incapacitate temporară de muncă precum și faptul că și-a exprimat acordul pentru a fi numit pe o funcție la Inspectoratul de Poliție al județului Ilfov. III. În al treilea rând, reclamantul a susținut că invocarea ca temei legal al ordinului contestat a art. 160 lit. f) și g) din H.G.

nr. 585/2002 denotă o deficiență de interpretare și aplicare a legislației aplicabilă polițistului și în special situației de încetare a raporturilor de serviciu, deoarece articolul menționat stabilește elemente de incompatibilitate pentru accesul solicitantului la informații secrete de stat, elemente de care recurentul nu s-a făcut niciodată vinovat, nu i-au fost imputate și care nu pot conduce la încetarea raporturilor de serviciu. Nu există la dosarul cauzei, s-a evocat, documente (probe) care să susțină cercetarea disciplinară, cercetarea prealabilă disciplinară a reclamantului, analizarea în Consiliul Superior de Disciplină și după caz aplicarea unei sancțiuni administrativ-disciplinare.

În plus, reclamantul a arătat că din data de 22 aprilie 2011 deține autorizație de acces la informații clasificate "Secrete de stat" nivel "secret", aspect ce implicit înlătură orice îndoială cu privire la lipsa obiectului temeiului legal al actului administrativ atacat, care conferă dreptul acestuia de a ocupa funcția din care a fost eliberat prin repunerea în situația profesională anterioară și care denotă că revocarea/retragerea autorizației de acces la informații clasificate s-a derulat cu încălcarea legislației specifice.

Recurentul a mai subliniat că pentru perioada 6 octombrie 2009 -26 martie 2010 nu a fost identificată fișa postului de director general adjunct deținut și nu putea fi emis în mod legal actul administrativ contestat întrucât nu existau condiții de ocupare a funcției referitoare la deținerea unei autorizații de acces la informații clasificate de un anumit nivel, și de asemenea că la data încetării raporturilor de serviciu prin Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 se afla la dispoziția conducerii M.A.I și deci nu ocupa nici un post în cadrul acestei autorități, astfel încât invocarea prevederilor art. 54 lit. g), art. 97 lit. c) și art. 99 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/1999 nu aveau aplicabilitate asupra situației de fapt și de drept a reclamantului și atrag nulitatea actului administrativ contestat.

IV. Referitor la Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 11/4115 din 8 noiembrie 2010 prin care se revine la Ordinul nr. 11/3970/2010, reclamantul a solicitat a se constata că acest act administrativ este netemeinic și nelegal întrucât dreptul administrativ românesc nu reglementează instituția juridică a "revenirii", ci doar pe cea a suspendării, revocării, modificării sau anulării.

A menționat recurentul că până la data depunerii acțiunii de fond nu a primit răspuns la plângerea prealabilă formulată, depusă și înregistrată la M.A.I cu nr. 6945/SRP din 19 octombrie 2010 prin care s-a solicitat revocarea în integralitate a ordinului supus judecății, aspect ce denotă că prin această "revenire" asupra Ordinului nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 angajatorul, luând cunoștință și apreciind că ordinul de încetare a raporturilor de serviciu este vădit nelegal și inoportun, încearcă să confere o aparentă legalitate unui act administrativ care deja produsese efecte juridice asupra situației reclamantului (încetarea calității de asigurat în sistemul asigurărilor sociale de stat, dobândirea calității de rezervist, încetarea oricăror raporturi juridice cu M.A.I.

prin întocmirea și depunerea fișei de lichidare). Ministerul Administrației și Internelor, s-a relevat, avea posibilitatea și obligația legală de a dispune revocarea Ordinului ministrului administrației și internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 încă de la data de 18 octombrie 2010 dată la care afirmă că a luat la cunoștință de incapacitatea temporară de muncă în care se afla reclamantul sau cel mai târziu la data de 19 octombrie 2010 cu ocazia depunerii plângerii prealabile și invocării tuturor aspectelor de nelegalitate ale ordinului atacat, însă nu a dat curs unui astfel de demers legal. Mai mult decât atât, M.A.I. nu a emis actul administrativ de revocare a Ordinului nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 până la data expirării incapacității temporare de muncă (29 octombrie 2010), punându-l practic pe recurent în imposibilitatea continuării investigațiilor medicale prin încetarea calității de asigurat.

