ÎCCJ, decizie (scj.ro #226655)

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 14.03.2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., Primăria Municipiului București, Municipiul București prin Primar, C. S.A și Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței să constate faptul că statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului situat în București, iar în urma comparării titlului său de proprietate cu acela al pârâtei B., să fie obligată aceasta să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, apartament alcătuit din: 2 camere, bucătărie, oficiu, baie, oficiu, cămară, vestibul, culoar, WC și hol cu o suprafață utilă 55,43 mp, reprezentând o cota indiviză de 13,20 % din imobil, părțile comune din imobil și suprafața de sub construcție astfel cum este descris în contractul de vânzare cumpărare nr. 219/23.12.1996 prin care pârâta B. l-a cumpărat de la Primăria Municipiului București reprezentată prin C. S.A. În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri bănești pentru imobil. Prin sentința civilă nr. 9315 din 04.10.2019, Judecătoria Sectorului 2 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a V-a civilă la data de 15.10.2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., Primăria Municipiului București, Municipiul București prin Primar, S.C. C. S.A și Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței să constate faptul că statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului situat în București, precum și, în urma comparării titlului său de proprietate cu acela al pârâtei B., să fie obligată aceasta să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul apartament alcătuit din: 2 camere, bucătărie, oficiu, baie, oficiu, cămară, vestibul, culoar, WC și hol cu o suprafața utila 55,43 mp, reprezentând o cota indiviză de 13,20 % din imobil, părțile comune din imobil și suprafața de sub construcție astfel cum este descris in contractul de vânzare cumpărare nr. 219/23.12.1996 prin care pârâta B. l-a cumpărat de la Primăria Municipiului București reprezentată prin C. S.A. În subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri bănești pentru imobil. La data de 22.02.2021, reclamanta a formulat cerere modificatoare prin care a solicitat introducerea în cauză a pârâtei D. S.A., arătând că din eroare a chemat în judecată pe pârâta C. S.A. Prin încheierea de ședință din 25.05.2021, a fost admisă excepția de litispendență, constatându-se că între dosarului nr. x/3/2020 și nr. x/300/2019*, există tripla identitate de cauză, părți și obiect, iar în privința cererii formulate în dosarul nr. x/3/2020 în contradictoriu cu C. S.A. s-a admis excepția conexității.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1091 din 24.06.2022, Tribunalul București - Secția a V-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții D. S.A., B., Primăria Municipiului București, Municipiul București prin Primar și Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată; a obligat reclamanta la plata către pârâta B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei, reprezentând onorariu de avocat; ajutorul public judiciar acordat reclamantei sub forma scutirii de obligația de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum de 6.427.17 lei, conform încheierii din 12.11.2020, a rămas în sarcina statului.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 1421A din 02.11.2023, Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 1091/2022 pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că: a admis cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 335.482 lei reprezentând contravaloarea apartamentului situat la parterul imobilului din București; a obligat reclamanta să restituie ajutorul public judiciar în cuantum de 6.427,17 lei; a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 1421A/2023 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă a declarat recurs principal recurentul-pârât Ministerul Finanțelor prin DGRFP București iar recurenta-reclamantă A. a declarat recurs incident, calificat de Înalta Curte ca fiind un recurs provocat. 4.1. Recursul principal declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor prin DGRFP București. Recurentul reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea respingerii apelului reclamantei și menținerii sentinței civile nr. 1091/2022, pronunțate de Tribunalul București - Secția a V-a civilă, în sensul respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată. În motivarea recursului, recurentul pârât a invocat motivul prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C.proc.civ., susținând că decizia recurată conține o serie de confuzii și neînțelegeri a situației de drept din speță, cu privire la cadrul procesual, la admisibilitatea cererii, la valoarea probatorie a actelor invocate de părți și la modul de soluționare a fondului acțiunii. Recurentul pârât a considerat că instanța de apel, în rejudecarea fondului cauzei, a ignorat normele de drept referitoare la calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor. Reclamanta nu a chemat în judecată Ministerul