ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2466/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2466/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.Procedura în primă instanță.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel

București, reclamantul M.I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Administrației și Internelor, a solicitat suspendarea deciziei de imputare nr.

251479 din 19 iulie 2010 precum și anularea deciziei de imputare emisă de

Direcția Generală de Control și Audit Intern din cadrul pârâtului, a Hotărârii nr.

252186 din 22 septembrie 2010 pronunțată de Comisia de Soluționare a

Contestațiilor din cadrul Corpului de Control al Ministrului și a Hotărârii nr.

108 din 07 decembrie 2010 pronunțată de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor

din cadrul Ministerului Administrației și Internelor.

Totodată, reclamantul a invocat

excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 19 din 08 aprilie 2010 pronunțată de

Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Administrației și

Internelor.

În motivarea excepției de

nelegalitate, reclamantul a arătat că prin Hotărârea nr. 19 din 08 aprilie 2010,

Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor a admis plângerea împotriva Hotărârii nr.

2266630/2010, a desființat hotărârea și a anulat decizia de imputare nr. 2837804/2009

pe motiv că nu s-a respectat termenul de efectuare a cercetării administrative

și există neclarități în ceea ce privește elementul esențial al cercetării

administrative, respectiv stabilirea valorii pagubei.

A mai arătat reclamantul că,în

cauză, este vorba despre o depășire a limitelor legale instituite de normele

legale de către Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, aceasta neavând

competența sau posibilitatea legală să dispună efectuarea unei noi cercetări

administrative.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul

Administrației și Internelor a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată

și a depus la dosar documentația care a stat la baza actelor contestate.

La termenul de judecată din 07

septembrie 2011, Curtea de apel, la solicitarea reclamantului, a dispus

introducerea în cauză în calitate de pârât a Academiei de Poliție „A.I.C.”

conform art. 161 din Legea nr. 554/2004.

2.Hotărârea Curții de apel.

Prin Sentința nr. 7749 din 20

decembrie 2011, Curtea de Apel București, a respins excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei Academia de Poliție „A.I.C.”, ca neîntemeiată și a

admis excepția de nelegalitate, constatând nelegalitatea pct. 4 din Hotărârea nr.

19 din 18 aprilie 2010 a Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din M.A.I.

Totodată, Curtea de apel a admis

acțiunea formulată de reclamantul M.I., în contradictoriu cu pârâții Ministerul

Administrației și Internelor și Academia de Poliție „A.I.C.” și a anulat atât

decizia de imputare nr. 251479 din 19 iulie 2010 emisă de Direcția de Control

Audit Intern din Ministerul Administrației și Internelor, Hotărârea nr. 252186

din 22 septembrie 2010 a Comisiei de Soluționare a Contestațiilor din cadrul

Corpului de Control al Ministrului Administrației și Internelor, precum și

Hotărârea nr. 108 din 07 decembrie 2010 a Comisiei de Jurisdicție a

Imputațiilor din Ministerul Administrației și Internelor.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut, în esență, că susținerea reclamantului în sensul că

nu era competentă Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor să dispună efectuarea

unei noi cercetări administrative este întemeiată, având în vedere că potrivit art.

38 pct. 189, alin. (2) din Instrucțiunile Ministrului Internelor nr. 830 din 20

ianuarie 1999 privind răspunderea materială a militarilor pentru pagubele

produse Ministerului Internelor, Comisia are posibilitatea de a cere executarea

unor cercetări de către organele de control financiar și de gestiune, organele

din unități, specialiști și tehnicieni, precum și efectuarea de expertize

tehnice și contabil judiciare, însă în cauză nu s-a cerut din partea

emitentului, la ComisiaJurisdicțională a Imputațiilor repunerea în termenul de

cercetare administrativă.