Ulterior, la data de 8 noiembrie 2010, încercând să confere legalitate actului administrativ atacat, M.A.I. a emis Ordinul nr. 11/4115/2010 prin care s-ar fi prorogat (în realitate a retroactivat) data de încetare a raporturilor de serviciu. S-a mai precizat că la data emiterii Ordinului ministrului administrației și internelor nr. 11/4115/2010, respectiv la data de 8 noiembrie 2010, incapacitatea temporară de muncă a reclamantului încetase, astfel încât folosirea ca temei legal a art. 36 din Legea nr. 188/1999 nu mai corespundea realității (situației de drept), aspect care duce la nulitatea acestuia.

V. În condițiile în care competența autorităților administrative de a emite acte administrative este prima condiție de valabilitate și implicit de legalitate a acestor acte, a solicitat reclamantul a se constata că încetarea raporturilor de serviciu prin Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 nu a fost dispusă de către persoana care avea competența legală prevăzută în acest sens și reglementată în mod imperativ de prevederile art. 69 alin. (1) coroborat cu art. 15 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, în speță, ministrul administrației și internelor, norma stabilită de acest act normativ fiind imperativă și de strictă interpretare, ceea ce conduce la concluzia că ordinul contestat este nul absolut, fiind emis de către o persoană care nu avea competența în acest sens.

Astfel, a menționat recurentul că a depus la dosarul cauzei copia Adresei D.G.M.R.U. nr. 424963 din 23 martie 2011, copia Ordinului ministrului administrației și internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 precum și a Raportului nr. 424963 din 16 martie 2011 din care rezultă că actul administrativ atacat a fost semnat (emis) de către fostul secretar general al M.A.I, chestor principal de poliție B.C., fără a avea astfel de competență cu privire la încetarea raporturilor de serviciu a ofițerilor de poliție (situația reclamantului). În fine, a solicitat reclamantul a se constata că la dosarul cauzei nu a fost depus până la data judecării pricinii de către instanța de fond, nici un act administrativ/normativ prin care ministrul administrației și internelor să-și fi delegat competența de încetare a raporturilor de serviciu ale ofițerilor de poliție către secretarul general al M.A.I.

De asemenea, a învederat recurentul că nu a identificat publicarea în M. Of. al României a unui act administrativ cu caracter normativ care să aibă ca obiect delegarea competențelor ministrului administrației și internelor către secretarul general al Ministerului Administrației și Internelor, aspect ce duce la nulitatea actului administrativ contestat. După comunicarea sentinței pronunțate de instanța de fond (la 22 septembrie 2011) și în cadrul termenului prevăzut de lege pentru depunerea motivelor de recurs reclamantul B.C. a depus la dosar precizarea motivelor de recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, și prin care a invocat în drept prevederile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. - prin hotărârea dată instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau acestea sunt contradictorii și străine de natura pricinii, precum și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. - instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, schimbând natura sau înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia. Prin întâmpinarea formulată în cauză și depusă pentru termenul de judecată din data de 31 mai 2012 intimatul Ministerul Administrației și Internelor a solicitat respingerea recursului ca nefondat, și menținerea hotărârii recurate ca fiind temeinică și legală.

În primul rând, intimatul a solicitat a se constata că recurentul reclamant reiterează, în cererea de recurs, aspectele pe care și-a întemeiat cererea de chemare în judecată și fără a motiva aspectele de nelegalitate ale sentinței atacate, ceea ce conduce la soluția nulității recursului. A precizat intimatul că retragerea de către O.R.N.I.S.S.

a autorizației de acces la informații "secrete de stat" a determinat eliberarea reclamantului din funcția de director general adjunct al Direcției generale Resurse Umane din cadrul Ministerului Administrației și Internelor și punerea la dispoziția unității pe o perioadă de 6 luni, în vederea identificării unei funcții vacante care ar fi putut fi ocupată fără a fi necesar accesul la informații clasificate de nivelul celor în cauză, în acest sens fiind emis Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 11/2466 din 26 martie 2010 având ca temei de drept prevederile art. 99 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 54 lit. g) din Legea nr. 188/1999, art. 22 alin. (7) și (8), art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 și art. 25 din Anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri bugetare.