Finanțelor Publice în calitate de reprezentant al statului, astfel cum în mod eronat a reținut instanța de apel ci a invocat prevederile Legii nr. 10/2001, la modul general, fără a indica vreun articol concret, susținând că, potrivit acestui act normativ, Ministerul Finanțelor ar avea calitate procesuală pasivă "în privința despăgubirilor pe Legea nr. 112/1995". Or, textele de lege la care se refera reclamanta, sunt cele cuprinse în art. 50 alin. 3, respectiv în art. 50 1 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, cu modificările ulterioare. Reclamanta nu se află însă în niciuna dintre situațiile prevăzute de lege, deoarece nu este un fost chiriaș care a cumpărat imobilul în care locuia și se află în pericol să fie evins ci, dimpotrivă, se afla în poziția fostului proprietar care urmărește să redobândească atributele dreptului de proprietate asupra imobilului. Recurentul pârât a considerat că reclamanta se afla în eroare cu privire la temeiul de drept al petitului subsidiar din cererea de chemare în judecată respectiv temeiul solicitării de obligare a Ministerului Finanțelor la plata de despăgubiri pentru imobilul în cauză însă instanța de apel nu ar fi trebuit să persiste în aceeași - eroare ci, dimpotrivă, în virtutea rolului activ, avea obligația ca, înainte de a soluționa fondul cauzei, să lămurească problemele legate de cadrul procesual al acesteia. Recurentul pârât a arătat că excepția lipsei calității procesuale pasive este una de ordine publică, putând fi, prin urmare, invocată în toate fazele procesuale, inclusiv în recurs și inclusiv din oficiu. Recurentul pârât a arătat că instanța de apel se referă în repetate rânduri, în cuprinsul deciziei recurate, la Statul Român, ca și cum acesta ar fi fost chemat în judecată și ar fi parte în prezenta cauză, ceea ce, în mod evident, nu corespunde realității faptice. Recurentul pârât a susținut că instanța de apel a înlăturat în mod superficial și insuficient argumentat cele reținute de instanța de fond cu privire la inadmisibilitatea acțiunii reclamantei. Retrocedarea imobilelor expropriate anterior anului 1990 poate avea loc doar în condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 care cuprinde atât norme speciale de drept, cât și reglementarea unei proceduri administrative, obligatorii, prealabile sesizării instanței. Ca atare, prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001, a suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-se totodată controlului judecătoresc, prin norme de procedură cu caracter special. Prin apariția sa, Legea nr. 10/2001 a suprimat recurgerea la dreptul comun nu doar pentru acțiunile în realizare (retrocedarea imobilului) ci și pentru cele în constatarea valabilității titlului statului; acțiunea în constatare devine inadmisibilă și prin prisma relației dintre acțiunea în realizare și acțiunea în constatare, întrucât acțiunea în constatarea nelegalității titlului statului nu poate fi primită atât timp cât există posibilitatea formulării unei acțiuni în realizare (acțiunea în retrocedare întemeiată pe Legea nr. 10/2001), indiferent dacă această acțiune în realizare ar urma să fie respinsă pentru nerespectarea unor exigențe procedurale. Acțiunea formulată de reclamantă are caracterul unei acțiuni în revendicare imobiliară, or, prin raportare la situația de fapt existentă în speța dedusă judecății, rezultă că situația juridică a imobilului este reglementată de Legea nr. 10/2001. Instanța de apel a înlăturat inadmisibilitatea acțiunii, făcând trimitere la sentința civilă nr. 3706 din 07.04.1997 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București, prin care Consiliul General al Municipiului București a fost obligat să lase în deplină proprietate și liniștită posesie, reclamantei și altor doi moștenitori ai foștilor proprietari, imobilul situat în București. Această sentință a fost pronunțată ulterior vânzării apartamentului în cauză către intimata-pârâtă B., prin urmare obligația stabilită era una imposibil de executat. Recurentul pârât a considerat că această hotărâre judecătorească nu poate avea nicio influență asupra soluționării prezentei cauze, fiind pronunțată între alte părți și sub incidența unui cadru legislativ diferit. Faptul că apelanta-reclamanta a întreprins demersuri de natură juridică (inclusiv judiciară) anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu este de natură să justifice faptul că, ulterior intrării în vigoare a acesteia, nu a apelat la căile deschise de noua lege, ci a promovat acțiunea care face obiectul prezentei cauze. Recurentul pârât a considerat că o confuzie totală caracterizează și soluția dată de instanța de apel fondului cauzei. Astfel, capătul principal din cererea de chemare în judecata vizează revendicarea prin comparare de titluri între reclamanta și pârâta B. Instanța de apel, în rejudecarea fondului cauzei, a analizat, într-adevăr, titlurile deținute de cele doua persoane fizice însă, la momentul în care apreciază posibilitatea restituirii în natură a bunului imobil, prin trimitere la dispozițiile art. 566 C.civ., nu se mai referă la pârâtul persoană