Porteanu împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 4596/03) îndreptată împotriva României și care a fost depusă la Curte de o resortisantă a acestui stat, Doamna Rodica Porteanu («reclamanta»), pe 17 decembrie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul său, Doamna B. Ramașcanu, din ministerul afacerilor externe.

Pe 7 ianuarie 2005, președintele secției a treia a hotărât comunicarea cererii Guvernului. Invocând art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât examinarea simultană a admisibilității și a fondului cauzei. FAPTELE

În 1933, bunica sa, A.P., a cumpărat o casă situată la București și terenul aferent acesteia.

Reclamanta este moștenitoarea lui A.P.

În 1950, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950, Statul a luat posesia casei și terenului lui A.P. A. Acțiune de revendicare împotriva Statului

Pe 15 octombrie 1997, reclamanta a intentat o acțiune de revendicare imobiliară împotriva Statului, susținând că decretul nr. 92/1950 nu era aplicabil bunului naționalizat, deoarece A.P. era la momentul naționalizării simplă muncitoare și bunurile sale erau exceptate din acest motiv de actul de naționalizare.

Prin hotărâre din 25 noiembrie 1997, tribunalul de prim grad din București a admis acțiunea de revendicare pe motiv de ilegalitate a naționalizării. Constatând că A.P. și, în continuare, reclamanta, au rămas proprietare legitime ale bunului, tribunalul a ordonat restituirea bunului.

În absența apelului, această hotărâre a devenit definitivă.

Prin decizia din 26 ianuarie 1998, primarul Bucureștiului a ordonat restituirea imobilului reclamantei. Cu toate acestea, doar o parte a bunului a putut fi restituită. Într-adevăr, procesul-verbal de luare în posesie a constatat că etajul unu al imobilului, amenajat într-un singur apartament («apartamentul nr. 3»), a fost vândut de Stat pe 25 februarie 1997 locatarilor care locuiau în imobilul reclamantei, familia N., în virtutea legii nr. 112/1995. B. Acțiune de anulare a contractului de vânzare

Printr-o acțiune introdusă pe 28 mai 1998, reclamanta a cerut tribunalului de prim grad din București anularea vânzării precitate, susținând că legea nr. 112/1995 permitea doar vânzarea bunurilor intrate legal în patrimoniul Statului.

Pe 3 septembrie 1999, tribunalul a respins acțiunea, judecând că terții cumpărători au acționat cu bună-credință la încheierea vânzării, deoarece această vânzare era anterioară hotărârii definitive din 25 noiembrie 1997 care declara nul titlul de proprietate al Statului. C. Acțiune de revendicare împotriva familiei N.

Într-o dată care nu a fost precizată, reclamanta a intentat o acțiune de revendicare imobiliară împotriva cumpărătorilor apartamentului nr. 3, familia N.

Prin hotărâre din 10 aprilie 2001, tribunalul de prim grad din București a admis acțiunea, judecând că titlul de proprietate al reclamantei este mai caracterizat decât cel al familiei N. Tribunalul a constatat într-adevăr că titlul de proprietate al reclamantei provine de la proprietarul legitim, A.P., în timp ce cel al familiei N. provine de la un proprietar ilegitim, Statul.

Prin decizia din 9 octombrie 2001, tribunalul județean din București a admis apelul familiei N., judecând că în virtutea legii nr. 10/2001 și a articolului 6 (2) din legea nr. 213/1998, reclamanta nu mai putea revendica bunul său, care a fost achiziționat cu bună-credință de către învinși, dar beneficia de măsuri reparatoare în virtutea primei legi precitate.

Prin hotărâre din 25 septembrie 2002, curtea de apel din București a respins recursul reclamantei. Ea a calificat titlul de proprietate al reclamantei drept incontestabil, dar a hotărât că familia N. avea dreptul să păstreze bunul achiziționat, ținând seama de bună-credința lor. D. Cerere de despăgubire depusă în virtutea legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001

Pe 23 ianuarie 2002, reclamanta a depus o cerere de despăgubiri pentru apartamentul nr. 3 vândut familiei N. în virtutea legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate abuziv. Ea a susținut că avea dreptul să i se acorde despăgubiri în virtutea acestei legi și că oricum, Statul s-a îmbogățit pe seama sa deoarece a încasat prețul vânzării. Ea a cerut să i se acorde despăgubiri în valoare de piață a apartamentului.

Cererea reclamantei a fost înregistrată de prefectura Bucureștiului pe 25 ianuarie 2002.

Până în prezent, reclamanta nu a primit nici un răspuns la cererea sa.

Dispozițiile legale și jurisprudența internă descrise în hotărârile Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, CEDH 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44) sunt de asemenea pertinente în această cauză.

Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobiliare luate abuziv de Stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 a fost modificată prin legea nr. 247 publicată în Jurnalul oficial pe 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despăgubiri permițând beneficiarilor să aleagă între o compensație sub formă de bunuri și servicii și o compensație sub formă de despăgubiri pecuniare echivalentă cu valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituit în natură la momentul acordării sumei. Dispozițiile pertinente ale legii nr. 10/2001 așa cum au fost modificate prin legea nr. 247/2005 se citesc astfel: art. 1 « 1. Bunurile imobiliare pe care Statul (...) le-a apropiat abuziv între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, la fel ca și cele luate de Stat în virtutea legii nr. 139/1940 privind rechiziții, și care nu au fost încă restituite, vor fi supuse unei restituri în natură. 2. Dacă restituirea în natură nu este posibilă, trebuie adoptate măsuri de reparare prin echivalență. Acestea pot consta din compensație prin alte bunuri sau servicii (...), cu acordul cererii, sau din despăgubiri pecuniare acordate conform dispozițiilor speciale privind determinarea și plata despăgubirilor pentru bunurile imobiliare achiziții abuziv. (...) » art. 10 « 1) Atunci când clădirile intrate în patrimoniul Statului într-o manieră abuzivă au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură se ordonează pentru terenul liber și pentru construcțiile care nu au fost demolate, în timp ce măsuri reparatoare prin echivalență vor fi stabilite pentru terenurile ocupate și pentru construcțiile demolate. (...) 6) Valoarea construcțiilor expropriate care nu pot fi restituite în natură și a terenurilor aferente va fi determinată în funcție de valoarea de piață a bunului la momentul hotărârii de acordare, stabilită conform standardelor internaționale de evaluare. » art. 19 § 2 « În cazul în care bunul a fost vândut legal respectând dispozițiile legii nr. 112/1995 (...), cererea beneficiază de măsuri reparatoare prin echivalență în valoare de piață a bunului, și anume construcțiile și terenul aferent, valoare care va fi determinată conform standardelor internaționale de evaluare. În cazul în care cererile au primit despăgubiri în virtutea legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferența dintre despăgubirile primite, majorate în funcție de rata inflației, și valoarea bunului. » art. 46 § 1 « Vânzarea și donația bunurilor imobiliare pe care Statul le-a cucerit ilegal sunt lovite de nulitate absolută, cu excepția cazului în care aceste acte au fost încheiate cu bună-credință. »

Legea nr. 247/2005 precizează în plus, în titlul VII, maniera în care sunt stabilite și plătite despăgubirile pentru bunurile intrate abuziv în patrimoniul Statului. Dispozițiile pertinente ale acestui titlu de lege se citesc astfel: art. 13 « 1) Cu scopul de a stabili suma finală a despăgubirilor de acordat conform prezentei legi, va fi creată o Comisie Centrală a Despăgubirilor, numita în continuare Comisia Centrală, plasată sub autoritatea Prim-ministrului (...) art. 16 « 1) Deciziile pronunțate de autoritățile competente pentru restituirea bunului menționate sume cu titlu de despăgubiri (...) vor fi trimise secretariatului Comisiei Centrale cel mai târziu 60 de zile după intrarea în vigoare a prezentei legi. 2) Cererile de restituire depuse în virtutea legii nr. 10/2001 (...) care nu au primit răspuns la momentul intrării în vigoare a legii vor fi trimise (...) secretariatului Comisiei Centrale (...) în termen de 10 zile de la data pronunțării deciziilor autorităților competente pentru restituirea bunului. 5) Secretariatul Comisiei Centrale va întocmi lista dosarelor menționate în alineatele 1 și 2 în care cererea de restituire în natură a fost respinsă. Aceste dosare vor fi apoi transmise autorității responsabile de evaluare, care va redacta raportul de evaluare. 6) (...) Autoritatea responsabilă de evaluare va redacta raportul de evaluare conform procedurii stabilite în acest scop și îl va transmite Comisiei Centrale. Raportul va conține suma despăgubirii de acordat. 7) Pe baza raportului de evaluare, Comisia Centrală va pronunța decizia de acordare a despăgubirii sau va trimite dosarul pentru o nouă evaluare. » 25. art. 77 al legii nr. 58 din 14 august 1991 privind privatizarea societăților comerciale este redactat astfel: « Reparațiile acordate pentru bunurile intrate abuziv în patrimoniul Statului vor fi reglementate printr-o lege specială. » ÎN DREPT

Curtea constată că cererea nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea observă de asemenea că aceasta nu întâlnește nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, ar trebui declarată admisibilă. B. Privind fondul

Guvernul consideră că reclamanta nu dispunea de un bun în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, deoarece dreptul său de proprietate nu a fost recunoscut printr-o decizie judiciară definitivă înainte de vânzarea bunului unor terți. El invocă în acest sens cauzele Malhous c. Republica Cehă (dec.), nr. 33071/96, CEDH 2000-XII) și Constandache c. România (dec.), nr. 46312/99, 11 iunie 2002). El susține că imobilul în cauză a fost naționalizat în conformitate cu decretul nr. 92/1950, deci nu se găsea în patrimoniul reclamantei la momentul introducerii acțiunii sale de revendicare imobiliară în fața tribunalului de prim grad din București, pe 15 octombrie 1997. În plus, Statul însuși nu mai era proprietar al etajului unu al casei, deoarece l-a vândut pe 25 februarie 1997 familiei N. Privind hotărârea definitivă din 25 noiembrie 1997 constatând dreptul de proprietate al reclamantei, acesta nu era opozabil cumpărătorilor N. Prin urmare, reclamanta avea cel mult o «speranță» și nu un bun în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Guvernul consideră că în orice caz reclamanta putea obține o indemnizație în virtutea legii nr. 10/2001 pentru etajul unu al casei.