Practic, în perioada de 6 luni de punere la dispoziție, reclamantul nu era numit pe o funcție anume, ci îndeplinea numai acele sarcini dispuse de conducerea unității și care nu necesitau acces la informațiile clasificate de nivelul "secret de stat". A menționat intimatul Ministerul Administrației și Internelor că prin Procesul-verbal din data de 21 septembrie 2010 recurentului i s-a adus la cunoștință situația posturilor de ofițer vacante din Ministerul Administrației și Internelor care pot fi ocupate fără a necesita accesul la informații clasificate "secret de stat", însă acesta a înțeles să nu opteze pentru ocuparea vreunuia dintre posturile puse la dispoziție, motiv pentru care în mod temeinic și legal, ca efect al dispozițiilor art. 22 alin. (8) din Legea nr. 360/2002, cu modificările și completările ulterioare în perioada de referință, coroborate cu cele ale art. 54 lit. g), art. 97 lit. c) și art. 99 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a fost emis actul administrativ a cărei anulare se solicită și prin care s-a constatat încetarea raporturilor de serviciu.

Obiecțiile recurentului fată de actul administrativ dedus judecății au fost apreciate ca nefondate, pentru simplul considerent că Legea nr. 360/2002, cu modificările și completările ulterioare în perioada de referință, nu conține dispoziții referitoare la consecințele neîndeplinirii de către polițiști a condițiilor specifice ocupării și exercitării atribuțiilor specifice funcției publice, precum și prevederi privind încetarea raporturilor de serviciu după expirarea perioadei maxime de 6 luni stabilite pentru punerea la dispoziție a acestora. Astfel, s-a specificat că în aplicarea prevederilor art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 și în considerarea faptului că reclamantul a înțeles să nu opteze pentru ocuparea vreunuia dintre posturile puse la dispoziție care nu necesită accesul la informațiile clasificate "secrete de stat", în mod temeinic și legal a fost dispusă încetarea raporturilor de serviciu.

A mai solicitat intimatul să se constate că inexistenta unei norme legale reglementate, în mod expres, de Legea nr. 360/2002, cu modificările și completările în perioada de referință, care să prevadă situația profesională a polițistului în cazul în care nu optează pentru ocuparea vreunuia dintre posturile puse la dispoziție, la expirarea perioadei de 6 luni, refuzând practic ocuparea în continuare a unei funcții în Ministerul Administrației și Internelor cu atât mai mult cu cât instituția intimată a întreprins demersurile legale în vederea identificării funcțiilor disponibile care puteau fi ocupate de către reclamant, nu poate atrage nelegalitatea unui act administrativ atacat. În acest sens, încetarea raporturilor de serviciu ale recurentului este consecința firească a manifestării exprese de voință a acestuia de a nu mai continua raporturile de serviciu prin acceptarea ocupării unei funcții de polițist în condițiile legii.

A considerat intimatul Ministerul Administrației și Internelor că nu pot fi primite susținerile reclamantului privind ignorarea de către prima instanță a aspectelor reținute în cuprinsul Sentinței civile nr. 5194 din 17 decembrie 2010 prin care s-a dispus suspendarea executării actului administrativ contestat, și nici criticile recurentului potrivit cărora actul administrativ de încetare a raporturilor de serviciu este nelegal datorită faptului că la data emiterii acestuia se afla în concediu medical neîntrerupt.

În prima ipoteză, s-a arătat că în judecarea unei cereri de suspendare a executării unui act administrativ instanța nu-și poate întemeia hotărârea pe baza analizării legalității sau temeiniciei actului contestat, astfel că prin hotărârea judecătorească amintită a fost constatată doar aparența de nelegalitatea a ordinului de încetare a raporturilor de serviciu, fără a se judeca fondul cauzei, acest atribut revenindu-i în mod exclusiv autorității judecătorești învestită cu soluționarea cererii de anulare.

