ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 786/2025

Asupra conflictului negativ de competență:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată la data de 06 iunie 2023 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, Secția a II-a civilă, sub nr. x/302/2023, contestatorii Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, în contradictoriu cu intimatul A, au formulat contestație la executare și cerere de suspendare a executării silite până la soluționarea contestației împotriva executării silite începute de S.C.P.E.J. B în dosarul nr. x/ex/2022, la cererea creditorului A, pentru recuperarea unor sume de bani datorate în baza sentinței civile nr. 659 din 10 septembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. x/101/2020, împotriva somației din 09 mai 2023, emisă în același dosar execuțional; împotriva încheierii din 09 mai 2023, privind stabilirea sumelor datorate; împotriva încheierii din 09 mai 2023 privind stabilirea cheltuielilor de executare; împotriva adresei de înființare a popririi din 09 mai 2023, emisă în dosarul nr. x/ex/2022 și împotriva încheierii de încuviințare a executării silite, solicitând instanței ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunța, să dispună admiterea contestației la executare și a cererii de suspendare a executării silite până la soluționarea contestației.

În drept, au fost invocate dispozițiile menționate în cuprinsul cererii.

Prin sentința civilă nr. 3396 din 12 aprilie 2024, Judecătoria Sectorului 5 București, Secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de intimatul A, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

În fundamentarea acestei soluții, instanța a reținut că prin încheierea pronunțată în dosarul nr. x/325/2022, Judecătoria Timișoara a încuviințat executarea silită a titlului executoriu, în baza căruia a fost deschis dosarul de executare nr. x/EX/2022 aflat pe rolul B.E.J. B, reprezentat de sentința civilă nr. 659 din 10 septembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. x/101/2020, definitivă, în care Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș are calitatea de debitor.

Totodată, față de dispozițiile art. 651 alin. (1) și (3) C. proc. civ., ținând cont de obiectul cauzei și sediul debitorului Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, la momentul începerii executării silite, a apreciat că instanța competentă teritorial este Judecătoria Timișoara.

2.1. Prin încheierea civilă nr. 20952 din 04 iulie 2024, Judecătoria Timișoara, Secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sibiu.

Pentru a hotârî astfel, reținând incidența în cauză a prevederilor art. 127 alin. (1) raportat la alin. (1) și (2) C. proc. civ., dar și a celor statuate prin decizia nr. 290/2018 a Curții Constituționale, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 127 alin. (1) și (2) C. proc. civ., și prin teza finală a dispozitivului deciziei nr. 20 din 27 septembrie 2021, pronunțate de Înalta Curte de casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, instanța a apreciat că situația reglementată de dispozițiile art. 127 C. proc. civ. este una de excepție și constă în sporirea gradului de protejare a aparenței de imparțialitate obiectivă în soluționarea contestației la executare, neputându-se încălca o necompetență teritorială exclusivă, chiar dacă Judecătoria Timișoara a încuviințat executarea silită.

2.2. Învestită cu soluționarea cauzei prin declinare de competență, Judecătoria Sibiu, Secția civilă, prin sentința civilă nr. 1108 din 06 martie 2025, a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Timișoara; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus suspendarea judecării cauzei; a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a se pronunța astfel, reținând în cauză calitatea de contestator a Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș și cea de instanță de executare a Judecătoriei Timișoara, care a încuviințat executarea silită, instanța a apreciat că se aplică cu prioritate dispozițiile art. 651 C. proc. civ., care instituie o competență teritorială exclusivă, față de prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. ce vizează o competență teritorială facultativă obligatorie, ținând cont și de cele statuate prin deciziile nr. 20/2021 și nr. 27/2021 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, din perspectiva dispozițiilor art. 651 alin. (1) și (3) C. proc. civ., a concluzionat că instanța de executare a fost stabilită odată cu pronunțarea încheierii de încuviințare a executării silite, iar acest aspect nu mai poate fi reapreciat în cadrul contestației la executare propriu-zise, prin care se contestă executarea silită deja declanșată, pentru că hotărârea prin care a fost încuviințată executarea silită a tranșat în mod necesar și problema calificării instanței care a pronunțat-o ca având statutul de instanță de executare.