Reclamanta subliniază că, deși dispunea de un titlu de proprietate valid, și anume actul de cumpărare a bunului de către bunica sa în 1933, confirmat de hotărârea din 25 noiembrie 1997 și de decizia din 25 septembrie 2002 a curții de apel din București, nu poate beneficia de o parte din acest bun, vândut de Stat unor terți. Ea susține de asemenea că cererea sa de despăgubiri depusă în virtutea legii nr. 10/2001 a rămas fără răspuns.

Curtea reamintește că în cauza Brumărescu c. România, dreptul de proprietate al reclamantului, confirmat de o decizie judiciară definitivă datând din 1993, era pus în cauză de terțul intervenant, care pretindea să aibă un drept de proprietate asupra unei părți din același bun în virtutea unui act de cumpărare datând din 1973. În această privință, Curtea a declarat că procedura introdusă în fața sa de D-l Brumărescu împotriva statului român nu putea produce efecte decât asupra drepturilor și obligațiilor doar acelor două părți (Brumărescu c. România [GC], nr. 28342/95, § 69, CEDH 1999-VII). Ea a confirmat această abordare în hotărârea sa privind satisfacția echitabilă, stabilind în sarcina statului român obligația de a restabili dreptul de proprietate al D-lui Brumărescu, «fără prejudecată față de orice pretenție» pe care terțul intervenant ar putea o avea asupra unei părți din proprietatea reclamantului (Brumărescu c. România (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 28342/95, § 22 in fine, CEDH 2001-I).

Curtea a declarat de asemenea că vânzarea de către Stat a unui bun aparținând altuia unor terți cu bună-credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție într-o manieră definitivă a dreptului de proprietate al altuia, combinată cu absența totală a despăgubirilor, constituie o privare contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Străin precitată, §§ 39 și 59). În această cauză, Curtea a constatat că legea nr. 112 din 23 noiembrie 1995 invocată de Stat nu-i permitea acestuia să vândă locatarilor un bun naționalizat abuziv, deoarece legea în cauză reglementează doar vânzarea bunurilor trecute în patrimoniul Statului legal (hotărârea Străin precitată, § 47). Ea a judecat de asemenea că dreptul român în vigoare la acel moment, și în particular legea de restituire nr. 10 din 14 februarie 2001, nu oferea nici o posibilitate de indemnizație pentru asemenea privări.

În cauza prezentă, Curtea nu vede nici un motiv pentru a se abate de la jurisprudența precitată, situația de fapt fiind substanțial aceeași. Ca și în cauza Brumărescu, în cauza prezentă, terții sunt deveniti proprietari ai unei părți din bun înainte ca dreptul de proprietate al reclamantei asupra acestui bun să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. Și ca în cauza Străin, reclamanta a fost în cauza prezentă recunoscută proprietară legitimă, tribunalele judecând incontestabil titlul ei de proprietate, luând în considerare naționalizarea abuzivă. Curtea observă că vânzarea unei părți a bunului reclamantei, în virtutea legii nr. 112/1995 care permitea doar vânzarea bunurilor achiziții legal, împiedică reclamanta să beneficieze de dreptul său și că nici o despăgubire nu a fost acordată reclamantei pentru această privare. Într-adevăr, deși a depus o cerere de indemnizație în virtutea legii nr. 10/2001 pentru partea vândută unor terți, reclamanta nu a primit până în prezent nici un răspuns.

Curtea observă că pe 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 modificând legea nr. 10/2001. Această nouă lege furnizează persoanelor care se găsesc în aceeași situație ca reclamanta, cel puțin în teorie, un drept la despăgubiri la valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituit. Cu toate acestea, în cauza prezentă, noua lege nu a condus până în prezent la acordarea efectivă a unei indemnități. Părțile nu au furnizat informații privind perspectivele unei proceduri bazate pe noua lege. În plus, aceasta din urmă nu ține seama de prejudiciul suferit de persoanele privite în acest fel de bunurile lor, înainte de intrarea în vigoare, datorită unei absențe prelungite a despăgubirilor.

Prin urmare, Curtea consideră că eșecul dreptului de proprietate al reclamantei, combinat cu absența totală a despăgubirilor, a impus acesteia o sarcină disproporționată și excesivă incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1. Prin urmare, a existat o violare a acestei dispoziții în cauza prezentă.