În cea de-a doua situație, s-a precizat că deși reclamantul a depus la dosarul cauzei actele cu care să dovada că la data emiterii ordinului de încetare a raporturilor de serviciu (Ordinul nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010) se afla în incapacitate temporară de muncă, acest aspect nu este suficient întrucât, pentru a demonstra nelegalitatea actului administrativ trebuie să se dovedească că intimatul a cunoscut că recurentul era în concediu medical și cu toate acestea a dispus încetarea raporturilor de serviciu. Or, s-a probat în litigiu că nelegalitatea actului administrativ a cărui anulare se solicită nu poate fi demonstrată atâta timp cât la data emiterii acestuia Ministerul Administrației și Internelor nu luase la cunoștință de situația menționată în Adeverința nr. 2944/BI, care a fost depusă ulterior comunicării ordinului contestat.

Mai mult decât atât, s-a arătat că nu se poate reține că încetarea raporturilor de serviciu ale recurentului s-a produs în perioada în care acesta se afla în incapacitate temporară de muncă întrucât prin emiterea Ordinului nr. 11/4115/2010 momentul aplicării măsurii dispuse prin actul administrativ atacat s-a prorogat până la data la acer acestuia urma să îi înceteze incapacitatea temporară de muncă. Prin Ordinul nr. 11/4115/2010 instituția intimată nu a făcut altceva decât să modifice actul administrativ inițial, în sensul prorogării momentului aplicării măsurii dispuse până la data la care acestuia urma să îi înceteze temporară de muncă.

Afirmațiile reclamantului recurent în sensul că dreptul administrativ românesc nu reglementează instituția "revenirii" au fost apreciate prin urmare ca neîntemeiate, fiind nerelevantă terminologia mai mult sau mai puțin adecvată, instanța de judecată fiind în măsură de a da actului semnificația juridică conformă cu voința reală a emitentului. Or, în mod evident, Ordinul nr. 11/4115/2010 a fost emis în litigiu pentru modificarea actului administrativ de încetare a raporturilor de serviciu.

În ceea ce privește susținerile recurentului potrivit cărora actul administrativ atacat este nul de drept, pe motiv că ar fi fost emis de o persoană care nu avea competență în acest sens, s-a relevat de către intimat că acestea sunt neîntemeiate, deoarece competența de semnare a documentelor pe linie de resurse umane a fost delegată secretarului general al Ministerului Administrației și Internelor prin Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 245 din 3 octombrie 2009 (anexat în fotocopie certificată pentru conformitate cu originalul). Ulterior, pentru termenul de judecată din data de 4 octombrie 2012, intimatul Ministerul Administrației și Internelor a depus la dosar un nou punct de vedere cu privire la recursul declarat de B.C.

împotriva Sentinței civile nr. 4314 din data de 21 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, solicitându-se de această dată admiterea recursului astfel cum a fost declarat și formulat de către reclamant, pentru următoarele argumente. Urmare a plângerii prealabile adresate de recurent conducerii ministerului având ca obiect Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 11/2589 din 30 martie 2012 prin care i-au încetat raporturile de serviciu acestuia, s-a dispus efectuarea de verificări, aspecte ce au format obiectul Raportului nr. 368.130 din 16 mai 2012 privind rezultatul verificărilor sesizate în lucrarea înregistrată la Corpul de Control al ministrului sub nr, 367.862 din 3 mai 2012, unde la Capitolul III Concluzii și propuneri au fost aprobate două măsuri.

În fapt, după ce reclamantul recurent a fost pus la dispoziția conducerii ministerului, acesta prin Raportul nr. 6548/SRP din 22 august 2010 a solicitat numirea într-o funcție de conducere vacantă existentă. Astfel, la data de 21 septembrie 2010, comisia constituită din ofițeri din cadrul Direcției Generale Management Resurse Umane, unitate în cadrul căreia reclamantul a fost încadrat, a încheiat un proces-verbal în care au consemnat faptul că ofițerul în cauză nu a optat pentru ocuparea unuia dintre posturile prezentate, pe verso-ul acestui proces-verbal fiind făcută mențiunea că "Ofițerul își exprimă considerentele pentru care nu a optat, pe verso prezentului proces-verbal". A precizat intimatul Ministerul Administrației și Internelor că în totală contradicție cu cele reținute de către comisia sus-menționată, pe timpul verificărilor efectuate s-a constatat că pe verso-ul documentului în discuție comisarul șef de poliție B.C.