fizică, ci la Statul Roman, care nu ar mai putea executa hotărârea judecătorească de restituire. În acest mod se încălcă prevederile Codului civil, care se referă la imposibilitatea de a mai restitui bunul de către pârâtul față de care s-a declanșat acțiunea în revendicare și totodată se ignoră faptul că Statul Român nu este parte în cauză, nefiind chemat în judecată. În fine, instanța de apel stabilește o obligație de plată în sarcina unui terț - raportat la acțiunea în revendicare - respectiv Ministerul Finanțelor, cu privire la care creează o ficțiune juridică, în sensul că acesta ar reprezenta Statul Român în prezenta cauza. Recurentul pârât a considerat că nu există niciun temei de drept care să stea la baza acestei soluții, instanța de apel interpretând principii ale legislației europene și făcând trimitere la jurisprudența CEDO, care este obligatorie doar inter partes, nu și pentru terți, și nu poate constitui un precedent ori un izvor de drept în privința soluționării cauzei de față. De altfel, și această analiză este realizată în mod defectuos, instanța susținând de exemplu că situația din prezenta cauza ar fi „identică" celei care a făcut obiectul analizei CEDO în cauza Dickman și Gion contra României. Din descrierea respectivei spețe, rezultă că există o diferența esențială (în prezenta cauza hotărârea judecătorească de restituire este anterioară, și nu ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001). Practic, în cazul de față, instanța națională se substituie Curții Europene a Drepturilor Omului, depășindu-și atribuțiile, iar rezultatul este contrar legislației în vigoare. 4.2. Recursul provocat declarat de recurenta-reclamantă A.. Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului său, casarea în parte a deciziei civile nr. 1421/2023 pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a, deoarece nu este temeinică și legală pe aspectele referitoare la soluția privind compararea titlurilor și preferabilitatea titlurilor intimatei-pârâte B., și a sentinței civile nr. 1091/2022 pronunțate de Tribunalul București prin care a fost respinsă cererea de chemare in judecată ca neîntemeiată. Recurenta reclamantă a solicitat casarea în parte deciziei civile nr. 1421/2023 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, și a sentinței civile nr. 1091/2022, în măsura în care se va admite recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice. Recurenta reclamantă a precizat că a considerat că este îndreptățită solicitarea de a se constata preferabile titlurile recurente-reclamante în măsura în care nu se va menține obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor la acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în București. Demersul judiciar urmărit de recurenta-reclamantă vizează găsirea unui remediu juridic care să nu fie împotriva art. 1 Protocolul 1 din CEDO și împotriva dreptului de proprietate. Recurenta reclamantă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 5 și 8 C.proc.civ.

Apărările formulate în cauză. Intimata–pârâtă B. a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de Ministerul Finanțelor, prin care a învederat că, în ceea ce o privește, soluția pronunțată de instanța de apel este definitivă, nefiind atacată cu privire la soluția dată capătului de cerere referitor la revendicarea imobiliară. A mai susținut că recursul formulat de Ministerul Finanțelor vizează doar aspectul capătului de cerere formulat de reclamantă în contradictoriu cu recurentul-pârât, respectiv obligarea acestuia la plata contravalorii apartamentului. Așadar, a susținut că nu are interes de a formula apărări raportat la motivele de recurs ale Ministerului Finanțelor. În ceea ce privește recursul formulat de A., intimata-pârâtă, prin întâmpinare a invocat excepția inadmisibilității recursului incident în raport cu dispozițiile art. 491 C.proc.civ. și de motivele de recurs îndreptate exclusiv împotriva pârâtei. În subsidiar a solicitat respingerea recursului incident ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei recurate. De asemenea, a solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat. Recurenta-reclamantă A. a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de Ministerul Finanțelor, prin care a solicitat respingerea acestuia ca inadmisibil, motivat de faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție, în practica sa, a apreciat inadmisibilitatea promovării recursului în situația litigiilor asimilate Legii nr. 112/1995, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 10/2001 actualizată. De asemenea, a invocat excepția nulității recursului Ministerului Finanțelor pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de casare prevăzute expres și limitativ de art. 488 alin. 1 C.proc.civ. Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a deciziei atacate cu recurs. Intimata D. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de A., prin care a susținut că aceasta din urmă nu aduce niciun fel de critici soluțiilor ce privesc societatea intimată. De asemenea, a învederat că lasă la aprecierea instanței pertinența și legalitatea motivelor de fapt și de drept invocate de recurenta-reclamantă, apreciind, totodată, că dispozițiile hotărârilor pronunțate de instanțele de fond sunt legale și temeinice în raport cu D. S.R.L. Intimata D. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare la recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor, prin care a susținut că acest recurs vizează doar hotărârea instanței de apel prin care a fost obligat la plata contravalorii apartamentului în discuție, nefiind aduse critici cu privire la menținerea hotărârii instanței de fond de respingere a acțiunii reclamantei formulate în contradictoriu cu D. S.R.L. A mai învederat faptul că lasă la aprecierea instanței pertinența și legalitatea motivelor de fapt și de drept invocate de recurentul-pârât. La termenul de judecată din 14.01.2025, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția inadmisibilității și nulității recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, a calificat recursul declarat de reclamantă ca fiind un recurs provocat și a respins excepția tardivității acestuia. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Motivele de recurs invocate de recurentul pârât în ceea ce privește chestiunea lipsei calității sale procesuale pasive nu sunt întemeiate. Cu titlu prealabil se constată că, deși recurentul pârât și-a încadrat aceste susțineri în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., ele se încadrează ipoteza reglementată de pct. 5 al aceluiași text legal, întrucât sunt subsumate unei probleme de drept procesual. Examinând fondul acestor critici, Înalta Curte constată caracterul lor neîntemeiat. Astfel, prin încheierea din 25.06.2021, prima instanță respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul finanțelor, reținând că dispozițiile art. 12 și 13 din Legea nr. 112/1995 conferă în mod expres calitate procesuală pasivă Ministerului finanțelor publice în acțiunile vizând plata despăgubirilor solicitate în baza acestui act normativ. În consecință, acțiunea îndreptată împotriva acestui pârât a fost soluționată pe fondul său, prima instanță a reținând în considerentele sentinței “lipsa de fundament a acțiunii prin care se solicită instanței, pe calea dreptului comun, constatarea preluării fără titlu a unui imobil în perioada regimului comunist și obligarea Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri pentru acest imobil”, soluția fiind pronunțată așadar în urma examinării fondului cauzei. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel doar reclamanta A., cadru procesual în care nu a fost supusă discuției excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice. În analiza efectuată în apel, instanța a respectat prevederile art. 477 alin. (1) C.proc.civ., procedând la rejudecarea fondului în limitele stabilite de către apelantă, în condițiile în care pârâtul nu a declarat un apel incident care să vizeze soluția pronunțată de prima instanță cu privire la excepția lipsei calității sale procesuale pasive. În această situație, capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată - obligarea Ministerul Finanțelor la acordarea de despăgubiri bănești - a fost în mod corect soluționat pe fondul său. Astfel, contrar susținerii recurentului pârât în sensul că instanța de apel, în rejudecarea fondului cauzei, ar fi ignorat normele de drept referitoare la calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor, instanța nu avea temei să procedeze la o analiză a speței sub aspectul calității procesuale a pârâtului, nefiind învestită în acest sens prin mijlocul procesual pus la îndemâna părții interesate să critice modul în care a fost soluționată cererea îndreptată împotriva sa. Art. 477 alin. (1) C.proc.civ. reglementează limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, instanța de apel fiind ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant. Limitele efectului devolutiv, date de ceea ce s-a apelat, presupun ca instanța de apel să se raporteze la criticile apelantului, dar, în același timp, vor trebui analizate și toate apărările invocate de intimat. Pentru a se determina limitele apărărilor intimatului, este necesar a se verifica dacă acesta nu se află în situația de a formula apel incident sau apel provocat ori chiar apel principal. În speță, prin sentința primei instanțe, acțiunea îndreptată împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice a fost respinsă, situație în care acesta nu avea interesul de a promova calea de atac împotriva dispozitivului, însă el justifica acest interes în privința încheierii prin care a fost respinsă excepția lipsei calității sale procesuale pasive, mai ales în situația în care calea de atac principală a fost declarată de partea adversă. Astfel, în ipoteza în care intimatul din apelul principal nu are un interes pregnant de a formula el însuși apel principal, dar, constatând că partea adversă a procedat la declararea căii de atac și, eventual, luând cunoștință de motivele apelului și de limitele devoluțiunii fixate prin acestea, poate considera că apărarea poziției sale (eventual, de parte câștigătoare în proces) necesită