ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1240/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Încheierea din 19 octombrie 2011 Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de suspendare formulată de reclamantul B.N.I., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională a Vămilor și Autoritatea Națională de Administrare Fiscală București și a suspendat executarea Ordinului nr. 7099/2011 emis de vicepreședintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Autoritatea Națională a Vămilor, până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că ordinul atacat a cărui suspendare se solicită, a fost emis ca o consecință a Ordinului Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 2406/2011 privind aprobarea structurilor organizatorice ale aparatului central al Autorității Naționale a Vămilor, direcțiilor regionale pentru accize și operațiuni vamale, direcțiilor județene și a municipiului București pentru accize și operațiuni vamale și a Ordinului Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 2407/2011 privind aprobarea statului de funcții al Autorității Naționale a Vămilor - aparat central și structuri subordonate. Potrivit art. 5 alin. (3) din H.G.

nr. 110/2009, forma la zi, „în exercitarea atribuțiilor sale, vicepreședintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală care conduce Autoritatea Națională a Vămilor emite, în condițiile legii, ordine cu caracter individual sau normativ (…)”, iar, potrivit alin. (4) „ordinele cu caracter normativ se publică în M. Of., Partea I. De asemenea, potrivit art. 11 din Legea nr. 24/2000 „în vedere intrării lor în vigoare, legile (…), ordinele, instrucțiunile și alte acte normative emise de conducătorii organelor administrative publice centrale de specialitate se publică în M. Of., Partea I”. În cauză, Ordinele nr. 2406 și nr. 2407/2011, sunt acte administrative ce au caracter normativ și nu au fost publicate în M. Of.

al României. Este dată și de condiția pagubei iminente întrucât reclamanta este lipsită de drepturile salariale, situație de fapt agravată și de situația economică traversată de întreaga societate. Împotriva hotărârii instanței de fond pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului se arată că în ceea ce privește existența unui caz bine justificat, intimatul-reclamant deși a solicitat suspendarea efectelor ordinului emis de Vicepreședintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală care conduce Autoritatea Naționala a Vămilor, nu a făcut dovada că această primă condiție, prevăzută de lege, este îndeplinită.

Până la anularea de către o instanța judecătorească, ordinul a cărei suspendare se solicită se bucură de prezumția de legalitate. În caz contrar s-ar anticipa soluția ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu-zis la o prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004. Suspendarea executării actelor administrative constituie, prin urmare, o situație de excepție care intervine când legea o prevede, în limitele și condițiile expres reglementate. În ceea ce privește aspectele de vădita nelegalitate a actului administrativ recurenta arată că în mod eronat instanța de fond a reținut ca Ordinele nr. 2406/2011 și nr. 2407/2011 emise de Președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală nu au fost publicate în M. Of.

al României Partea I, deci nu au intrat în vigoare, motiv pentru care nu puteau produce în mod legal efecte juridice. Ordinele nr. 2406/2011 și nr. 2407/2011 emise de Președintele Agenției Naționale de Administrare Fiscală nu reprezintă acte cu caracter normativ, neavând o aplicabilitate generală, ci se adresează unui număr restrâns, bine definit și determinat de subiecți care au luat cunoștință de dispozițiile acestora. Astfel, art. 100 alin. (1) și (3) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a prevăzut pentru ipoteza reorganizării ca, în cazul în care există mai mulți funcționari publici care optează pentru aceeași funcție publică, se organizează examen de către autoritatea publică.

Art. 99 alin. (5) din același act normativ a dispus că în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b), c) și e) în perioada de preaviz, dacă în cadrul autorității sau instituției publice există funcții publice vacante corespunzătoare, acesta are obligația de a le pune la dispoziția funcționarilor publici. La art. 100 alin. (3) (singurul text de lege care face referire la ipoteza reorganizării instituției publice) se prevăd în mod expres următoarele " În cazul în care există mai mulți funcționari publici, se organizează examen de către autoritatea sau instituția publică." Pentru a se putea dispune măsura suspendării actului administrativ nu este suficientă simpla afirmație a persoanei presupus vătămate în sensul că ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în lipsa mijloacelor de probă din care să rezulte temeinicia susținerilor cu privire la existența unui caz bine justificat și la prevenirea producerii unei pagube iminente.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a precizat că prin Sentința nr. 405 din 25 noiembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 976/39/2011 Curtea de Apel Suceava a soluționat cauza pe fond în sensul că a admis, în parte, acțiunea și a dispus anularea Ordinului nr. 7099/2011 emis de pârâta-recurentă, astfel că recursul declarat de pârâtă împotriva Încheierii de ședință din 19 octombrie 2011, pronunțată în același dosar a rămas fără obiect. Intimata-reclamantă consideră că pe fond, recursul este neîntemeiat, deoarece potrivit art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în ipoteza admiterii acțiunii de fond, măsura suspendării dispusă în condițiile art. 14 se prelungește de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

Examinând cauza și sentința recurată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Din punctul de vedere al îndeplinirii cerințelor impuse de art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, prin Legea nr. 262/2007, Înalta Curte reține următoarele: Conform dispoziției legale amintite mai sus, în ipoteza admiterii acțiunii de fond, măsura suspendării, dispusă în condițiile art. 14, se prelungește de drept până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, chiar dacă reclamantul nu a solicitat suspendarea executării actului administrativ în temeiul alin. (1). Ca atare, putem aprecia că, prin textul legal aflat în discuție, s-a dat eficiență instituției suspendării actului administrativ, dispuse în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată iar, pentru acest motiv, legiuitorul român a introdus o nouă ipoteză normativă.

Această regulă se impunea, întrucât persoana vătămată prin punerea în executare a actului administrativ considerat nelegal nu mai avea nicio posibilitate legală de a menține măsura suspendării și după momentul pronunțării soluției instanței de fond, când înceta suspendarea dispusă în baza art. 14 din lege. Din actele dosarului, rezultă faptul că, prin Sentința nr. 405 din 25 noiembrie 2011 pronunțată în Dosarul nr. 976/39/2011, Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantei și a anulat Ordinul nr. 7099/2011 emis de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală. Așadar, prin aplicarea art. 15 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, modificată, măsura suspendării Ordinului nr. 7029/2011, dispusă de prima instanță, se prelungește ope legis până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei având ca obiect anularea acestui act administrativ unilateral cu caracter normativ.

În plus, se impun a fi amintite și prevederile art. 14 alin. (4) și (7) din Legea contenciosului administrativ. Astfel, conform art. 14 alin. (4) din lege, hotărârea prin care se pronunță suspendarea este executorie de drept; ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare, iar recursul nu este suspensiv de executare. Prin urmare, este aplicabil principiul executării hotărârii judecătorești în acest domeniu încă de la momentul pronunțării sale. Pe de altă parte, art. 14 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ întărește ideea menționată anterior, întrucât dispune că suspendarea executării actului administrativ are ca efect încetarea oricărei forme de executare, până la expirarea duratei suspendării.

În această ordine de idei, prezintă relevanță faptul că în materia contenciosului administrativ se aplică unele reguli procedurale specifice, printre care și cea privind executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în cererile de suspendare. De altfel, dreptul la executarea actelor jurisdicționale a devenit în dreptul european cea de-a treia garanție a procesului echitabil, reglementat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt nefondate și nu pot fi primite. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva Încheierii din 19 octombrie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 7 martie 2012. Procesat de GGC - AS