și-a exprimat acordul pentru a fi numit în funcția de șef serviciu cabinet la Inspectoratul Județean de Poliție Ilfov, solicitare pentru care acesta avea acordul conducerii inspectoratului pe raportul depus la 22 august 2010. Mai mult, Inspectoratul general al Poliției Române prin Adresa nr. 45846 din data de 14 octombrie 2010 semnată de către inspectorul general al Poliției Române, chestor principal de poliție P.T., a transmis la Direcția Generală Management Resurse Umane unde reclamantul a avut calitatea de director general, acordul de principiu privind numirea acestuia la Inspectoratul de Poliție al județului Ilfov.

La data de 23 septembrie 2010 reclamantul a înaintat ministrului administrației și internelor un nou Raport înregistrat sub nr. 6548/SRP prin care menționa că în perioada 21 septembrie - 1 octombrie 2010 se află în incapacitate temporară de muncă, reiterând totodată rugămintea de a fi mutat în interesul serviciului și numit în funcția de șef serviciu cabinet la I.P.J. Ilfov.

La solicitarea formulată către Direcția Generală Management Resurse Umane cu privire la acest aspect, această direcție a comunicat prin Adresa nr. 235.547 din 11 mai 2012 faptul că, în evidențele acestei unități, "nu a fost identificat răspunsul ce trebuia formulat către ofițer cu privire la raportul său". De asemenea, s-a relevat că pe timpul verificărilor efectuate reclamantul a afirmat că au fost încălcate prevederile art. 69 alin. (1) coroborate cu art. 15 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, în sensul emiterii (semnării) actului administrativ de încetare a raporturilor de serviciu de către o persoană fără competența legală în acest demers, respectiv chestor B.C., fostul secretar general al Ministerului Administrației și Internelor în condițiile în care competența exclusivă de încetare a raporturilor de serviciu pentru ofițerii de poliție revine ministrului administrației și internelor.

Potrivit adresei Direcției Generale Management Resurse Umane nr. 235547 din 11 mai 2012, pe timpul verificărilor nu a fost identificată fișa postului directorului general adjunct, poziția 2/a din statul de organizare al acestei unități, aspecte comunicate și recurentului prin Adresa nr. 429766 din 27 iunie 2011, în care se preciza că fișa postului nu prevedea condiții specifice pentru ocuparea funcției și nici condiția obligativității deținerii de către ocupantul postului a unei autorizații de acces la informații clasificate/certificat de securitate de un anumit nivel, respectiv secret de serviciu sau secret de stat. De asemenea, s-a specificat că în cuprinsul Raportului privind rezultatul verificărilor aspectelor sesizate în lucrarea înregistrată la Corpul de Control al ministrului sub nr. 367.862 din 3 mai 2012, se precizează că în adresa D.G.M.R.U.

nr. 228647 din 3 februarie 2012 se menționează ".. din verificările efectuate, nu a fost identificat un act administrativ prin care, la emiterea Ordinului M.A.I. nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 privind .. să se fi acordat preavizul de 30 de zile calendaristice prevăzut de art. 99 alin. (3) din Legea nr. 188/1999 ..". A mai susținut intimatul că cele două Adrese ale Direcției Generale Management Resurse Umane, mai sus menționate, respectiv nr. 429.766 din 27 iunie 2011 și nr. 228.647 din 3 februarie 2012, nu au fost avute în vedere la pronunțarea Sentinței civile nr. 4314 din 21 iunie 2011, întrucât au fost emise ulterior de către această unitate, și că s-a constatat, tot pe timpul verificărilor, că anterior eliberării recurentului din funcție, nu s-a solicitat avizul consultativ al Corpului Național al Polițiștilor, acest lucru rezultând din adresa C.N.P.