formularea unui apel, printr-o cerere proprie, prin intermediul căruia să repună în discuție soluțiile primei instanțe cuprinse în sentință, în considerente sau în încheierile premergătoare și pe care nu le-ar putea supune dezbaterii doar pe calea apărărilor pe care le poate formula în calitate de intimat în apelul făcut de partea potrivnică, întrucât, prin neatacare, acestea ar intra sub autoritatea lucrului judecat. Or, în contextul în care recurentul-pârât nu a formulat apel incident prin care să pună în discuție soluția pronunțată cu privire la calitatea sa procesuală pasivă, nu se poate reține o nesocotire de către instanța de apel a normelor legale care reglementează această problemă. Chiar dacă ar fi vorba de un motiv de ordine publică, așa cum a susținut recurentul pârât, atunci când motivul de ordine publică privește judecata în primă instanță, el nu va putea fi invocat direct în recurs, decât cu respectarea art. 489 alin. (3) C.proc.civ., adică dacă nu a putut fi invocat pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși a fost invocat în termen, a fost respins sau instanța a omis să se pronunțe asupra lui. Motivele de recurs invocate de recurentul pârât privind inadmisibilitatea acțiunii reclamantei față de normele speciale ale Legii nr. 10/2001, care ar fi suprimat posibilitatea recurgerii la dreptul comun, se circumscriu unei chestiuni de procedură astfel încât se subsumează și ele cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., și nu în pct. 8 al aceluiași text legal, invocat de recurentul pârât, acest din urmă caz de casare vizând exclusiv interpretarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material. Rezultă din situația de fapt reținută ca atare în mod concordant de instanțele de fond că, prin sentința civilă nr. 3706 din 7.04.1997 a Judecătoriei Sectorului 2 București, Consiliul General al Municipiului București a fost obligat să le lase, reclamantei și altor doi moștenitori ai foștilor proprietari, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, compus din teren în suprafață de 219,87 mp și construcție. Sentința a devenit definitivă și irevocabilă prin neapelare. Ulterior, în baza acestei sentințe s-a emis dispoziția nr. 838 din 24.06.1997 prin care Primarul General al Municipiului București a dispus restituirea imobilului menționat în cuprinsul sentinței civile nr. 3706 din 7.04.1997. Recurenta reclamantă a solicitat acordarea de despăgubiri și în temeiul Legii nr. 112/1995, prin cererea înregistrată sub nr. 1586/21.07.1996 însă nu a depus notificare în temeiul Legii nr. 10/2001. Împrejurarea că recurenta reclamantă nu a formulat și notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 nu poate avea relevanța propusă de recurent, aceea a inadmisibilității acțiunii în revendicare. Această susținere este formulată cu neobservarea unor considerente relevante ale Deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, anume a celor care oferă următoarea dezlegare: ,, Dar nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.” Astfel, prin decizia menționată, s-a statuat că, în regulă generală, legea specială derogă de la legea generală și se aplică cu prioritate. Totuși, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiate pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Din economia acestei decizii de unificare a practicii judiciare rezultă că aplicarea legii speciale poate fi înlăturată, atunci când sunt sesizate neconcordanțe între aceasta și Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În cauză, în mod incontestabil, astfel cum s-a reținut deja, recurenta-reclamantă deține un bun actual, dreptul său de proprietate fiind recunoscut prin hotărârea judecătorească prin care s-a dispus cu autoritate de lucru judecat față de stat restituirea imobilului în patrimoniul și în folosința efectivă a proprietarilor originari. În acest sens, în ceea ce privește situația recurentei reclamante, sunt pe deplin aplicabile cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu și alții contra României (pct. 140), unde s-a reținut, cu privire la semnificația autonomă a noțiunii de "bunuri", că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane nu este contestată dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, acestea au dispus în mod expres restituirea bunului. În situația expusă, este pe deplin aplicabil considerentul Deciziei nr. 33/2008 conform căruia reclamantului, care se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, trebuie să i se asigure accesul la justiție, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare nefiind exclusă de existența Legii nr. 10/2001. Întrucât atât reclamanta cât și pârâta B. se bucură de existența în patrimoniul lor a unui „bun actual", în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și au opus un titlu de proprietate pentru același imobil, verificările specifice stabilirii dreptului de proprietate în favoarea unei sau alteia dintre părțile care își dispută acest drept nu se poate realiza decât în cadrul acțiunii în revendicare care face obiectul cauzei de față. Susținerea recurentului pârât în sensul