Decizia nr. 6141/2021 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 3662/2018 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 7 martie 2018pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Argeș, contestație împotriva Ordinului nr. 580/C/06.02.2018 emis de Ministerul Justiției, solicitând anularea acestuia și emiterea unui ordin de salarizare, cu luarea în considerare a vechimii efective în funcție, precum și obligarea acestuia sa vireze către Tribunalul Argeș, în calitate de ordonator principal de credite, diferențele salariale rezultate pentru a putea fi achitate corespunzător. Totodată a solicitat reclamanta și obligarea pârâtului, Tribunalul Argeș, în calitate de ordonator terțiar de credite, la plata diferențelor salariale rezultate din îndemnizația corespunzătoare vechimii efective în funcție, începând cu data de 1 ianuarie 2018.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 3662 din data de 18 septembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiție și Tribunalul Argeș.

Calea de atac exercitată în cauză 3.1. Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs reclamanta A., prin care, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea, în tot, a hotărârii atacate cu consecința admiterii contestației, a anulării Ordinului nr. 580/C/06.02.2018, a obligării intimatului Ministerul Justiției, la emiterea unui ordin de salarizare, cu luarea în considerare a vechimii efective în funcție, precum și la virarea, către Tribunalul Argeș, a diferențelor salariale rezultate, în vederea achitării corespunzătoare, precum și a obligării intimatului Tribunalul Argeș la plata diferențelor salariale rezultate din îndemnizația corespunzătoare vechimii efective în funcție, începând cu data de 1 ianuarie 2018. Susține recurenta că Ordinul nr. 580/C/2018 a fost emis cu încălcarea dispoyișiilor unor hotărâri judecătorești a căror putere de lucru judecat a invocat-o și în fața instanței de fond dar și cu încălcarea Deciziei nr. 794/15.12.2016 pronunțată de Curtea Constituțională, care a concluzionat în sensul că, efectul necostitutionalității art. 3 indice 1, alin. (1) indice 2 din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 20/2016, trebuie să includă și drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică. In acest sens au fost depuse la dosar hotărâri judecătorești pronunțate față de aceeași categorie profesională, asistenți judiciari, prin care au fost acordate drepturile salariate în raport de vechimea efectivă în funcție iar în ceea ce o privește, recurenta s-a prevalat de sentința civilă nr. 1226/16.03.2018, îndreptată prin încheierea camerei de consiliu din data de 29.06.2018, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2017 prin care au fost anulate ordinele emise de intimat în anul 2017, tocmai pe motivul vechimii în funcție. Fața de acest aspect ordinul contestat nu poate fi decât anulat, sub aspectul vechimii efective în funcție, fără să mai necesite o judecată în fond a cauzei. Or, în condițiile în care, prin hotărâri judecătorești s-a recunoscut pentru asistenți judiciari dreptul la vechimea efectivă în funcție, apreciază că indemnizația brută de încadrare trebuia stabilită prin ordinul contestat în raport de această vechime efectivă în funcție, respectându-se astfel însuși principiul nediscriminării, prevăzut de actul normativ în baza căruia a fost emis ordinul de salarizare, respectiv Legea nr. 153/2017. Însă, arată recurenta, din anexa ordinului rezultă nu doar ca intimatul pârât nu a avut în vedere vechimea efectivă ci, chiar și limitându-se la vechimea de 3-5 ani, i-a stabilit un cuantum al indemnizației brute lunare mai mic decât cel prevăzut în anexa V a Legii nr. 153/2017. Astfel, în ordin indemnizația de încadrare brută lunară este de 11653 (pentru gradația 4), iar în anexa V la lege este de 12929 RON pentru vechimea în funcție limitată la 3-5 ani. Pentru vechimea efectivă în funcție, raportată la gradația 4, așa cum ar fi fost corect stabilită în opinia recurentei, indemnizația de încadrare bruta lunară era de 15214 RON. Recurenta susține și că există o consistentă jurisprudență europeană precum și legislație comunitară care au ca scop înlăturarea discriminării constând în aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situații comparabile, fără ca acesta să se bazeze pe o justificare obiectivă și rezonabilă (cauza Driha c.României din 21 februarie 2008, cauza Marcks c.Belgiei - 1970, etc.) dar și a discriminărilor bazate pe rasă sau origine de etnie, precum și pe criterii de sex, apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, precum și accesul la încadrarea în muncă. 