nr. 3795034 din 20 iulie 2011. Pentru toate aspectele expuse în Raportul privind rezultatul verificărilor aspectelor sesizate în lucrarea înregistrată la Corpul de Control al ministrului sub nr. 367.862 din 3 mai 2012, la Capitolul III Concluzii și propuneri, au fost aprobate de către conducerea ministerului cele două măsuri, respectiv de sesizare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la comiterea unor posibile fapte de natură penală de către persoane care au deținut sau dețin funcții de conducere în cadrul Ministerului Administrației și Internelor și de către alți funcționari publici cu atribuții în domeniu cu privire la legalitatea actelor/documentelor întocmite și aprobate, precum și modalitatea folosită în vederea încetării raporturilor de serviciu ale reclamantului, dar și redactarea și introducerea în regim de urgență de către Direcția Generală Juridică a unei acțiuni având ca obiect anularea Ordinelor ministrului administrației și internelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010, nr. 11/4115 din 8 noiembrie 2010 și nr. 2589 din 30 martie 2012, întrucât din verificările efectuate a rezultat că nu au fost respectate dispozițiile legale incidente, cu prilejul emiterii, semnării și aprobării acestora.

Recursul declarat de reclamantul B.C. împotriva Sentinței civile nr. 4314 din 21 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal se privește ca fondat și va fi admis, cu consecința modificării hotărârii recurate în sensul admiterii în parte a acțiunii în contencios administrativ formulate în contradictoriu cu Ministerul Administrației și Internelor, a anulării Ordinelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 și nr. 11/4115 din 8 noiembrie 2010 emise de ministrul administrației și internelor, și a obligării pârâtului Ministerului Administrației și Internelor la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite, actualizate cu indicele de inflație, începând cu data încetării efective a raporturilor de serviciu, precum și la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Se constată, în primul rând, că prin Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 11/2466 din data de 26 martie 2010 s-a dispus - avându-se în vedere adresa Direcției Generale de Informații și Protecție Internă nr. S/1335178 din 26 martie 2010 prin care s-a comunicat revocarea de către Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat a deciziei de avizare pozitivă privind accesul la informații clasificate "Secrete de stat" - eliberarea reclamantului B.C., începând cu data emiterii ordinului, din funcția de director general adjunct la Direcția Generală Resurse Umane, și punerea acestuia la dispoziția ministerului, pe o perioadă de 6 (șase) luni.

Ulterior, prin Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 11/3970 din data de 11 octombrie 2010 (atacat în cauză) s-a dispus -având în vedere, pe lângă adresa menționată în preambulul Ordinului ministrului administrației și internelor nr. 11/2466 din 26 martie 2010, și împrejurarea că prin Raportul personal nr. 6548/SRP/2010 ofițerul nu a optat pentru ocuparea unei alte funcții pentru care este necesar un nivel inferior de acces la informații clasificate, în contextul împlinirii termenului de 6 (șase) luni pentru perioada punerii la dispoziție prevăzut de art. 22 alin. (6) din Legea nr. 360/2002 - încetarea raporturilor de serviciu ale reclamantului B.C., comisar-șef de poliție, începând cu data emiterii ordinului, în temeiul prevederilor art. 97 lit. c), art. 99 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 54 lit. g) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 22 alin. (7) și art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 160 lit. f) și g) din H.G.

nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție a informațiilor clasificate în România, cu modificările și completările ulterioare. În fine, prin Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 11/4155 din 8 noiembrie 2010 (de asemenea contestat în litigiu) s-a precizat - având în vedere prevederile art. 36 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare - că "Cu data de 11 octombrie 2010, se revine la Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 11/3970/2010, în sensul că domnului comisar șef de poliție B.V.C. îi încetează raporturile de serviciu la data încetării incapacității temporare de muncă". Se reține că sunt incidente, în litigiu, prevederile art. 16 alin. (1) și (4) din O.U.G.

nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative, cu modificările și completările ulterioare, în forma în vigoare la data emiterii actelor administrative atacate, potrivit cărora personalul Ministerului Internelor și Reformei Administrative (care se compune din: funcționari publici, polițiști - funcționari publici cu statut special, cadre militare în activitate, personal contractual, precum și soldați și gradați voluntari) se supune prevederilor legale care îi reglementează activitatea.