S-a mai arătat în considerentele

sentinței atacate că, deși Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor a constatat și

alte aspecte cu privire la prejudiciu stabilit în sarcina reclamantului pentru care

se impunea efectuarea unei cercetări administrative, de această dată din cadrul

Corpului de Control din Ministerul Administrației și Internelor și nu de la

Oficiul Român pentru Imigrări, totuși nu a motivat de ce era competentă această

structură să efectueze o nouă cercetare, cu un nou termen de efectuare,

cercetare dispusă cu lezarea drepturilor și intereselor legitime ale

reclamantului, motiv pentru care a constatat că pct. 4 din dispozitivul

Hotărârii nr. 19 din 08 aprilie 2010 emisă de Comisia de Jurisdicție a

Imputațiilor din Ministerul Administrației și Internelor este nelegal.

Prin urmare, instanța de fond,

reținând că pct. 4 din Hotărârea nr. 19/2010 a Comisiei de Jurisdicție a

Imputațiilor este nelegal, a constatat că și actele administrative, respectiv

decizia de imputare nr. 251479 din 19 iulie 2010, Hotărârea nr. 252186 din 22

septembrie 2010 și Hotărârea nr. 108 din 07 decembrie 2010, emise în temeiul

acestui punct, sunt nelegale.

Conchizând, prima instanță a

apreciat că pârâta Academia de Poliție „A.I.C.” are calitate procesuală în

cauză, întrucât soluția cuprinsă în pct. 4 din Hotărârea nr. 19/2010 de

efectuare a unei noi cercetări administrative s-a datorat și lipsei de

claritate în comunicarea modului de calcul a sumei imputate de către Academie,

astfel că se justifică chemarea sa în judecată.

Împotriva hotărârii Curții de apel

au declarat recurs Ministerul Administrației și Internelor și Academia de

Poliție „A.I.C.”, criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie,

invocând prevederile art. 299 și 3041 C.proc.civ.

Prin memoriul de recurs, Academia de

Poliție „A.I.C.” critică hotărârea pentru soluționarea greșită a excepției

lipsei calității procesual pasive a acestei instituții, motivând că actele

administrative a căror anulare se solicită au fost emise de către Comisia de

Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerul Administrației și Internelor

și de către Direcția Generală de Control și Audit Intern din cadrul M.A.I., iar

nu de către Academia de Poliție, între reclamant și Academie nu s-a născut în

mod direct un raport juridic de drept administrativ. Sub acest aspect solicită

casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin critici comune, recurentele

arată că în mod eronat instanța de fond a admis excepția de nelegalitate a

Hotărârii Comisiei de jurisdicție a imputațiilor nr. 19 din 08 aprilie 2010, în

ceea ce privește punctul 4 din dispozitivul acesteia, în raport cu prevederile art.

51 din O.G. nr. 121/1998 potrivit cărora „în situațiile neprevăzute de prezenta

ordonanță se vor aplica dispozițiile legislației muncii și legislației civile”,

precum și de pct. 189 din I.M.I. nr. 830/1999,cu modificările și completările

ulterioare,care prevăd că în virtutea rolului activ, Comisa de jurisdicție a

imputațiilor poate cerere executarea unor cercetări de către organele de

control financiar de gestiune”.

Mai susțin că Hotărârea nr. 19 din 08

aprilie 2010 a Comisei de jurisdicție a imputațiilor constituite la nivelul

M.A.I., inclusiv punctul 4 dispozitivul acesteia, a rămas definitivă în

condițiile statuate de prevederile art. 31 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998.

Prin întâmpinarea depusă la dosar,

intimatul-reclamant M.I. a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate și

menținerea hotărârii recurate.

În acest sens insistă asupra

faptului că pct. 4 din Hotărârea nr. 19 din 08 aprilie 2010 nu putea avea ca

temei legal dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc. civ. și nici pct. 189 din

Instrucțiunile Ministerului de Interne nr. 830/1999 subliniind că O.G. nr. 121/1998

nu a reglementat posibilitatea „extinderii” sau „refacerii” cercetării

administrative.

Verificând din oficiu regularitatea

recursului declarat de Academia de Poliție „A.I.C.” în raport cu temeiul

prevăzut de art. 4 alin. (39) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte, reține că

recursul este tardiv.

