ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1789/2023

Ședința publică din data de 30 martie 2023

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată, la data de 21.01.2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele A., B., C. și D., asistenți judiciari în cadrul Tribunalului Argeș, au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Argeș, anularea Ordinului ministrului justiției nr. 5290/C/20.12.2019 și obligarea pârâtului Ministerul Justiției să emită ordine de încadrare pentru fiecare reclamantă cu indemnizația de încadrare brută lunară determinată în raport de vechimea efectivă în funcție și să vireze către pârâtul Tribunalul Argeș sumele necesare efectuării plăților salariale lunare corespunzătoare, precum și obligarea pârâtului Tribunalul Argeș să plătească, în baza ordinelor ce se vor emite, diferențele de drepturi salariale rezultate, în raport de vechimea efectivă în funcție, corect determinată, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 347 din 25 februarie 2022, Curtea a respins ca nefondate excepțiile lipsei de interes, prematurității și lipsei calității procesuale active invocate de pârâtul Ministerul Justiției cu referire la capătul de cerere privind obligarea sa la virarea către Tribunalul Argeș a sumelor de bani necesare plății drepturilor salariale ale reclamantelor.

A respins ca nefondate excepția rămânerii fără obiect a acțiunii invocată de pârâtul Ministerul Justiției și excepția lipsei de interes a acțiunii invocată din oficiu, prin raportare la emiterea ordinelor de punere în executare a sentinței nr. 1226/16.03.2018 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2017.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A., B. și D. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției.

A anulat în parte Ordinul ministrului Justiției nr. 5290/C/20.12.2019, numai în ceea ce le privește pe reclamante și a obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită ordine de salarizare în care să stabilească, începând cu data de 01.12.2019, cuantumul indemnizației brute lunare a fiecărei reclamante în raport de vechimea efectivă în funcție.

A respins în rest acțiunea, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Argeș, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a hotărârii recurate și respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

A susținut recurentul-pârât că instanța în mod greșit a respins excepția rămânerii fără obiect, pentru că obligația staiblită în sarcina Ministerului Justiției a fost executată conform titlului executoriu emis de instanță, prin emiterea OMJ nr. 3906/C/2021, nr. 3906/C/2021 și nr. 3909/2/2021, fiind stabilite drepturile salariale începând cu 09.04.2015.

Obligația de a calcula și a plăți salariul care să includă sporul de fidelitate-sporul pentru vechimea în specialitatea funcției din sistemul justiției, începând cu 09.04.2015, a fost executată în două etape. Prin OMJ nr. 4871/C/2021 au fost stabilite drepturile începând cu 01.07.2018, iar pentru perioada 09.04.2015 și 30.06.2018 a fost emis OMJ nr. 339/C/2022.

Ministerul Justiției nu putea revoca cel puțin formal ordinul contestat în lipsa anulării acestuia de către instanța de judecată, iar, pe de altă parte, Ministerul Justiției și-a îndeplinit obligația stabilită prin sentința civilă nr. 1226/2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2017 așa cum a fost modificată prin încheierea de îndreptare eroare materială din 29.06.2018, definitivă prin decizia civilă nr. 2519/19.04.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A mai arătat recurentul, în esență, că instanța a încălcat dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 aplicabile în materia salarizării asistenților judiciari, pentru că refuzul de emitere a ordinului de salarizare cu luarea în calcul a vechimii însumate în specialitate nu este unul nejustificat, ci întemeiat pe dispozițiile legale incidente.

Legiuitorul a stabilit, în mod expres, care este nivelul maxim aplicabil asistenților judiciari, tranșa maximă în care pot fi încadrați corespunzând tanșei de vechime în funcție 3-5 ani.

Prima instanță nu a analizat legalitatea ordinului contestat și actele care au stat la baza emtierii acestuia, ci a reținut numai sentința civilă nr. 1226/16.03.2018 a Curții de Apel București din Dosarul nr. x/2017, care s-ar impune cu autoritate de lucru judecat.