În formula cererii din 17 decembrie 2002, reclamanta cerea restituirea în natură a apartamentului nr. 3 sau 30.000 EUR (treizeci de mii de euro) reprezentând valoarea acestuia. În observațiile din 10 martie 2005, ea a cerut cel puțin 60.000 EUR pentru prejudiciul material suferit, susținând că valoarea impozabilă a apartamentului era, conform Camerei Notarilor din București, de ordinul 60.000 - 70.000 EUR. Într-o scrisoare din 23 august 2005, reclamanta susține că expertiza prezentată de Guvern (§37 mai jos) nu este realistă, deoarece, pe de o parte, expertul nu a vizitat apartamentul și, pe de altă parte, există o subevaluare a bunului, deoarece expertiza rezultă într-o valoare sensibil inferioară aceleia care ar rezulta chiar și din utilizarea, în calcul, a decretului comunist nr. 256 datând din 1984. Or, legea nr. 247 din 22 iulie 2005 stabilește drept indemnitate de plată valoarea de piață a bunului la data acordării indemnității, valoare stabilită conform standardelor internaționale de evaluare.

Guvernul prezintă o expertiză realizată în iulie 2005 de un expert desemnat de el. Raportul indică că apartamentul nr. 3 nu putând fi vizitat, expertiza este ipotetică. Conform acestui raport, valoarea de piață ipotetică a apartamentului în cauză este de 37.005 EUR.

Curtea reamintește că o hotărâre care constată o violare determină pentru Statul pârât obligația juridică în ceea ce privește Convenția de a pune capăt violării și de a-i șterge consecințele. Dacă dreptul intern nu permite ștergerea decât imperfect a consecințelor acestei violări, art. 41 din Convenție acordă Curții puterea de a acorda o reparație părții prejudiciate de actul sau omisiunea cu privire la care a fost constatată o violare a Convenției. În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul «echitabil» și expresia «dacă este cazul» sunt dovezi în acest sens.

Printre elementele luate în considerare de Curte atunci când hotărăște în materie figurează prejudiciul material, adică pierderile efectiv suferite ca urmare directă a violării susținute, și prejudiciul moral, adică repararea stării de agonie, disconfortului și incertitudinilor rezultate din această violare, precum și alte prejudicii nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo c. Italia, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).

În plus, atunci când diferitele elemente care alcătuiesc prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau atunci când distincția dintre prejudiciul material și prejudiciul moral se dovedește dificilă, Curtea poate fi dusă să le examineze global (Comingersoll c. Portugalia [GC], nr. 35382/97, § 29, CEDH 2000-IV).

Curtea estimează, în circumstanțele cauzei prezente, că restituirea bunului litigios, așa cum a fost ordonată de hotărârea definitivă din 25 noiembrie 1997 a tribunalului de prim grad din București, ar plasa reclamanta în cât mai mare măsură într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar găsi dacă cerințele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În absența Statului pârât de a proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni de la ziua în care această hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărăște că acesta va trebui să-i verseze interesatei, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentului.

În această privință, Curtea observă că legea nr. 247/2005 care modifică legea nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate atât legal cât și ilegal, intră în vigoare pe 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudența internațională, judiciară sau arbitrală privind reparațiile datorite în caz de acte ilicite și confirmate într-o manieră constantă de Curte în jurisprudența sa privind privirile ilegale sau de facto (Papamichalopoulos c. Grecia (satisfacție echitabilă), hotărâre din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani c. Italia, hotărâre din 7 august 1996, Culegerea de hotărâri și decizii 1996-IV, p. 1078, § 49 și Brumărescu c. România (satisfacție echitabilă) precitată, §§ 22 și 23). Într-adevăr, noua lege română califică drept abuzive naționalizările efectuate de regimul comunist și prevede obligația de restituire în natură a unui bun ieșit din patrimoniul unei persoane în urma unei asemenea privări. În caz de imposibilitate de restituire din cauza, de pildă, vânzării bunului unui terț cu bună-credință, legea acordă o indemnitate la valoarea de piață a bunului la momentul acordării (titlul I, secțiunea I, articolele 1, 16 și 43 ale legii).

În cauza prezentă, privind determinarea sumei indemnității care poate fi versată reclamantei, Curtea observă că aceasta nu a prezentat o expertiză care să permită determinarea valorii apartamentului. Ea s-a mărginit la a indica, fără justificări în sprijin, că Camera Notarilor estimă că valoarea impozabilă a unui apartament ca cel în cauză ar fi 60.000 la 70.000 EUR. Privind Guvernul, acesta a prezentat o expertiză bazată pe valoarea ipotetică a apartamentului, deoarece expertul nu l-a vizitat.

Ținând seama de informațiile de care dispune privind prețurile pieței imobiliare locale, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 60.000 EUR. B. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră că este potrivit a baza rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii din facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Constată că a existat violare a articolului 1 al Protocolului nr. 1; 3. Constată, a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentul nr. 3 situat la etajul unu al imobilului în cauză, în termen de trei luni de la ziua în care această hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție; b) în absența unei asemenea restituri, Statul pârât trebuie să-i verseze reclamantei, în același termen de trei luni, 60.000 EUR (șaizeci de mii de euro), pentru prejudiciu material, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, de convertit în lei la cursul aplicabil la data reglementării; c) de la expirarea acestui termen și până la versare, suma aceasta va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererile de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 16 februarie 2006 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 4596/03) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet État, M me Rodica Porteanu (« la requérante »), a saisi la Cour le 17 décembre 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me B. Ramașcanu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 7 janvier 2005, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l’article 29 § 3 de la Convention, il a été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT

En 1933, sa grand-mère, A.P., acheta une maison sise à Bucarest et le terrain y afférent.

