ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 157/2025

Ședința publică din data de 21 ianuarie 2025

Asupra conflictului negativ, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la 03 octombrie 2023, contestatorul A. a formulat contestație la executare împotriva somației, popririi, a tuturor actelor de executare care au făcut obiectul dosarului nr. x/2022 emise de Judecătoria Sectorului 6 București, precum și a actelor executorului judecătoresc, în contradictoriu cu societatea B. S.A., solicitând (i) anularea somației, popririi, a tuturor actelor de executare care au făcut obiectul dosarului nr. x/2022 emise de Judecătoria Sectorului 6 București, anularea titlului, anularea tuturor formelor de executare emise în dosarul de executare creat în baza acestui dosar, precum și anularea întregii executări; (ii) constatarea lipsei calității de creditor a B. S.A., lipsa calității de reprezentant și lipsa titlului executoriu valabil; (iii) să constate prescripția dreptului de a cere executarea silită; (iv) acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 10779 din 16 iulie 2024, Judecătoria Iași, secția civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Sectorului 6 București.

Pentru a pronunța această hotărâre a reținut că obiect al cererii de chemare în judecată îl reprezintă o contestație la executare formulată împotriva procedurii de executare în care s-a dispus încuviințarea executării silite de către Judecătoria Sectorului 6 București, prin încheierea din data de 19 decembrie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2022.

În considerarea art. 651 C. proc. civ., precum și a celor statuate prin Decizia nr. 20 din 27 septembrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, care afirmă principiul unicității instanței de executare ce presupune că una și aceeași instanță soluționează atât cererile de încuviințare a executării silite, cât și cererile având ca obiect contestație la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe, Judecătoria Iași a apreciat că instanța competentă să soluționeze cererea de chemare este Judecătoria Sectorului 6 București.

Prin sentința nr. 8762 din 30 octombrie 2024, Judecătoria Sectorului 6, secția civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Iași, reținând că, o excepția de necompetență teritorială absolută a fost invocată la al doilea termen de judecată, cu încălcarea limitei temporale prevăzute de lege, fără ca la primul termen de judecată să se fi dispus prorogarea discutării competenței, astfel că aceasta a rămas câștigată în mod irevocabil instanței sesizată de contestator.

Constatând ivit conflictul negativ de competență, Judecătoria Sectorului 6, secția civilă a trimis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării regulatorului de competență, fiind înregistrat pe rolul secției I civile la 29 noiembrie 2024.

Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Înalta Curte constată că cele două instanțe și-au declinat reciproc competența teritorială de soluționare a contestației la executare, Judecătoria Iași reținând aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 651 alin. (3) C. proc. civ., precum și Decizia nr. 20/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, care afirmă principiul unicității instanței de executare, în vreme ce Judecătoria Sectorului 6 a reținut incidența în cauză a efectelor Deciziei nr. 31/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii potrivit căreia invocarea excepției de necompetență cu încălcarea limitei temporale prevăzute de lege, consolidează competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței sesizate.

Competența instanței de executare se determină potrivit regulilor cuprinse în primele două alineate ale art. 651, adaptarea regulii generale actor sequitur forum rei în materia executării silite fiind făcută pornindu-se de la premisa unui cadru execuțional simplu, în care există un singur debitor, al cărui domiciliu sau sediu poate fi determinat prin raportare la momentul începerii procedurii de executare silită.

Din analiza textului art. 651 din C. proc. civ. se poate observa cu ușurință că dacă în privința competenței materiale legiuitorul desemnează, cu titlu general, judecătoria ca fiind instanța de executare [concluzie ce se desprinde din finalul primei teze a alin. (1) al art. 651, unde este menționat că regula aceasta se aplică "în afara cazurilor în care legea dispune altfel"], din punctul de vedere al criteriului teritorial norma în discuție identifică judecătoria care devine instanță de executare prin aplicarea unui set de reguli succesive.

Astfel, ca regulă generală, instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, dacă nu există reglementări derogatorii.

Cu toate acestea, se constată faptul că excepția necompetenței materiale a fost invocată de către Judecătoria Iași din oficiu, la termenul din data de 20 mai 2024, ulterior primului termen de judecată la care părțile au fost legal citate și puteau pune concluzii, 29 ianuarie 2024.

Astfel, art. 130 alin. (2) C. proc. civ. dispune în sensul că "necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii".

