ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2590/2023

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată la data de 09.03.2020 reclamantele A., B., C. și D. în calitate de asistenți judiciari în cadrul Tribunalului Argeș, au formulat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Argeș, contestație împotriva Ordinului nr. 571/C/18.02.2020 emis de Ministerul Justiției, solicitând anularea acestuia și emiterea unor ordine de încadrare pentru fiecare dintre contestatoare, cu indemnizația de încadrare brută lunară determinată în raport de vechimea efectivă în funcție, astfel: 1. Intimatul Ministerul Justiției să emită ordine de salarizare în care să stabilească cuantumul indemnizației brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție a fiecăreia (sporul de fidelitate) și nu la o vechime în funcție de 3-5 ani,

Intimatul Ministerul Justiției să vireze intimatului Tribunalul Argeș sumele necesare efectuării plăților salariale lunare corespunzătoare,

Intimatul Tribunalul Argeș să plătească, în baza ordinelor ce se vor emite, diferențele de drepturi salariale rezultate, în raport de vechimea efectivă în funcție, corect determinată,

Cheltuieli de judecată ce vor fi efectuate în cauză. 2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1101/2020 din 29 octombrie 2020, Curtea de București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele: A respins excepția lipsei calității procesuale active. A admis în parte acțiunea formulată de reclamantele A., B., C. și D., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Argeș. A anulat Ordinul nr. 571/C/18.02.2020, în ceea ce le privește pe reclamante. A obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită ordine de salarizare în care să stabilească cuantumul indemnizației brute lunare al fiecărei reclamante în raport de vechimea efectivă în funcție. A obligat pârâtul Tribunalul Argeș la plata diferențelor salariale rezultate. A respins în rest acțiunea ca neîntemeiată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1101/2020 din 29 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Pe fondul cauzei, recurentul-pârât critică greșita reținere, de către instanța de fond, a prezumției puterii de lucru judecat în raport de sentința nr. 2056/2017 a Tribunalului Dâmbovița prin care reclamantelor le-au fost acordate diferențele salariale reprezentând un prezumtiv spor de fidelitate. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a susținut recurentul că au fost încălcate dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, aplicabile în materia salarizării asistenților judiciari. Ordinul contestat a fost emis în baza prevederilor Legii cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice, cu modificările și completările ulterioare, ale Legii nr. 5/2020 a bugetului de stat pe anul 2020, precum și ale O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal bugetare. Potrivit acestor dispoziții, legiuitorul a exclus asistenții judiciari de la acordarea sporului pentru vechime cumulat în această funcție, tocmai în ideea că aceștia sunt numiți pe o perioadă determinată de 5 ani, singurele tranșe de vechime în funcție aplicabile fiind de la 0 la 3 ani și, respectiv, de la 3 la 5 ani. 4. Apărările formulate în cauză Intimatele reclamante au depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Preliminar, instanța de control judiciar constată că, în temeiul art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, a operat o subrogare legală a Înaltei Curți de Casație și Justiție în drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, respectiv a Ministrului Justiției, "inclusiv în cele de natură procesuală și cele care decurg din hotărâri judecătorești și alte titluri executorii", iar această subrogare legală, ce are loc pe parcursul derulării litigiului, în contextul unei modificări legislative, nu poate conduce la lipsa calității procesuale pasive a instituției pârâte de la care sunt preluate drepturile și obligațiile ce decurg din proces. În ceea ce privește soluția dată de instanța de fond excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, Înalta Curte observă că aceasta nu a fost recurată de către recurentul-pârât. Referitor la criticile formulate pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Astfel, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 12 din 06 iunie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a constatat că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (5 1 ) și art. 5 alin. (1 1 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 3 1 alin. (1) - (l 3 ) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției - Anexa VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcție, superioară celei de 5 ani." În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 12/2022, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează problema de drept ce trebuie dezlegată în cauză: "160. Este de observat, în acest sens, faptul că în cea de-a doua orientare jurisprudențială, instanțele care au dispus egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale aferente unei perioade începând cu 9 aprilie 2015 și în continuare pentru viitor, până la încetarea raporturilor de muncă, au avut în vedere hotărâri judecătorești pronunțate în perioada 2008-2009, care vizau situații juridice deduse judecății anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 și Legii-cadru nr. 284/2010, prin care s-a recunoscut, sub forma despăgubirilor decurgând din discriminare (pe temeiul art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000), în beneficiul unei părți din categoria asistenților judiciari, a dreptului la majorarea indemnizației de încadrare în raport cu vechimea în funcție (așa-numitul "spor de fidelitate"), prevăzută de art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, ipotezele juridice fiind diferite. 161. Or, la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, din perspectiva dreptului salarial supus examinării nu existau diferențe de salarizare în interiorul categoriei profesionale a asistenților judiciari care să fie izvorâte din acte normative cu valoare de lege, adoptate de legiuitorul originar sau delegat, în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, împrejurare care se deduce în chip limpede din expunerea istoricului și evoluției legislației salariale incidente. 162. Pe de altă parte, nu existau nici inegalități salariale care să fie izvorâte din hotărâri judecătorești, prin care să fi fost stabilite sau recunoscute atare drepturi salariale și care să fie producătoare de efecte juridice la 9 aprilie 2015, când s-a născut dreptul asistenților judiciari și obligația corelativă a ordonatorului de credite de a egaliza salarizarea la nivel maxim. 163. Aceasta întrucât, hotărârile judecătorești invocate drept termen de comparație și-au încetat efectele cel mai târziu la momentul intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, astfel că, din perspectiva normei de egalizare, situația juridică premisă este asimilabilă inexistenței vreunei diferențe salariale izvorâte fie din legislația salarială aplicabilă personalului plătit din fonduri publice, fie din hotărâri judecătorești prin care sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale. 164. Așadar, nu se poate reține existenta unei inechități salariale și, pe cale de consecință, nu poate fi rațional admis argumentul nesocotirii sau golirii de substanță a principiului egalității de tratament. 165. Construcția argumentativă din cea de-a doua orientare jurisprudențială apare, în consecință, fundamentată pe ideea de egalizare a unei diferențe salariale inexistente, câtă vreme afirmata inechitate salarială nu-și află sorgintea nici în reglementarea legală în materia salarizării asistenților judiciari, nici în hotărâri judecătorești producătoare de efecte juridice la data de 9 aprilie 2015. În atare condiții, aceasta nu doar că nu se fundamentează pe imperativul egalizării și înlăturării inegalităților din sistemul de salarizare a personalului bugetar, ci, dimpotrivă, se îndepărtează chiar de la scopul edictării acestei soluții legislative introduse prin Legea nr. 71/2015, fiind ea însăși sursă generatoare de inechități salariale în interiorul categoriei profesionale a asistenților judiciari, ceea ce justifică, cu atât mai mult, intervenția instanței supreme, prin mecanismul de unificare jurisprudențială activat. 166. Sub un alt aspect, cum deja s-a expus, nu poate fi ignorată împrejurarea că, după abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea judecătorilor, a procurorilor, a personalului asimilat acestora și a magistraților-asistenți nu se mai realizează prin acordarea unei majorări a indemnizației de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referință sectorială, prestabilit de legiuitor în corelație directă cu criteriul vechimii în funcție, pe mai multe intervale de vechime de până la 20 de ani și, respectiv, de peste 20 de ani, în vreme ce pentru asistenții judiciari coeficienții legali maximi, corelați de asemenea cu criteriul vechimii în funcție, sunt cei corespunzători vechimii de 5 ani (durata unui mandat). 