La requérante est l’héritière de A.P.

En 1950, invoquant le décret de nationalisation n o 92/1950, l’État prit possession de la maison et du terrain de A.P. A. Action en revendication contre l’État

Le 15 octobre 1997, la requérante introduisit une action en revendication immobilière à l’encontre de l’État, faisant valoir que le décret n o 92/1950 n’était pas applicable au bien nationalisé, car A.P était à l’époque de la nationalisation simple ouvrière et ses biens étaient exceptés de ce fait de l’acte de nationalisation.

Par un jugement du 25 novembre 1997, le tribunal de première instance de Bucarest accueillit l’action en revendication pour cause d’illégalité de la nationalisation. Constatant que A.P., et par la suite la requérante, étaient demeurées propriétaires légitimes du bien, le tribunal ordonna la restitution du bien.

En l’absence de recours, ce jugement devint définitif.

Par une décision du 26 janvier 1998, le maire de Bucarest ordonna la restitution de l’immeuble à la requérante. Toutefois, seule une partie du bien put être restituée. En effet, le procès-verbal de prise de possession constata que le premier étage de l’immeuble, aménagé en un seul appartement (« appartement n o 3 »), avait été vendu par l’État le 25 février 1997 aux locataires habitant l’immeuble de la requérante, la famille N., en vertu de la loi n o 112/1995. B. Action en annulation du contrat de vente

Par une action introduite le 28 mai 1998, la requérante demanda au tribunal de première instance de Bucarest l’annulation de la vente précitée, faisant valoir que la loi n o 112/1995 ne permettait que la vente des biens entrés légalement dans le patrimoine de l’État.

Le 3 septembre 1999, le tribunal rejeta l’action, jugeant que les tiers acquéreurs avaient été de bonne foi lors de la conclusion de la vente, puisque cette vente était antérieure au jugement définitif du 25 novembre 1997 déclarant invalide le titre de propriété de l’État. C. Action en revendication contre la famille N.

A une date qui n’a pas été précisée, la requérante introduisit une action en revendication immobilière à l’encontre des acheteurs de l’appartement n o 3, la famille N.

Par un jugement du 10 avril 2001, le tribunal de première instance de Bucarest accueillit l’action, jugeant le titre de propriété de la requérante plus caractérisé que celui de la famille N. Le tribunal constata en effet que le titre de propriété de la requérante était issu du propriétaire légitime, A.P., tandis que celui de la famille N. émanait d’un propriétaire illégitime, l’État.

Par une décision du 9 octobre 2001, le tribunal départemental de Bucarest accueillit l’appel de la famille N., jugeant qu’en vertu de la loi n o 10/2001 et de l’article 6 (2) de la loi n o 213/1998, la requérante ne pouvait plus revendiquer son bien, qui avait été acquis de bonne foi par les défendeurs, mais bénéficiait des mesures réparatrices en vertu de la première loi précitée.

Par un arrêt du 25 septembre 2002, la cour d’appel de Bucarest rejeta le recours de la requérante. Elle qualifia le titre de propriété de la requérante d’incontestable, mais décida que la famille N. avait le droit de garder le bien acheté, compte tenu de leur bonne foi. D. Demande en dédommagement déposée en vertu de la loi n o 10/2001 du 14 février 2001

Le 23 janvier 2002, la requérante déposa une demande en dédommagement pour l’appartement n o 3 vendu à la famille N. en vertu de la loi n o 10/2001 sur la restitution des biens nationalisés abusivement. Elle fit valoir qu’elle était en droit à se voir octroyer de dédommagements en vertu de cette loi et qu’en tout état de cause, l’État s’était enrichi sur son compte puisqu’il avait touché le prix de la vente. Elle demanda à sa voir octroyer des dédommagements à hauteur de la valeur marchande de l’appartement.

La demande de la requérante fut enregistrée par la préfecture de Bucarest le 25 janvier 2002.

A ce jour, la requérante n’a reçu aucune réponse à sa demande. II.

Les dispositions légales et la jurisprudence interne décrites dans les arrêts Brumărescu c. Roumanie ([GC], n o 28342/95, CEDH 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-44) sont également pertinentes dans la présente affaire.