II. Înalta Curte, competentă să soluționeze conflictul în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, Secția I civilă, în considerarea argumentelor ce succed:

Înalta Curte reține că este sesizată cu un conflict negativ de competență care se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 133 alin. (2) teza I C. proc. civ., conflict invit ca urmare a declinărilor reciproce între Judecătoria Timișoara și Judecătoria Sibiu.

Obiectul demersului judiciar îl reprezintă contestația la executare formulată de către contestatorii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, în contradictoriu cu intimatul A, împotriva executării silite ce formează obiectul dosarului de executare nr. y/EX/2022 al SCPEJ „B”, pentru recuperarea unor sume de bani datorate în baza titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 659 din 10 septembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. x/101/2020.

Contestatorii au formulat contestație la executare inclusiv împotriva somației din 09 mai 2023, a încheierilor din 09 mai 2023 privind stabilirea sumelor datorate și a cheltuielilor de executare, a adresei de înființare a popririi din 09 mai 2023, precum și a încheierii de încuviințare a executării silite.

În speță, Judecătoria Sectorului 5 București și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Timișoara, care și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Sibiu.

La rândul său, Judecătoria Sibiu și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Timișoara, prezentul conflict negativ de competență fiind generat de constatările diferite ale instanțelor cu privire la dispozițiile în temeiul cărora se stabilește instanța competentă teritorial a judeca pricina.

Astfel, în legătură cu modalitatea de stabilire a competenței teritoriale, Judecătoria Sectorului 5 București a reținut că, în materia contestației la executare, aceasta se determină potrivit normei cuprinse la art. 714 alin. (1) raportat la art. 651 alin. (1) și (3) C. proc. civ., sediul debitorului Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, la momentul începerii executării silite, fiind situat în Timișoara, județul Timiș.

La rândul său, Judecătoria Timișoara a făcut aplicarea art. 127 C. proc. civ., având în vedere calitatea specială a contestatorului Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, declinându-și competența în favoarea Judecătoriei Sibiu.

Judecătoria Sibiu, raportându-se atât la calitatea de instanță de executare a Judecătoriei Timișoara, care a pronunțat încheierea de încuviințare a executării silite, precum și la deciziile nr. 20/2021 și 27/2021 ale instanței supreme, și-a declinat competența în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Competența instanței de executare se determină potrivit regulilor cuprinse în primele două alineate ale art. 651 C. proc. civ. care prevăd următoarele:

(1) Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel. Dacă domiciliul sau, după caz, sediul debitorului nu se află în țară, este competentă judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul creditorului, iar dacă acesta nu se află în țară, judecătoria în a cărei circumscripție se află sediul biroului executorului judecătoresc învestit de creditor.

(2) Schimbarea domiciliului sau sediului debitorului ori, după caz, al creditorului după începerea executării silite nu atrage schimbarea competenței instanței de executare.

Odată stabilită instanța de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menționată, aceasta va rămâne aceeași pe întreaga procedură, fiind unica instanță competentă material și teritorial a soluționa toate cererile și incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepția cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel. În acest sens sunt dispozițiile alin. (3) al articolului 651 C. proc. civ., potrivit cărora: (3) Instanța de executare soluționează cererile de încuviințare a executării silite, contestațiile la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe.

Prin decizia nr. 20 din 27 septembrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii în dosarul nr. x/1/2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1083 din 11 noiembrie 2021, obligatorie potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 651 alin. (1), art. 666, art. 712, art. 714 și art. 112 C. proc. civ., instanța supremă a stabilit că: „(...) încă din momentul încuviințării executării silite (care reprezintă condiția esențială a demarării efective a procedurii execuționale) este determinată instanța de executare, aceasta fiind unică pe parcursul întregii proceduri de executare silită, potrivit art. 651 alin. (2) C. proc. civ.

Altfel spus, odată stabilită instanța de executare în raport cu criteriile teritoriale prevăzute de norma menționată, aceasta va rămâne aceeași pe întreaga procedură, fiind unica instanță competentă material și teritorial a soluționa toate cererile și incidentele apărute în cursul executării silite, cu excepția cazurilor în care legea prevede în mod expres altfel (paragraful 70). Pe cale de consecință, ulterior admiterii cererii de încuviințare a executării silite, calitatea de instanță de executare a instanței care a încuviințat executarea nu doar că este câștigată, dar și rămâne aceeași pe întreaga durată a procedurii execuționale.