Astfel, se poate constata că ordinul contestat este legal, neexistând o bază legală pentru stabilirea indemnizației intimatelor-reclamante în raport de vechimea efectivă în funcție în baza Legii nr. 153/2017, astfel că acordarea acesteia nu este posibilă, drepturile salariale prevăzute în Anexa la Ordinul nr. 5290/C/20.12.2019 fiind corect calculate.

Intimatele-reclamante au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Preliminar, se reține faptul că a fost citată în cauză Înalta Curte de Casație și Justiție, care s-a subrogat în drepturile și obligațiile pârâtului Ministerul Justiției, în baza art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.

Examinând hotărârea atacată în raport cu criticile recurenului-pârât și cu dispozițiilor legale incidente în speță, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

1.1. În ceea ce privește critica referitoare la soluționarea greșită a excepției lipsei de obiect a acțiunii, Înalta Curte apreciază că emiterea ordinului nr. 3906/C/2021, nr. 3907/C/2021 și nr. 3909/C/2021 nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsa de obiect acțiunea, ci o punere în executare a dispozițiilor instanței stabilite prin titlurile executorii avute în vedere, având efectul unei recunoașteri a pretențiilor reclamantelor de către pârâtul Ministerul Justiției. Or, obiectul acțiunii privește analiza legalității ordinului atacat și refuzul de a da curs solicitărilor reclamantelor și, pe cale de consecință, obligarea pârâtului să acționeze conform dispozițiilor legale. De asemenea, după cum a reținut și prima instanță, referitor la ordinele invocate de pârât în susținerea excepției lipsei de obiect, din anexele la ordine nu rezultă care a fost vechimea avută în vedere prin acestea.

1.2. Nici restul argumentele recurentului-pârât privind fondul cauzei nu pot fi primite, argumentele sale nevizând legalitatea sentinței recurate.

După cum a reținut prima instanță, dreptul reclamantelor de a le fi stabilită indemnizația de încadrare brută lunară prin raportare la vechimea efectivă în funcție a fost deja recunoscut definitiv prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigii purtate între aceleași părți, și anume prin sentința civilă nr. 797 din 23 mai 2018 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în Dosarul nr. x/2017 și sentința nr. 1226 din 16 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2017, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de îndreptare eroare materială din data de 29 iunie 2018, care se impun cu putere de lucru judecat în cauza de față, fără posibilitatea de a mai contrazice chestiunile definitiv tranșate între părți.

Judecătorul fondului a avut în vedere dispozițiile art. 430 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora autoritatea de lucru judecat constituie un efect esențial al hotărârilor judecătorești, și cele ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. În atare situație, instanța de fond nu a mai analizat argumentele reclamantelor și nici apărările pârâtului.

Recurentul-pârât, prin argumentele prezentate în recurs, tinde la repunerea în discuție și la reanalizarea dreptului intimatelor-reclamante ceea ce, după cum s-a subliniat mai sus, nu poate fi primit, aceste aspecte fiind stabilite cu putere de lucru judecat. În consecință, criticile și apărările recurentului-pârât Ministerul Justiției, cu privire la inexistența unei norme legale care să confere dreptul solicitat de reclamante, nu pot fi rediscutate în cadrul procesual obiectiv al cauzei pendinte, opunându-se efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

În mod corect instanța de fond a constatat că aceste aspecte au fost deja analizate în litigiile anterioare, reprezentând o chestiune litigioasă tranșată, a cărei rezolvare se opune în prezentul litigiu cu caracter obligatoriu, iar în recurs pârâtul Ministerul Justiției nu a prezentat niciun contraargument apt să înlăture această concluzie.

Pentru considerentele arătate, instanța de fond interpretând și aplicând corect dispozițiile legale incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție prin Președinte (succesoare în drepturi și obligații a Ministerului Justiției) împotriva sentinței civile nr. 347 din 25 februarie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 30 martie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.