La loi n o 10/2001 du 14 février 2001 sur le régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l’État entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989 a été modifiée par la loi n o 247 publiée au Journal officiel du 22 juillet 2005. La nouvelle loi élargit les formes d’indemnisation en permettant aux bénéficiaires de choisir entre une compensation sous forme de biens et services et une compensation sous forme de dédommagement pécuniaire équivalant à la valeur marchande du bien qui ne peut pas être restitué en nature au moment de l’octroi de la somme. Les dispositions pertinentes de la loi n o 10/2001 telles que modifiées par la loi n o 247/2005 se lisent ainsi : Article 1 « 1. Les immeubles que l’État (...) s’est approprié abusivement entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989, de même que ceux pris par l’Etat en vertu de la loi n o 139/1940 sur les réquisitions, et non encore restitués, feront l’objet d’une restitution en nature. 2. Si la restitution en nature n’est pas possible, il y a lieu d’adopter des mesures de réparation par équivalence. Il peut s’agir de la compensation par d’autres biens ou services (...), avec l’accord du requérant, ou d’un dédommagement pécuniaire octroyé selon les dispositions spéciales concernant la détermination et le paiement de dédommagements pour les biens immeubles acquis abusivement. (...) » Article 10 « 1) Lorsque les bâtiments tombés dans le patrimoine de l’État d’une manière abusive ont été démolis totalement ou partiellement, la restitution en nature est ordonnée pour le terrain libre et pour les constructions qui n’ont pas été démolies, tandis que des mesures réparatrices par équivalence seront fixées pour les terrains occupés et pour les constructions démolies. (...) 6) La valeur des constructions expropriées qui ne peuvent pas être restituées en nature et des terrains y afférents sera déterminée en fonction de la valeur marchande du bien au moment de la décision d’octroi, établie selon les normes internationales d’évaluation. » Article 19 § 2 Au cas où le bien a été vendu légalement dans le respect des dispositions de la loi n o 112/1995 (...), le requérant bénéficie de mesures réparatrices par équivalence à hauteur de la valeur marchande du bien, à savoir des constructions et du terrain y afférent, valeur qui sera déterminée selon les normes internationales d’évaluation. Au cas où les requérants ont reçu des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995, ils ont droit à la différence entre les dédommagements reçus, augmentés en fonction du taux d’inflation, et la valeur du bien. » Article 46 § 1 « La vente et la donation des biens immeubles dont l’État s’est emparé illégalement sont frappées de nullité absolue, sauf lorsque ces actes ont été conclus de bonne foi. »

La loi n o 247/2005 précise en outre, dans son titre VII, la manière dont sont fixés et payés les dédommagements pour les biens tombés abusivement dans le patrimoine de l’État. Les dispositions pertinentes de ce titre de la loi se lisent ainsi : Article 13 « 1) En vue d’arrêter le montant final des dédommagements à octroyer selon la présente loi, sera créée une Commission centrale des dédommagements, ci-après la Commission centrale, placée sous l’autorité du Premier ministre (...) Article 16 « 1) Les décisions délivrées par les autorités compétentes pour restituer le bien mentionnant des sommes à titre de dédommagement (...) seront envoyées au secrétariat de la Commission centrale au plus tard 60 jours après l’entrée en vigueur de la présente loi. 2) Les demandes de restitution déposées en vertu de la loi n o 10/2001 (...) qui n’ont pas reçu de réponse au moment de l’entrée en vigueur de la loi seront envoyées (...) au secrétariat de la Commission centrale (...) dans un délai de 10 jours à compter de la date de la délivrance des décisions des autorités compétentes pour restituer le bien. 5) Le secrétariat de la Commission centrale dressera la liste des dossiers mentionnés aux alinéas 1 et 2 dans lesquels la demande de restitution en nature a été rejetée. Ces dossiers seront ensuite transmis à l’autorité chargée de l’évaluation, qui rédigera le rapport d’évaluation. 6) (...) L’autorité chargée de l’évaluation rédigera le rapport d’évaluation selon la procédure prévue à cet effet et le transmettra à la Commission centrale. Le rapport contiendra le montant du dédommagement à octroyer. 7) Sur la base du rapport d’évaluation, la Commission centrale prononcera la décision d’octroi de dédommagement ou renverra le dossier pour une nouvelle évaluation. »

L’article 77 de la loi n o 58 du 14 août 1991 concernant la privatisation des sociétés commerciales est ainsi rédigé : « Les réparations accordées pour les biens entrés de manière abusive dans le patrimoine de l’État seront régies par une loi spéciale. » EN DROIT I.

La requérante se plaint d’une atteinte à son droit au respect de ses biens, incompatible avec l’article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement considère que la requérante ne disposait pas d’un bien au sens de l’article 1 du Protocole n o 1, car son droit de propriété n’a pas été reconnu par une décision judiciaire définitive avant la vente du bien à des tiers. Il invoque à cet égard les affaires Malhous c. République tchèque (déc.), n o 33071/96, CEDH 2000-XII) et Constandache c. Roumanie (déc.), n o 46312/99, 11 juin 2002). Il fait valoir que l’immeuble en question avait été nationalisé conformément au décret n o 92/1950, de sorte qu’il ne se trouvait pas dans le patrimoine de la requérante au moment de l’introduction de son action en revendication immobilière devant le tribunal de première instance de Bucarest, le 15 octobre 1997. De surcroît, l’État lui-même n’était plus propriétaire du premier étage de la maison, puisqu’il l’avait vendu le 25 février 1997 à la famille N. Quant au jugement définitif du 25 novembre 1997 constatant le droit de propriété de la requérante, il n’était pas opposable aux acheteurs N. Par conséquent, la requérante avait tout au plus une « espérance » et non pas un bien au sens de l’article 1 du Protocole n o 1.