că sentința prin care Consiliul General al Municipiului București a fost obligat să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie, reclamantei și altor doi moștenitori ai foștilor proprietari, a fost pronunțată ulterior vânzării apartamentului în cauză către intimata-pârâtă B., obligația stabilită fiind astfel imposibil de executat nu poate schimba concluzia expusă mai sus. În acest punct al analizei, trebuie observat că, în contextul legislativ român care reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că vânzarea de către stat a bunului altuia către terți de bună-credință, chiar dacă aceasta a fost anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bunuri (cauza Porteanu împotriva României, par. 32). O astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin împotriva României, par. 39, 43 și 59). Ca urmare, în optica Curții Europene, în acest caz, există o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, dacă respingerea acțiunii în revendicare ar fi însoțită de absența totală a unei despăgubiri. În acest context, contrar susținerii recurentului pârât, faptul că sentința civilă menționată a fost pronunțată ulterior înstrăinării bunului revendicat de către stat, nu a fost ignorat de către instanța de apel, care a constatat că “prin sentința civilă nr 3706 din 07.04.1997 pronunțată în dosarul nr. x/1997, irevocabilă, s-a constatat preluarea abuzivă a imobilului în baza Decretului nr. 92/1950 și a fost obligată autoritatea publică a statului care a fost parte în dosar să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită folosință imobilul”, concluzionând că reclamanta deține un „bun actual” în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, instanța de apel a avut în vedere efectul produs de această statuare jurisdicțională în ceea ce privește consolidarea dreptului de proprietate deținut de către reclamantă în temeiul unui titlu de proprietate preferabil, dar și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie. Susținerea recurentului pârât în sensul că respectiva hotărâre judecătorească nu poate avea nicio influență asupra soluționării prezentei cauze, fiind pronunțată între alte părți și sub incidența unui cadru legislativ diferit, nu poate fi reținută, instanța de apel acordând în mod corect valența care rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului recunoașterii judiciare a calității reclamantei de proprietar al imobilului, recunoaștere realizată printr-o hotărâre pronunțată în procesul anterior purtat între reclamantă și o autoritate publică descentralizată a statului. Or, trebuie reamintit că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a stabilit în mod constant că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, trebuie interpretat în lumina Preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante și că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice care urmărește, între altele, ca o soluție definitivă pronunțată de instanțe să nu mai poată fi repusă în discuție (cauza Rozalia Avram împotriva României, Hotărârea din 16 septembrie 2014, par. 31). Pretinsa confuzie în argumentarea soluției pronunțate pe fondul cauzei nu poate fi reținută. Din această perspectivă, față de specificul litigiului de față, care vizează un imobil preluat în regimul politic trecut, soluționarea acțiunii în revendicare nu se poate face după regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate, ci este necesar să se țină seama pe lângă cele statuate prin decizia în interesul legii menționată, de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în interpretarea și aplicarea art. 1 din Primul Protocol. Or, dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, impun verificarea existenței unui bun actual în patrimoniul părților, ca noțiune autonomă, a stabilirii ingerinței în dreptul de proprietate al părților și a condițiilor în care această ingerință este una legitimă - este prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă, a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și cu respectarea principiului proporționalității (în accepțiunea de echilibru just între cerințele protejării unui interes general al comunității și imperativul protejării dreptului fundamental al individului, inclusiv din perspectiva acordării unei compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost deposedat). Din acest punct de vedere, împrejurarea că, în speță, instanța de apel a procedat la realizarea propriei analize în aceste coordonate, ținând cont de circumstanțele concrete, particulare ale cauzei, în care reclamanta beneficia de recunoașterea judiciară a calității sale de titular al unui „bun actual” în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, recunoaștere care se realizase printr-o hotărâre pronunțată într-un proces anterior, relevă o analiză conformă Deciziei nr. 33/2008 pronunțate în interesul legii și principiilor rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Astfel, instanța de apel a comparat titlurile părților dintr-o perspectivă complexă care include și blocul de convenționalitate al Convenției Europene a