ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4492/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta P.I.M. a

chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Administrației și Internelor,

solicitând:

- anularea Ordinului ministrului

administrației și internelor din 7 octombrie 2011, prin care i-au încetat raporturile

de serviciu ca urmare a reorganizării instituției;

- suspendarea

executării Ordinului din 7 octombrie 2011 emis de ministrul administrației și internelor,

în condițiile art. 15, raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004;

- repararea pagubei

cauzate prin ordinul nelegal atacat, în sensul reintegrării pe funcția deținută

anterior;

- obligarea pârâtului

la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii

de suspendare a executării Ordinului din 7 octombrie 2011 emis de ministrul administrației

și internelor în condițiile art. 15, raportat la art. 14 din Legea nr.

554/2004, reclamanta a arătat că în cauză sunt îndeplinite condițiile de

admisibilitate a cererii.

Prin încheierea din

19 aprilie 2012 Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal, a respins cererea de suspendare formulată în cauză, ca

nefondată.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că cererea formulată nu este

întemeiată, deoarece nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat în

înțelesul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, împrejurări legate de starea

de fapt, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității

actului administrativ.

Instanța de fond a

mai reținut că actele administrative ce fac obiectul litigiului nu au ca temei

doar actele normative invocate de reclamanți ca fiind nelegale, ci și alte acte

normative cu forță juridică superioară, respectiv Legea nr. 284/2010, Legea nr.

286/2010, O.U.G. nr. 54/2011, iar concordanța dintre aceste acte normative și

celelalte acte normative cu privire la care petenții au invocat încălcări (art.

100 din Legea nr. 188/1999, art. 69, art. 78 din Legea nr. 360/2002) nu pot fi

analizate în cadrul cererii de suspendare, unde se analizează doar sumar

indiciile de nelegalitate.

A apreciat instanța

că la o analiză sumară rezultă cu îndestulătoare evidență că există temeiuri

juridice valide pentru actul atacat, nefiind învederat nici un motiv evident și

serios de nelegalitate, nici un indiciu de abuz sau atitudine arbitrară, astfel

că a respins cererea de suspendare a executării, ca nefondată.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta P.I.M., criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea

recursului declarat se arată că hotărârea instanței de fond este dată cu

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 15, raportat la art. 14 din Legea nr.

554/2004, motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Arată

recurenta-reclamantă că cererea a fost nejustificat respinsă, instanța reținând

că în cauză nu ar fi îndeplinită condiția „cazului bine justificat” în

înțelesul art. 2 lit. f) din actul normativ sus menționat.

Recurenta arată că

este real faptul că, luând în discuție cererea de suspendare, instanța nu poate

să analizeze fondul dreptului dedus judecății, însă, prin apărările invocate de

recurentă, rezultă că ordinul atacat este evident nelegal, chiar la o sumară

analiză a sa.

Se mai arată că au

fost invocate nelegalități care vizează nerespectarea în cauză a dispozițiilor

art. 69 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 360/2002, care reglementează statutul

polițistului, raportate la dispozițiile art. 100 alin. (1) din Legea nr.

188/1999, precum și nerespectarea dispozițiilor art. 22 alin. (8) din Legea nr.

360/2002, raportat la art. 100 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, iar toate

aceste argumente, deși nu pot fi analizate decât odată cu judecarea cererii

principale, constituie un caz bine justificat, care să conducă la

admisibilitatea unei cereri de suspendare.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control

judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării

hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de

materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică

adecvată.

Din dispozițiile

generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările

și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de

prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu

din oficiu.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „în cazuri bine justificate și pentru

prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a

autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare,

persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea

executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de

fond”.

Conform art. 15 alin.

(1) din aceeași lege, suspendarea executării actului administrativ poate fi

solicitată de reclamant pentru motivele prevăzute la art. 14 și prin cererea

adresată instanței competente pentru anularea actului, astfel cum s-a procedat

în cauza dedusă judecății.

Deci, pentru a admite

o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art.

14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care este, ca regulă generală, executoriu

din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea

cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea

executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

Îndeplinirea

condițiilor cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse

aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței

dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei. Acestea

trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și

să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus

evaluării.

Cazul bine justificat

este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o

împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o

îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă

asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma

unei cercetări sumare a aparenței dreptului.

După cum se constată,

prima instanță, soluționând cererea de suspendare a apreciat în mod corect că

în cauză nu este îndeplinită condiția referitoare la „cazul bine justificat”

întrucât recurenta-reclamantă nu a reușit să dovedească împrejurări legate de

starea de fapt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității

actului administrativ.

În jurisprudența sa

constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a

reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună

suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la

analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de

anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la

acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă

o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act

administrativ.

Astfel de împrejurări

vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială

serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de

Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ

necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul

unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului

administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea

recursului administrativ.

Recurenta-reclamantă,

după cum se constată, se rezumă doar la susțineri privind nelegalitatea pe fond

a actului administrativ or, în cadrul procedurii suspendării unui act

administrativ fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenței dreptului

legitim vătămat și nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

În consecință, în mod

corect prima instanță a statuat că nu a fost dovedită îndeplinirea condiției

referitoare la cazul bine justificat, care să conducă la suspendarea executării

actelor administrative în cauză.

Mai mult, potrivit

art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se impune îndeplinirea cumulativă a

condițiilor referitoare la cazul bine justificat și prevenirea unei pagube

iminente, or, în condițiile în care în mod corect instanța de fond a reținut că

nu s-a dovedit îndeplinirea unei condiții menționate, soluția pronunțată este

temeinică și legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu

pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de P.I.M.

împotriva Încheierii din 19 aprilie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 1

noiembrie

2012.