În măsura în care excepția a fost ridicată în termen, este posibilă acordarea unui nou termen, dacă sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare pentru stabilirea competenței.

În cauza dedusă judecății, la primul termen de judecată din data de 29 ianuarie 2024, deși a constatat că procedura de citare a părților era legal îndeplinită, Judecătoria Iași nu a procedat la efectuarea verificărilor impuse în mod imperativ de dispozițiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., ci a dispus emiterea unor adrese în vederea indicării numărului dosarului de executare în considerarea căruia s-a formulat contestația la executare și a amânat judecata acesteia pentru data de 25 martie 2024, fără a fi dispus prorogarea discutării competenței teritoriale, potrivit art. 131 alin. (2) C. proc. civ.

Ulterior, la termenul de judecată din data de 25 martie 2024, astfel cum rezultă din consemnările din încheierea de ședință, procedura de citare a părților era legal îndeplinită iar instanța a amânat judecata pentru data de 20 mai 2024 pentru a se reveni cu adresă către Penitenciarul Iași pentru a comunica numărul dosarelor de executare silită în care figurează contestatorul, în calitate de debitor. Totodată, la același termen, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Iași, pe care însă nu a soluționat-o și nici nu a dispus prorogarea soluționării acesteia.

La ultimul termen de judecată din data de 20 mai 2024 Judecătoria Iași a pus în discuție excepția necompetenței teritoriale invocate din oficiu la termenul din 25 martie 2024 și a procedat succesiv la amânarea pronunțării pentru datele de 05, 12, 19, 26 iunie 2024, respectiv 3, 10 și 16 iulie 2024.

Referitor la regimul juridic al invocării excepției de necompetență, se observă că legiuitorul a stabilit o limită temporală pentru invocarea excepției de necompetență, și anume, până la primul termen la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, respectiv termenul la care părțile, legal citate, pot pune și concluzii – limită care în cauză a fost depășită.

Expresia "primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii" semnifică acel termen de judecată la care atât părțile, cât și instanța pot, în concret, să invoce excepția de necompetență, fără a fi afectat de incidente de ordin procedural ce ar putea conduce la amânarea ori suspendarea cauzei și care ar avea prioritate în economia procedurală a cauzei, lipsind, astfel, de eficacitate posibilitatea părților și a instanței de a invoca excepția.

Înalta Curte reține că la termenul de judecată din data de 29 ianuarie 2024, părțile erau legal citate și puteau pune concluzii, însă instanța nu a prorogat discutarea competenței teritoriale pentru un moment ulterior administrării probatoriului în vederea clarificării cadrului procesual obiectiv, cu impact în ce privește competența teritorială.

Or, dacă necompetența nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate ori, în condițiile art. 131 alin. (2) C. proc. civ.., la termenul acordat în mod excepțional pentru lămurirea împrejurărilor de fapt necesare stabilirii competenței, aceasta se acoperă definitiv și nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului.

Astfel cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul Deciziei nr. 31 din 11 noiembrie 2019 pronunțată în recurs în interesul legii, chiar și în situația în care nu există o încheiere interlocutorie prin care s-a reținut competența (cum este cazul în prezentul dosar), de altfel, obligatorie, în temeiul prevederilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ.., efectul neinvocării în termen a excepției de necompetență reprezintă stabilirea competenței în favoarea instanței sesizate, aspect care nu poate fi ulterior ignorat. Aceeași soluție se impune și în cazul repartizării la secții sau completuri specializate, asimilate sub aspectul regimului competenței materiale procesuale.

Așa fiind, în concordanță cu cele statuate în decizia nr. 31/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, efectul neinvocării excepției necompetenței teritoriale in limine litis este acela al definitivării competenței instanței pe rolul căreia se află cererea de chemare în judecată, în baza dispozițiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., operând, totodată, o prorogare legală de competență sui-generis în favoarea instanței inițial necompetente.

Din această perspectivă, nu mai prezintă relevanță nici chestiunea de a ști care instanță a dispus încuviințarea executării silite, pentru a face aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 20/2021, întrucât în prezenta cauză competența Judecătoriei Iași s-a consolidat în maniera deja expusă și care nu va mai fi reluată.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că Judecătoria Iași, este instanța competentă teritorial să soluționeze contestația la executare dedusă judecății, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competență, conform art. 135 alin. (4) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iași.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 ianuarie 2025.