167. Așadar, în cazul asistenților judiciari, Legea-cadru nr. 284/2010 prevede expres că indemnizația de încadrare va fi stabilită pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți la cap. I nr. crt. 1 din anexa la lege, aferenți unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, astfel că nu este nici necesară și nici posibilă aplicarea altor coeficienți de ierarhizare, prevăzuți de lege pentru alte categorii profesionale. 168. Aceasta întrucât, includerea în indemnizația de încadrare a asistenților judiciari a unui element salarial echivalent cu majorarea indemnizației de încadrare numai în raport cu vechimea efectivă realizată în funcții de judecători, procurori, personal asimilat acestora și magistrați-asistenți, prevăzută de art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, ar echivala cu modificarea mecanismului de stabilire a drepturilor salariale așa cum a fost acesta reglementat de legile-cadru de salarizare nr. 330/2009 și nr. 284/2010, în pofida faptului că prin acestea s-a prevăzut expres că drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute de aceste legi. 169. Or, soluția egalizării la nivel maxim a indemnizațiilor de încadrare nu poate avea ca efect modificarea elementelor sistemului de salarizare instituit de legiuitor după 1 ianuarie 2010 și formarea, pe cale jurisprudențială, a unei lex tertia. 170. De altfel, examinând noțiunea de "vechime în funcție" și sfera destinatarilor legii, într-un context normativ vizând personalul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, prin decizia nr. 31/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reținut următorul argument cu valoare de principiu, aplicabil mutatis mutandis: "94. Faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în cap. I lit. B) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin "vechime în funcție", în sensul prezentului capitol, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție denotă că ierarhizarea salarizării în funcție de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu și categoriilor de personal a căror salarizare se stabilește prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare. 95. Mențiunea expresă a legiuitorului privind înțelegerea noțiunii de "vechime în funcție" trebuie interpretată în sensul limitării la funcțiile special și limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată. (...) 97. Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la "vechimea în funcție", se aplică și acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context". De asemenea, Înalta Curte a apreciat că nu sunt încălcate nici principiile egalității și nediscriminării, consacrate de dispozițiile interne sau de dispozițiile convenționale - art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție. Așadar, potrivit acestei decizii, obligatorie conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcție, superioară celei de 5 ani. În aceste condiții, având în vedere că nu s-au conturat și demonstrat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat potrivit argumentelor expuse supra, Înalta Curte reține că sunt întemeiate criticile recurentei-pârâte, astfel că se impune menținerea ca legal a Ordinului Ministerului Justiției nr. 3344/C/24.08.2020 în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale ale reclamantelor. De asemenea, reține că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor instanței de recurs asupra chestiunii de drept ce formează obiectul criticilor invocate în prezenta cale de atac, aspectul dedus judecății primind o dezlegare în cadrul recursului în interesul legii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, soluționat prin Decizia nr. 12/06.06.2022. În orice caz, din perspectiva principiului de ordin constituțional al nediscriminării, Înalta Curte amintește că legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat, în același sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaților lor din bugetul de stat, și anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunțată în cauzele Felicia Mihăieș împotriva României și E. împotriva României, paragraful 15 (a se vedea considerentul din decizia Curții Constituționale nr. 889/2020, paragraful 22). Totodată, prezintă însemnătate considerentele cuprinse în paragrafele 128 și 129 din decizia nr. 49/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, potrivit cu care: "128. Se apreciază că nu sunt încălcate nici principiile egalității și nediscriminării, consacrate de dispozițiile interne sau de dispozițiile convenționale - art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ari. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție - întrucât, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, "a distinge nu înseamnă a discrimina", iar, pentru a exista discriminare, în sensul acestor dispoziții convenționale, autoritățile statale ar trebui să introducă distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o "justificare rezonabilă și obiectivă", statele contractante dispunând de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice diferențele de tratament juridic aplicat. 129. În același sens este și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, dar doar atunci când aceasta este realizată în aceeași instituție sau în același serviciu, privat sau public, deci când obligația există în sarcina aceluiași angajator sau chiar în cazul unor angajatori diferiți, dar se poate identifica o sursă unică la baza stabilirii mărimii plății [a se vedea în acest sens cauzele C-43/75 Defrenne II c. Sabena (1976); C-l29/79 Macarthys (1980); C-96/80 Jenkins (1981); C-320/00 Lawrence (2002); C-256/01 Allonby (2004)]". Relevantă este și jurisprudența CEDO, care, prin Hotărârea din 23 aprilie 2019 pronunțată în cauza Elisei-Uzun și Andonie împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 722 din 11 august 2020, a reținut următoarele: "73. Curtea observă că capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 din Convenție se întemeia pe considerația potrivit căreia reclamanții fuseseră discriminați în ceea ce privește acordarea de sporuri (a se vedea supra, pct. 71). Prin urmare, acest capăt de cerere este legat de cel deja examinat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Constatând că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea supra, pct. 47), Curtea consideră că nu se ridică o problemă separată în temeiul art. 14 din Convenție [a se vedea, mutatis mutandis, Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2), nr. 74.025/01, pct. 87, 6 octombrie 2005]. Situația este aplicabilă și în cazul capătului de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție." În această speță, procedura internă a vizat un litigiu similar celor în care au fost pronunțate hotărârile judecătorești din perioada de referință 2008-2009, hotărâri care constituie element de comparație utilizat pentru efectuarea egalizării salariale din alte acțiuni în justiție, invocate de intimata-reclamanți în cuprinsul acțiunii și al cererii de recurs. Examinând pretinsa discriminare pe criterii de profesie a asistenților judiciari față de celelalte categorii profesionale din sistemul judiciar, prin excluderea de la beneficiul "sporului de fidelitate", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că nu a existat o încălcare a art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și nici a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție. Așadar, nu se poate reține încălcarea principiului egalității de tratament juridic și al nediscriminării și nu se poate trece peste dispoziția concretă a legii pentru a da eficiență unui principiu juridic, având în vedere ca aceasta este o problemă de legiferare, și nu de interpretare a legii. Este de observat și că hotărârile judecătorești datând din perioada 2008-2009 vizau situații juridice deduse judecății anterior intrării în vigoare a Legii - cadru nr. 330/2009 și Legii - cadru nr. 284/2010, prin care asistenții judiciari au obținut despăgubiri aferente sporului de fidelitate, prevăzut de art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru alte categorii profesionale (judecători, procurori, personal asimilat și magistrații-asistenți). Or, după abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea magistraților și personalului asimilat acestora nu se mai face prin adăugarea unui spor la indemnizația de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referință sectorială, acest coeficient fiind prestabilit de legiuitor pe baza criteriului vechimii în funcție, pe 5 intervale de până la 20 de ani și, respectiv, de peste 20 de ani, pe când, în cazul asistenților judiciari, coeficienții maximi sunt corespunzători unei vechimi în funcție de 5 ani. Asistenții judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraților, cu un statut diferit, care justifică și o salarizare diferită, iar stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial. La pronunțarea soluției, instanța de fond se raportează la o serie de decizii care au stabilit drepturi salariale pentru reclamante drept urmare a contestării unor ordine de salarizare care menționează că sporul de fidelitate nu ar fi fost acordat încălcându-se astfel principiul nediscriminării. Prin ordinul criticat, emis în aplicarea dispozițiilor Legii cadru nr. 153/2017 privind salarizarea unitară conform cărora, "Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu indemnizația lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani.; (2) Asistenții judiciari beneficiază în mod corespunzător de drepturile prevăzute la art. 24 și 25 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare.", s-a respectat legislația în vigoare, fără să intervină asupra altor elemente de calcul, cum ar fi vechimea în funcție. Sub un alt aspect, se observă că, prin sentințele/deciziile menționate s-a dispus obligarea pârâților Ministerul Justiției și Curți de Apel/Tribunale să asigure finanțarea, iar a pârâtului tribunal să plătească diferențele salariale dintre sumele efectiv încasate cu titlu de drepturi salariale de către reclamanți și cele cuvenite ca urmare a stabilirii unui cuantum al indemnizației de încadrare la nivelul maxim de plată acordat personalului în funcții, grad, gradație, vechime în funcție sau specialitate similare cu ale reclamanților, începând cu data de 9.04.2015 și până la data stabilirii drepturilor salariale cu respectarea Legii nr. 71/2015, sumele datorate urmând a fi actualizate cu rata inflației începând cu data scadenței și până la data plății efective. Așadar, pârâtul Ministerul Justiției nu a fost obligat la emiterea unor ordine de salarizare prin care indemnizațiile de încadrare ale reclamanților asistenți judiciari să fie calculate în raport de vechimea efectivă în funcție (sporul de fidelitate), ci doar la asigurarea finanțării necesare plății diferențelor salariale sus-indicate. Așadar, Ministerul Justiției a emis ordine de salarizare care nu au prevăzut dreptul intimatelor-reclamante la sporul de fidelitate, iar aceste ordine au fost contestate de reclamante, separat sau împreună, după cum urmează: - dosarul nr. x/2017, sentința civilă nr. 797/23.05.2018 definitivă prin decizia nr. 34/17.01.2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, Ministerul Justiției a fost obligat la "calcularea și plata salariului care să includă sporul de fidelitate - sporul pentru vechimea în specialitatea funcției din sistemul de justiție, începând cudata de 09.04.2015"; - dosarul nr. x/2017, sentința civilă nr. 1226/16.03.2018 definitivă prin decizia nr. 2519/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a anulat Ordinul nr. 1479/C/24.05.2017 și Ordinul nr. 2210/C/31.08.2017, ambele emise de pârâtul Ministerul Justiției; s-a obligat pârâtul să emită fiecăruia dintre reclamanți un alt ordin de salarizare, prin raportare la o valoare de referință sectorială în cuantum de 405 RON, începând cu data de 9 aprilie 2015, până la 30.11.2015 și de 445,5 RON de la data de 01.12.2015 - incluzând majorarea de 10 %, potrivit Legii nr. 293/2015; s-a obligat pârâtul să plătească fiecăruia dintre reclamanți diferențele de drepturi salariale dintre venitul pe care reclamanții l-ar fi obținut potrivit Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 (cu indemnizația calculată prin raportarea la o valoare de referință sectorială de 405+ 10% RON) și venitul efectiv plătit; a obligat pârâtul Ministerul Justiției să asigure fondurile necesare pentru plata drepturilor salariale restante; - dosarul nr. x/2018, sentința civilă nr. 4956/28.11.2018 definitivă prin decizia nr. 2903/13.05.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a în parte acțiunea și s-a dispus anularea în parte a Ordinului nr. 2899/C/13.07.2018 în ceea ce o privește pe reclamanta A. și obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui ordin de salarizare, cu luarea în considerare a vechimii efective în funcție. Din analizarea considerentelor deciziilor enumerate rezultă că raționamentul juridic care a fundamentat aceste decizii este aplicarea principiului egalizării indemnizațiilor la nivel maxim. Prin urmare, nu există o decizie prin care să se fi statuat cu autoritate de lucru judecat cu privire la stabilirea vechimii în funcție a reclamantelor, acordarea sporului de fidelitate fiind acordatată nu ca efect al recunoașterii unei vechimi în funcție, ci în aplicarea principiului egalizării. Faptul că Ministerul Justiției a emis ordine pentru punerea în executare a unor decizii nu echivalează cu o recunoaștere a vechimii în funcție a reclamantelor, ci doar cu acordarea unor drepturi salariale ca efect al aplicării principiului egalizării. Așadar nu se poate reține încălcarea autorității de lucru judecat a deciziilor invocate, întrucât, așa cum s-a arătat mai sus, aceaste decizii nu au recunoscut vechimea în funcție a reclamantelor, ci doar au acordat acestora dreptul salarial ca efect al egalizării. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție, va casa sentința recurată și, în rejudecare, va respinge acțiunea ca neîntemeiată.