Drepturilor Omului, reținând prevalența criteriilor ce decurg din jurisprudența Curții relativ la imobilele care au situația specială de a fi fost preluate abuziv de către stat anterior anului 1989 și în privința cărora s-au pronunțat anterior hotărâri judecătorești ce statuează nelegalitatea preluării și dreptul foștilor proprietari la restituirea lor. Acest context de analiză precum și luarea în considerare a dezlegărilor care se degajă din jurisprudența instanței de contencios european reflectă un demers analitic ce corespunde exigențelor art. 20 alin. 2 din Constituție care prevede că ,, Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile ”. Susținerea recurentului pârât în sensul că principiile expuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Dickmann și Gion contra României, avute în vedere de instanța de apel, nu sunt incidente în prezenta cauză dată fiind diferența esențială constând în faptul că hotărârea judecătorească de restituire este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu pot fi reținute. Astfel, instanța de apel a statuat în mod întemeiat că situația părților din prezenta cauză este identică cu aceea care a făcut obiectul analizei Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Dickmann și Gion contra României. În această cauză, Curtea Europeană a statuat că, în condițiile în care există o hotărâre de restituire a bunului la puțin timp de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu exista o rațiune pentru care partea să fie nevoită să solicite restituirea bunului și în temeiul legii speciale. Din raționamentul expus la punctele 74 -78 rezultă statuarea Curții în sensul că depunerea unei notificări, cu scopul de a obține o nouă evaluare a problemei dreptului la acordarea de măsuri reparatorii, ar fi fost inutilă, având în vedere existența unei hotărâri definitive prin care acest drept fusese recunoscut. Împrejurarea că, în cauza de față, hotărârea judecătorească de restituire a bunului este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu reprezintă o diferență esențială de natură a schimba concluzia expusă, astfel cum a susținut recurentul reclamant, elementul relevant al analizei constând în împrejurarea că există o hotărâre judecătorească prin care s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei și s-a dispus restituirea bunului. Această constatare, combinată cu principiul rezultat din jurisprudența Curtea Europeană, expus mai sus, în sensul că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, presupune, între altele, ca o soluție definitivă pronunțată de instanțe să nu mai poată fi repusă în discuție, conduce la concluzia privind inutilitatea unei noi evaluări a problemei dreptului la acordarea de măsuri reparatorii. De asemenea, trebuie avute în vedre argumentele arătate de Curtea Europeană la pct. 103 și 104 din decizia menționată conform cărora „reclamanții precum cei din prezenta cauză, al căror titlu de proprietate asupra unui imobil cu destinația de locuință a fost recunoscut și al căror drept la acordarea de măsuri reparatorii a fost confirmat de către instanțe, dar care nu se pot bucura de bunurile lor, deoarece au fost privați de ele ca urmare a faptului că statul le-a vândut, nu beneficiază de niciun mecanism care să le permită să obțină despăgubiri adecvate pentru privarea de bunurile lor. Curtea consideră, în plus, că această privare, asociată cu lipsa totală de despăgubiri, le-a impus reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, încălcându-se astfel dreptul acestora la respectarea bunurilor lor, astfel cum este garantat la art. 1 din Protocolul nr. 1 [a se vedea Străin, citată anterior, pct. 59, și Preda și alții, (citată anterior), pct. 148-149].” În evaluarea proporționalității măsurii statului de privare de proprietate a titularului dreptului de proprietate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ține cont de marja de apreciere a statului, însă și de asigurarea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înțelese, în materia dreptului la respectarea proprietății, sub forma unei compensări rezonabile, proporționale a deposedării, prevăzută ca atare în legislația națională. În consecință, în contextul speței, nu este posibilă doar o recunoaștere principială a dreptul recurentei-reclamante de a primi despăgubiri, întrucât aceasta ar contura perspectiva încălcării prevederilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție în ceea ce o privește pe reclamantă. Astfel, în mod corect instanța de apel a reținut aplicabilitatea principiilor statuate în cauza Dickmann și Gion contra României (pct. 97), în sensul că în cazul în care există „titluri de proprietate concurente asupra acelorași imobile cu destinația de locuințe, care au fost validate prin hotărâri definitive, acordarea de despăgubiri sau a altor măsuri reparatorii poate constitui o formă adecvată de reparație, în cazul în care nu mai este posibilă restituirea bunurilor acestora, dat fiind faptul că bunurile în cauză sunt deținute, în prezent, de persoane care le-au cumpărat de la stat cu bună-credință”. În privința acordării