Astfel potrivit dispozițiilor legale

menționate ”soluția instanței de contencios administrativ este supusă

recursului, care se declară în termen de 5 zile de la comunicare”.

Sentința atacată a fost comunicată

recurentei la data de 27 ianuarie 2012, iar recursul a fost declarat la data de

14 februarie 2012, cu depășirea termenului de 5 zile prevăzut de lege.

În cauză s-a dispus introducerea în

cauză a autorității publice care a desfășurat anumite operațiuni administrative

care au stat la baza emiterii actului administrativ contestat, potrivit art. 16

din Legea nr. 554/2004.

II. Considerentele Înaltei Curți

asupra recursului.

Examinând sentința atacată prin

prisma criticilor formulate,precum și potrivit art. 304 C.proc.civ. sub toate

aspectele, Înalta Curte constată că se impune admiterea recursului pentru

următoarele considerente:

Prin ordinul ministrului

administrației și internelor nr. S/11/4368 din 15 septembrie 2009 conform

prevederilor art. 69 alin. (1) lit. f), art. 70 și 73 alin. (2) din Legea nr. 360/2002

privind Statutul polițistului, intimatului-reclamant i-au încetat raporturile

de serviciu cu Oficiul Român de Imigrări, instituție din cadrul M.A.I., prin

demisie, cu obligativitatea restituirii cheltuielilor efectuate cu pregătirea

sa, proporțional cu perioada rămasă până la 10 ani,potrivit angajamentului

încheiat în acest sens.

În urma cercetării administrative

desfășurată la nivelul O.R.I., s-a încheiat procesul verbal de cercetare

administrativă nr. 2837266 din 30 octombrie 2009 și s-a emis Decizia de

imputare nr. 2837804 din 25 noiembrie 2009 pentru suma de 18.374,43 lei

reprezentând cheltuieli de școlarizare/întreținere suportate de M.A.I.,

proporțional cu perioada rămasă până la împlinirea termenului minim de10 ani

asumat prin angajament la data de 23 noiembrie 2001.

Prin Hotărârea nr. 2266630 din 28

ianuarie 2010, Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul O.R.I. a respins

contestația formulată împotriva deciziei de imputare.

Totodată, prin Hotărârea nr. 19 din 08

aprilie 2010 Comisia de jurisdicție din cadrul M.A.I. a admis plângerea

formulată de reclamant, a desființat Hotărârea nr. 2266630/2010 și a anulat

decizia de imputare și la punctul 4 a dispus efectuarea unei cercetări

administrative de către specialiști din cadrul D.G.C.A.I. Corpul de control,

având în vedere discrepanța în ceea ce privește termenele de efectuare a

cercetării administrative și stabilirea cu certitudine a valorii pagubei.

În urma cercetării administrative

desfășurate în cauză, Comisia de cercetare administrativă constituite la

nivelul Corpului de control al ministrului administrației și internelor, a

constatat potrivit procesului-verbal de cercetare administrativă nr. 251477 din

19 iulie 2010 că suma de 16.341,096 lei, stabilită în sarcina reclamantului,

constituie prejudiciu în conformitate cu prevederile art. 2 din O.G. nr. 121/1998,

pct. 4 și pct. 5 alin. (1) lit. j). din I.M.I. nr. 830/1999 și s-a emis Decizia

de impunere nr. 251479 din 19 iulie 2010, prin care a fost angajată răspunderea

materială împotriva reclamantului.

Această decizie a fost contestată și

prin Hotărârea nr. 252286 din 22 septembrie 2010 Comisia de soluționare a

contestațiilor a respins contestația.

Reclamantul a contestat și această

hotărâre la Comisia de jurisdicție a imputațiilor constituită la nivelul

M.A.I., care, prin Hotărârea nr. 108 din 07 decembrie 2010 a dispus în sensul respingerii

plângerii astfel formulate și menținerii dispozițiile Hotărârii nr. 252286 din 22

septembrie 2010 și celor ale Deciziei de imputarenr. 251479 din 19 iulie 2010.