Recurentului B.C., a cărui calitate de polițist - funcționar public cu statut special nu a fost contestată în cauză, îi sunt aplicabile în consecință prevederile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora "încetarea raporturilor de serviciu ale polițistului se dispune în mod corespunzător de către persoanele care, potrivit art. 15, au competența de acordare a gradelor profesionale și are loc: a) la împlinirea vârstei și a vechimii în serviciu, necesare pensiei de serviciu; b) la pierderea capacității de muncă, în condițiile legii; c) la împlinirea limitei de vârstă în grad profesional; d) la cerere; e) la numirea într-o altă funcție publică; f) prin demisie; g) la destituirea din poliție; h) la acordarea calificativului nesatisfăcător, de două ori; i) când este condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, cu excepția cazurilor în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei închisorii sau amenzii penale pentru infracțiuni săvârșite din culpă, pe baza aprobării persoanelor care au acordat gradele profesionale prevăzute la art. 15; j) când, în urma reorganizării activității Ministerului Administrației și Internelor sau a unei unități de poliție ori a reducerii unor posturi de natura celui ocupat de polițistul respectiv,

nu sunt posibilități pentru ca acesta să fie încadrat într-o funcție similară în aceeași unitate sau în alte unități; k) când nu promovează examenul de definitivare prevăzut la art. 21 alin. (5); l) când s-a stabilit că a fost încadrat în mod fraudulos în poliție, chiar dacă această situație a fost depistată ulterior; m) în situația nedefinitivării de către agenții de poliție a studiilor prevăzute la art. 73 alin. (8)". Dispozițiile din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, se completează - conform art. 78 alin. (1) din actul normativ menționat - cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale altor acte normative în vigoare aplicabile funcționarului public, dar numai în situația în care domeniile respective nu sunt reglementate în legislația specifică polițistului.

Or, deși instituția încetării raporturilor de serviciu ale polițiștilor beneficiază, în cuprinsul Legii nr. 360/2002, de o reglementare distinctă, actele administrative contestate de recurentul B.C. nu fac referire la niciunul din temeiurile de drept indicate de art. 69 alin. (1) lit. a) - m) din Legea nr. 360/2002, ci numai la dispozițiile art. 22 alin. (7), care vizează însă numirea și eliberarea în/din funcții (de conducere sau de execuție) a polițiștilor și nu încetarea raporturilor de serviciu ale acestora.

Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 11/3970 din data de 11 octombrie 2010 (modificat prin Ordinul nr. 11/4155 din 8 noiembrie 2010, sub aspectul datei încetării raportului de serviciu al reclamantului) este nelegal, pe de altă parte, și datorită greșitei rețineri a incidenței cazului de încetare a raportului de serviciu prevăzut de art. 99 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici ("funcționarul public nu mai îndeplinește condiția prevăzută la art. 54 lit. g), anume aceea de a îndeplini condițiile specifice pentru ocuparea funcției publice).

"Condițiile specifice" pentru ocuparea unei funcții publice, avute în vedere de textul art. 54 lit. g) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt reglementate de lege numai pentru ocuparea unor funcții publice din categoria înalților funcționari publici (secretar general al Guvernului și secretar general adjunct al Guvernului, secretar general din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale, secretar general adjunct din ministere și alte organe de specialitate ale administrației publice centrale), iar aceste condiții specifice se pot referi (conform art. 38 din H.G.

nr. 341/2007 privind intrarea în categoria înalților funcționari publici, managementul carierei și mobilitatea înalților funcționari publici, cu modificările și completările ulterioare) la specialitatea studiilor necesare exercitării funcției public, la experiența în domenii similare sau conexe domeniului de activitate, la experiența managerială relevantă în sectorul public sau în sectorul privat, la stagii în unor instituții comunitare sau organisme internaționale sau la cunoașterea unei limbi străine de circulație internațională utilizate în cadrul instituțiilor comunitare, și nu împrejurarea existenței sau nu a deciziei Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de avizare pozitivă privind accesul la informații clasificate "Secrete de stat". De altfel, fișa postului directorului general adjunct al Direcției Generale Resurse Umane din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, prevăzută în Anexa nr. 4 la Ordinul M.A.I.