despăgubirilor, instanța de apel a ținut seama de dispozițiile art. 566 din Codul civil, conform cărora, într-o acțiune în revendicare, pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la plata de despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa sa ori a fost înstrăinat. Contrar susținerii recurentului pârât în sensul că se încalcă prevederile Codului Civil, care se referă la imposibilitatea de a restitui bunul de către pârâtul față de care s-a declanșat acțiunea în revendicare, și că se transferă în sarcina sa obligația de plată a despăgubirilor, deși este terț față de acțiunea în revendicare, instanța de apel a precizat expres în considerentele deciziei că principiul bunei guvernanțe se opune unei soluții în care instanța transferă sarcina statului asupra părților în proces, situație în care nu pârâtul din acțiunea în revendicare urma a fi obligat la plata despăgubirilor. Pe de altă parte, în ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor în cererea de acordare a despăgubirilor, astfel cum s-a arătat mai sus, soluția asupra acestei chestiuni este intrată în autoritate de lucru judecat, nefiind atacată de partea interesată. Susținerea recurentului pârât în sensul că instanța națională se substituie Curții Europene a Drepturilor Omului, depășindu-și atribuțiile, contrar legislației în vigoare, nu poate fi reținută. Judecătorul național, în calitatea sa de prim judecător al Convenției, are misiunea de a aplica în dreptul intern, în cadrul competenței sale, reglementările Convenției. Stabilind faptul că primul judecător al Convenției este judecătorul național, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că rolul său este de a interveni numai atunci când persoanele nu obțin satisfacție la nivel național, garantarea drepturilor consacrate de Convenție, care presupune atât respectarea lor de către autoritățile naționale, cât și înlăturarea eventualelor încălcări fiind o sarcină ce revine, în primul rând fiecărui stat parte. De asemenea, în par. 109 din hotărârea pronunțată în cauza Preda împotriva României, Curtea a subliniat cu fermitate caracterul subsidiar al mecanismului Convenției și limitările care rezultă din acest lucru în ceea ce privește rolul pe care îl joacă. Astfel, a reafirmat că rolul său de instanță internațională nu este de a se pronunța cu privire la un număr mare de cauze care presupun stabilirea unor fapte de bază sau să calculeze o compensație financiară – două sarcini care, din principiu și din motive de eficacitate, revin instanțelor interne [Demopoulos și alții împotriva Turciei (dec.) (MC), nr. 46113/99, 3843/02, 13751/02, 13466/03, 10200/04, 14163/04, 19993/04 și 21819/04, pct. 69, CEDO 2010]. Reținând că motivele de recurs invocate de recurentul-pârât Ministerul Finanțelor nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte a respins ca nefondat recursul principal declarat de această parte împotriva deciziei nr. 1421A/2023 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. În ceea ce privește recursul provocat declarat de recurenta reclamantă, se constată că aceasta a precizat că a solicitat casarea în parte a hotărârilor pronunțate în cauză în măsura în care se va admite recursul Ministerul Finanțelor Publice. Recurenta reclamantă a considerat că este îndreptățită solicitarea de a se constata preferabile titlurile recurente-reclamante în măsura în care nu se va menține obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor la acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilul situat în București. De asemenea, în cadrul concluziilor asupra recursului, recurenta reclamantă a precizat că scopul formulării recursului său a fost menținerea hotărârii pronunțate de instanța de apel și, numai într-o eventuală admitere a recursului Ministerului Finanțelor, urmărește soluționarea recursului incident. În consecință, Înalta Curte constată că recursul provocat declarat de intimata din recursul principal împotriva pârâtei B. a fost promovat în acest context, recurenta reclamantă tinzând în principal la menținerea hotărârii pronunțate în apel, ca urmare a respingerii recursului principal. Întrucât soluția pronunțată asupra recursului principal este aceea de respingere, astfel încât ea nu este de natură să provoace consecințe asupra situației juridice a reclamantei, nemaiexistând riscul de a i se agrava situația în proces, hotărârea pronunțată, a cărei menținere o dorește reclamanta, nefiind modificată, văzând și prevederile art. 496 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte a respins și recursul provocat declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1421A/2023 a Curții de Apel București – Secția a IV-a civilă. Întrucât recursul provocat îndreptat împotriva pârâtei B., care a figurat în calitate de parte la prima instanță, dar care nu este parte în recursul principal, a fost respins, Înalta Curte, reținând culpa procesuală a recurentei reclamante și văzând prevederile art. 453 C.proc.civ., a obligat-o pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 3500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat, către intimata-pârâtă.