Instanța de contencios administrativ

a fost sesizată de reclamant cu cererea având ca obiect suspendarea și

respectiv anularea Deciziei de imputare nr. 25479 din 19 iulie 2010 emisă de

Direcția Generală Control și Audit Intern din cadrul M.A.I. și,pe cale de

consecință,și a actelor administrative subsecvente, respectiv Hotărârea nr.

252186 din 22 septembrie 2010 pronunțată de Comisia de Soluționare a

Contestațiilor din cadrul Corpului de Control al Ministerului, și Hotărârea nr.

108 din 07 decembrie 2010, pronunțată de Comisia de Jurisdicție al Imputațiilor

din cadrul M.A.I., invocând totodată excepția de nelegalitate a Hotărârii nr.

19 din 08 aprilie 2010, pronunțată de Comisia de Jurisdicție al Imputațiilor din

cadrul M.A.I.,excepție care vizează numai punctul 4 din dispozitivul hotărârii menționate.

Prin cele expuse anterior se

constată că în cauză s-a urmat o procedură administrativ-jurisdicțională, în

cadrul căreia s-au emis actele menționate de autoritatea administrativă

învestită cu atribuții de a soluționa un conflict.

Excepția de nelegalitate

reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu poate viza un act

administrativ-jurisdicțional.

În ceea ce privește obiectul de

reglementare al art. 4 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că

sintagma „act administrativ unilateral”, utilizată în alin. (1) al textului

menționat cu referire la obiectul excepției de nelegalitate se impune a fi interpretată

prin raportare la definițiile legale cuprinse în art. 2 alin. (1) al aceleiași

legi, în care se face distincție între actul administrativ unilateral [art. 2 alin.

(1) lit. c)] și actul administrativ-jurisdicțional [art. 2 alin. (1) lit. d)].

Prin urmare, contrar celor reținute

de Curtea de apel, a pus semnul egalității între admisibilitatea acțiunii

directe și admisibilitatea excepției de nelegalitate vizând acest tip de acte,

fără a avea în vedere trăsăturile distinctive ale actelor

administrativ-jurisdicționale, Înalta Curte reține că, deși art. 4 din Legea nr.

554/2004 nu exclude expres actul administrativ jurisdicțional din câmpul de

aplicabilitate al procedurii excepției de nelegalitate, sensul normei enunțate

rezultă cu claritate din contextul legal la care s-a făcut referire.

Întrucât excepția de nelegalitate

invocată este inadmisibilă, iar prima instanță reținând nelegalitatea pct. 4

din Hotărârea nr. 19/2000 a Comisia de soluționare a Imputațiilor a constat că

și actele administrative emise în temeiul acestui punct sunt nelegale, fără a

mai analiza legalitatea acestora practic nu a mai intrat în cercetarea fondului

cauzei.

În concluzie,Înalta Curte apreciază

că în cauză se impune casarea hotărârii recurate, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare, ocazie cu care vor fi avute în vedere toate motivele de

nelegalitate invocate de reclamant, competența comisiei din cadrul M.A.I. pentru

a dispune refacerea cercetării administrative, inclusiv termenul de prescripție

a atragerii răspunderii materiale reținut prin actul final emis în cadrul

procedurii administrativ-jurisdicționale și cuantumul prejudiciului imputat în

temeiul dispozițiilor O.G. nr. 121/1998.

de recurs.

Pentru considerentele expuse la pct.

II. 1 din decizie, în temeiul art. 312 alin. (1), (3) și (5) C.proc.civ. și art.

20 alin. (39) din Legea nr. 554/2004, se va admite recursul Ministerului

Administrației și Internelor și se va casa sentința cu trimiterea cauzei spre

rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul Ministerului

Administrației și Internelor împotriva Sentinței nr. 7749 din 20 decembrie 2011

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza

spre rejudecare la aceiași instanță.

Respinge recursul Academiei de

Poliție „A.I.C.” împotriva Sentinței nr. 7749 din 20 decembrie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 18 mai 2012