nr. S/53/2009, valabilă pentru perioada 16 octombrie 2009 - 26 martie 2010 (perioadă în care reclamantul a ocupat această funcție), nu prevedea rubrica "Condiții specifice pentru ocuparea funcției" și nici condiția obligativității deținerii de către ocupantul postului a unei autorizații de acces la informații clasificate/certificat de securitate de un anumit nivel, respectiv secret de serviciu sau secret de stat.

Se constată, de asemenea, că au fost nesocotite, la emiterea actelor administrative prin care s-a dispus încetarea raportului de serviciu al reclamantului B.C., prevederile art. 46 din Legea nr. 360/2002 (potrivit cărora polițistul poate fi mutat într-o altă localitate, aflată în aceeași localitate sau în altă localitate decât cea de domiciliu, fie în interesul serviciului, fie la cerere), precum și dispozițiile art. 99 alin. (3) și următoarele din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, referitoare la obligația autorității sau instituției publice de acordare a preavizului de 30 de zile calendaristice și de punere la dispoziția funcționarului public (cu statut special), în perioada de preaviz, a funcțiilor publice vacante corespunzătoare din cadrul autorității sau instituției publice respective.

Eronat s-a reținut, în preambulul Ordinului ministrului administrației și internelor nr. 11/3970 din data de 11 octombrie 2010 că prin Raportul personal nr. 6548/SRP/2010 recurentul nu a optat pentru ocuparea unei alte funcții pentru care era necesar un nivel inferior de acces la informații clasificate. Dimpotrivă rezultă, din probatoriul administrat în cauză, că în realitate, prin Raportul nr. 6548/SRP/23 septembrie 2010, reclamantul și-a manifestat, în condițiile date, anterior emiterii actului administrativ atacat, opțiunea de mutare în interesul serviciului și de numire în funcția de șef al serviciului cabinet din Inspectoratul de Poliție al județului Ilfov, conform solicitării formulate de conducerea acestei unități cât și acordului inspectorului general al poliției române, funcție pentru ocuparea căreia nu era necesară deținerea, anterior numirii, a autorizației de acces la informații clasificate.

În raport de cele mai sus arătate, din care rezultă nelegalitatea vădită a actelor administrative contestate în litigiu și netemeinicia soluției adoptate de instanța de fond, de respingere ca nefondată a acțiunii, precum și de poziția procesuală a intimatului pârât (care a fost de acord cu admiterea căii extraordinare de atac formulate de reclamant), urmează a se dispune, în temeiul prevederilor art. 18 alin. (1) și (3) și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, a prescripțiilor art. 106 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) - (3) C. proc.

civ., admiterea recursului declarat de B.C. împotriva Sentinței civile nr. 4314 din 21 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, cu consecința modificării hotărârii atacate în sensul admiterii în parte a acțiunii reclamantului formulată în contradictoriu cu Ministerul Administrației și Internelor, a anulării Ordinelor nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 și nr. 11/4115 din 8 noiembrie 2010 emise de ministrul administrației și internelor și a obligării pârâtului Ministerul Administrației și Internelor la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite, actualizate cu indicele de inflație, începând cu data încetării raporturilor de serviciu, precum și la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de B.C. împotriva Sentinței civile nr. 4314 din 21 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată în sensul că admite în parte acțiunea reclamantului B.C., formulată în contradictoriu cu Ministerul Administrației și Internelor. Anulează Ordinele nr. 11/3970 din 11 octombrie 2010 și nr. 11/4115 din 8 noiembrie 2010 emise de Ministrul Administrației și Internelor. Obligă pârâtul Ministerul Administrației și Internelor la plata către reclamant a drepturilor salariale cuvenite, actualizate cu indicele de inflație, începând cu data încetării raporturilor de serviciu, precum și la plata sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2012. Procesat de GGC - LM