Le Gouvernement estime qu’en tout état de cause la requérante pouvait obtenir une indemnisation en vertu de la loi n o 10/2001 pour le premier étage de la maison.

La requérante souligne que, bien que disposant d’un titre de propriété valide, à savoir l’acte d’achat du bien par sa grand-mère en 1933, confirmé par le jugement du 25 novembre 1997 et par la décision du 25 septembre 2002 de la cour d’appel de Bucarest, elle ne peut pas jouir d’une partie de ce bien, vendue par l’État à des tiers. Elle fait valoir de surcroît que sa demande de dédommagements déposée en vertu de la loi n o 10/2001 est restée sans réponse.

La Cour rappelle que dans l’affaire Brumărescu c. Roumanie , le droit de propriété du requérant, confirmé par une décision de justice définitive datant de 1993, se trouvait mis en cause par le tiers intervenant, qui prétendait avoir un droit de propriété sur une partie du même bien en vertu d’un acte d’achat datant de 1973. A ce sujet, la Cour avait dit que la procédure engagée devant elle par M. Brumărescu à l’encontre de l’État roumain ne pouvait produire d’effets que sur les droits et obligations de ces seules parties ( Brumărescu c. Roumanie [GC], n o 28342/95, § 69, CEDH 1999-VII). Elle a confirmé cette approche dans son arrêt sur la satisfaction équitable, en établissant à la charge de l’Etat roumain l’obligation de rétablir le droit de propriété de M. Brumărescu, « sans préjudice de toute prétention » que le tiers intervenant pourrait avoir à une partie de la propriété du requérant ( Brumărescu c. Roumanie (satisfaction équitable) [GC], n o 28342/95, § 22 in fine , CEDH 2001-I).

La Cour a également dit que la vente par l’État d’un bien d’autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation en justice d’une manière définitive du droit de propriété d’autrui, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, constitue une privation contraire à l’article 1 du Protocole n o 1 ( Străin précitée, §§ 39 et 59). Dans cette affaire, la Cour a constaté que la loi n o 112 du 23 novembre 1995 invoquée par l’État ne permettait pas à ce dernier de vendre à des locataires un bien nationalisé abusivement, puisque la loi en question régissait uniquement la vente des biens passés dans la patrimoine de l’État légalement (arrêt Străin précité, § 47). Elle a également jugé que le droit roumain en vigueur à l’époque, et en particulier la loi de restitution n o 10 du 14 février 2001, n’offrait aucune possibilité d’indemnisation pour de telles privations.

En l’espèce, la Cour n’aperçoit pas de motif pour s’écarter de la jurisprudence précitée, la situation de fait étant sensiblement la même. A l’instar de l’affaire Brumărescu, dans la présente affaire, des tiers sont devenus propriétaires d’une partie du bien avant que le droit de propriété de la requérante sur ce bien ne soit confirmé définitivement avec effet rétroactif. Et comme dans l’affaire Străin, la requérante a en l’espèce été reconnue propriétaire légitime, les tribunaux ayant jugé incontestable son titre de propriété, eu égard à la nationalisation abusive. La Cour note que la vente d’une partie du bien de la requérante, en vertu de la loi n o 112/1995 qui ne permettait de vendre que les biens acquis légalement, empêche la requérante de jouir de son droit et qu’aucun dédommagement n’a été octroyé à la requérante pour cette privation. En effet, bien qu’ayant déposé une demande d’indemnisation en vertu de la loi n o 10/2001 pour la partie vendue à des tiers, la requérante n’a reçu à ce jour aucune réponse.

La Cour note que le 22 juillet 2005 a été adoptée la loi n o 247/2005 modifiant la loi n o 10/2001. Cette nouvelle loi fournit aux personnes se trouvant dans la même situation que la requérante, au moins en théorie, un droit à une indemnisation à hauteur de la valeur marchande du bien qui ne peut pas être restitué. Néanmoins, en l’espèce, la nouvelle loi n’a pas à ce jour abouti à l’octroi effectif d’une indemnité. Les parties n’ont pas donné d’informations sur les perspectives d’une procédure fondée sur la nouvelle loi. De surcroît, cette dernière ne prend pas en compte le préjudice subi par les personnes ainsi privées de leurs biens, avant son entrée en vigueur, du fait d’une absence prolongée d’indemnisation.

Dès lors, la Cour considère que la mise en échec du droit de propriété de la requérante, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, a fait subir à celle-ci une charge disproportionnée et excessive incompatible avec le droit au respect des biens garanti par l’article 1 du Protocole n o 1. Dès lors, il y a eu en l’espèce violation de cette disposition. II.