Aceasta înseamnă că în respectiva executare silită nicio altă instanță nu va putea fi apreciată drept instanță de executare, motiv pentru care - exceptând derogările anume prevăzute, cum este cazul contestației la titlu, spre exemplu - toate cererile și incidentele care vor apărea pe parcursul executării silite vor reveni în competența aceleiași instanțe de executare‟ (paragraful 71).

„Așadar, principiul unicității instanței de executare presupune că una și aceeași instanță soluționează atât cererile de încuviințare a executării silite, cât și cererile având ca obiect contestație la executare, precum și orice alte incidente apărute în cursul executării silite, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe sau organe, potrivit celor prevăzute de alin. (3) al art. 651 C. proc. civ., respectiva instanță fiind calificată de legislator drept instanță de executare‟ (paragraful 80)

„În consecință, atât timp cât a fost încuviințată executarea silită de către o anumită instanță de judecată, aceasta din urmă devine instanță competentă teritorial să soluționeze contestația la executare propriu-zisă formulată de unul dintre debitorii la care se referă titlul executoriu, în afara cazurilor în care legea dispune altfel‟ (paragraful 86).

În speță, Judecătoria Timișoara, Secția I civilă, prin încheierea civilă nr. 16322 din 16 august 2022, pronunțată în dosarul nr. x/325/2022, a admis cererea formulată de S.C.P.E.J. B, de încuviințare a executării silite pornită în dosarul execuțional nr. x/EX/2022, la cererea creditorului A, în baza titului executoriu constând în sentința civilă nr. 659 din 10 septembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Mehedinți în dosarul nr. x/101/2020, rămasă definitivă prin decizia nr. 550 din 02 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, împotriva debitorului Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, în vederea recuperării creanței rezultând din titlul executoriu, la care se adaugă cheltuielile de executare silită, prin oricare din modalitățile prevăzute de lege.

Ținând cont de principiul unicității instanței de executare, principiu care presupune că, odată ce o anumită instanță a încuviințat executarea silită, instanța de executare a fost deja stabilită prin efectul pronunțării încheierii de încuviințare a executării silite, ca urmare a caracterului imperativ al normei înscrise în art. 714 alin. (1) C. proc. civ., înseamnă că, aplicând dezlegările obligatorii ale deciziei nr. 20 din 27 septembrie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, mai sus citate, Judecătoria Timișoara, Secția I civilă, a devenit instanța competentă să soluționeze contestația la executare formulată de debitorul Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, alături de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva executării silite pornite în dosarul execuțional nr. x/EX/2022 aflat pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc B.

Cu referire la dispozițiile art. 127 C. proc. civ., avute în vedere de Judecătoria Timișoara, se reține că acestea puteau fi invocate în justificarea prorogării de competență doar la momentul la care s-a solicitat încuviințarea executării iar nu și după acest moment, întrucât, de vreme ce creditorul, prin executorul judecătoresc, a ales să introducă cererea de încuviințare a executării silite la Judecătoria Timișoara, înseamnă că a renunțat la facultatea oferită de către legiuitor de a se adresa unei alte instanțe de același grad dintr-o curte de apel învecinată cu cea în a cărei circumscripție se află unitatea de parchet unde își desfășoară activitatea.

Drept urmare, cum, în speță, părțile nu au procedat în această modalitate, aplicarea art. 127 C. proc. civ. la acest moment nu mai este posibilă, opunându-i-se dezlegările cu caracter obligatoriu ale deciziei în interesul legii nr. 20/2021.

Pentru considerentele expuse, reținând că determinarea instanței de executare se realizează, în concret, în raport de instanța care a încuviințat executarea silită, Înalta Curte constată că Judecătoria Timișoara, Secția I civilă, este instanța competentă teritorial să soluționeze contestația la executare dedusă judecății, urmând a dispune în acest sens, pe calea regulatorului de competență, conform art. 135 alin. (4) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara, Secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 martie 2025.