Dans sa formule de requête du 17 décembre 2002, la requérante demandait la restitution en nature de l’appartement n o 3 ou bien 30 000 euros (EUR) représentant la valeur de celui-ci. Dans ses observations du 10 mars 2005, elle demanda au minimum 60 000 EUR pour le préjudice matériel subi, faisant valoir que la valeur imposable de l’appartement était, selon la Chambre des notaires de Bucarest, de l’ordre de 60 000 - 70 000 EUR. Dans une lettre du 23 août 2005, la requérante fait valoir que l’expertise présentée par le Gouvernement (paragraphe 37 ci-dessous) n’est pas réaliste, car, d’une part, l’expert n’a pas visité l’appartement et, d’autre part, il y a sous-évaluation du bien, puisque l’expertise aboutit à une valeur nettement inférieure à celle qui résulterait même de l’utilisation, lors du calcul, du décret communiste n o 256 datant de 1984. Or, la loi n o 247 du 22 juillet 2005 fixe comme indemnité à payer la valeur marchande du bien à la date de l’octroi de l’indemnité, valeur établie selon les standards internationaux d’évaluation.

Le Gouvernement soumet une expertise réalisée en juillet 2005 par un expert mandaté par lui. Le rapport indique que l’appartement n o 3 n’ayant pu être visité, l’expertise est hypothétique. Selon ce rapport, la valeur marchande hypothétique de l’appartement en question est de 37 005 EUR.

La Cour rappelle qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences. Si le droit interne ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, l’article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d’accorder une réparation à la partie lésée par l’acte ou l’omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée. Dans l’exercice de ce pouvoir, elle dispose d’une certaine latitude ; l’adjectif « équitable » et le membre de phrase « s’il y a lieu » en témoignent.

Parmi les éléments pris en considération par la Cour, lorsqu’elle statue en la matière, figurent le dommage matériel, c’est-à-dire les pertes effectivement subies en conséquence directe de la violation alléguée, et le dommage moral, c’est-à-dire la réparation de l’état d’angoisse, des désagréments et des incertitudes résultant de cette violation, ainsi que d’autres dommages non matériels (voir, parmi d’autres, Ernestina Zullo c. Italie , n o 64897/01, § 25, 10 novembre 2004).

En outre, là où les divers éléments constituant le préjudice ne se prêtent pas à un calcul exact ou là où la distinction entre dommage matériel et dommage moral se révèle difficile, la Cour peut être amenée à les examiner globalement ( Comingersoll c. Portugal [GC], n o 35382/97, § 29, CEDH 2000-IV).

La Cour estime, dans les circonstances de l’espèce, que la restitution du bien litigieux, telle qu’ordonnée par le jugement définitif du 25 novembre 1997 du tribunal de première instance de Bucarest, placerait la requérante autant que possible dans une situation équivalant à celle où elle se trouverait si les exigences de l’article 1 du Protocole n o 1 n’avaient pas été méconnues. A défaut pour l’État défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu’il devra verser à l’intéressée, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle de l’appartement.

A ce sujet, la Cour note que la loi n o 247/2005 portant modification de la loi n o 10/2001 sur la restitution des biens nationalisés tant légalement qu’illégalement, entrée en vigueur le 19 juillet 2005, applique les principes exprimés dans la jurisprudence internationale, judiciaire ou arbitrale au sujet des réparations dues en cas d’actes illicites et confirmés d’une manière constante par la Cour dans sa jurisprudence relative aux privations illégales ou de facto ( Papamichalopoulos c. Grèce (satisfaction équitable) , arrêt du 31 octobre 1995, série A n o 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani c. Italie , arrêt du 7 août 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ IV, p. 1078, § 49 et Brumărescu c. Roumanie (satisfaction équitable) précité, §§ 22 et 23). En effet, la nouvelle loi roumaine qualifie d’abusives les nationalisations opérées par le régime communiste et prévoit l’obligation de restitution en nature d’un bien sorti du patrimoine d’une personne par suite d’une telle privation. En cas d’impossibilité de restitution pour cause par exemple, de vente du bien à un tiers de bonne foi, la loi octroie une indemnité à hauteur de la valeur marchande du bien au moment de l’octroi (titre I, section I, articles 1, 16, et 43 de la loi).

En l’espèce, quant à la détermination du montant de l’indemnité pouvant être versée à la requérante, la Cour note que celle-ci n’a pas soumis une expertise permettant de déterminer la valeur de l’appartement. Elle s’est bornée à indiquer, sans justificatif à l’appui, que la Chambre des notaires estimait que la valeur imposable d’un appartement comme celui en espèce serait de 60 000 à 70 000 EUR. Quant au Gouvernement, il a présenté une expertise fondée sur la valeur hypothétique de l’appartement, puisque l’expert ne l’a pas visité.

Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local, la Cour estime la valeur marchande actuelle du bien à 60 000 EUR. B. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit , a) que l’État défendeur doit restituer à la requérante l’appartement n o 3 situé au premier étage de l’immeuble en question, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention ; b) qu’à défaut d’une telle restitution, l ’ État défendeur doit verser à la requérante, dans le même délai de trois mois, 60 000 EUR (soixante mille euros), pour dommage matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, à convertir en lei au taux applicable à la date du règlement ; c) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 16 février 2006 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président