3.2. La data de 6 martie 2019 recurenta - reclamantă A. a formulat note de ședință prin care a invocat puterea lucrului judecat a sentinței civile nr. 797/23.05.2018, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2017, definitivă prin decizia civilă nr. 34/17.01.2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești. Ulterior, prin notele scrise din 18.08.2021 a invocat puterea de lucru judecat în raport și de decizia nr. 1287/R/2009 pronunțată de Curtea de Apel Cluj.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea formulată în cauză la data de 10 decembrie 2018, intimatul - pârât Ministerul Justiției a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii Curții de Apel București ca fiind temeinică și legală. Astfel, analizând actele și lucrările dosarului instanța de fond a reținut că asistenții judiciari își desfășoară activitatea în baza unui mandat de 5 ani, iar potrivit prevederilor legale se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcție pe care un asistent o poate îndeplini în sistem, respectiv 3-5 ani, astfel încât drepturile pretinse prin acțiune nu pot fi compatibile cu noțiunea de mandat. Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, "Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu indemnizația lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani". Asistenții judiciari sunt numiți pe o perioadă determinată (5 ani), iar prin esența și natura funcției lor, nu sunt independenți. Potrivit art. 110 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, "asistenții judiciari sunt numiți de ministrul justiției, la propunerea Consiliului Economic și Social, pe o perioadă de 5 ani, dintre persoanele cu o vechime m funcții juridice de cel puțin 5 ani". Mandatul limitat la 5 ani a exclus acordarea pentru asistenții judiciari a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiției, cum este sporul/majorarea de fidelitate, indiferent de cuantumul ei. Rațiunile pentru care legislația excludea asistenții judiciari de la acordarea sporului pentru vechimea în funcție (sporul de fidelitate) au fost legate de faptul că asistenții judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraților, cu un statut diferit, care justifică și o salarizare diferită, iar stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial. Așadar, legea a exclus asistenții judiciari de la acordarea sporului pentru vechimea în funcție, tocmai în ideea că aceștia sunt numiți pe o perioadă determinată, de 5 ani, fiind deci un mandat limitat care era incompatibil cu fidelizarea (sporul de fidelitate indiferent de cuantum) în sistemul justiției. Prin urmare, neexistând o bază legală pentru stabilirea indemnizației a acestei categorii profesionale cu luarea în calcul a vechimii efective în funcție, vă rugăm să constați că în mod corect instanța de fond a reținut că drepturile pretinse prin acțiune nu pot fi compatibile cu noțiunea de mandat. În ceea ce privește sentința civilă nr. 1226/2018 pronunțată în Dosarul nr. x/2017, prin care Curtea de Apel București a anulat OMJ nr. 1479/C/2017 și OMJ nr. 2210/C/2017, emise anterior actului administrativ contestat în prezenta cauză, arătă că aceasta a fost atacată cu recurs, cauza respectivă aflându-se în procedura de filtru la înalta Curte de Casație și Justiție. Pe de altă parte, Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale, invocată de intimata-reclamantă în susținerea cererii, poate avea relevanță cel mult din perspectiva stabilirii nivelului maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz, al salariului de bază/indemnizației de încadrare, astfel cum se stabilește în considerente, fără a legitima recunoașterea ca atare a procentelor astfel cum au fost prevăzute de lege pentru personalul expres și limitativ enumerat. În concluzie, este neîntemeiată cererea privind anularea OMJ nr. 580/C/2018 și obligarea la emiterea unui nou ordin privind calcularea indemnizației ținându-se cont de vechimea efectivă în funcție, întrucât nu există temei în legislația incidență cu privire la stabilirea indemnizației asistenților judiciari în funcție de vechimea efectivă în magistratură și totodată, s-ar înfrânge principiul salarizării la nivel maxim, astfel cum s-a statuat prin Legea nr. 71/2015. 4.2. Legal citat, pârâtul Tribunalul Argeș nu a depus întâmpinare față de recursul reclamantei.

Răspunsurile la întâmpinare La data de 9 noiembrie 2019 recurenta -reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinarea intimatului - pârât Ministerul Justiției, prin care, invocând argumente similare celor antamate prin cererea de recurs, a solicitat respingerea apărărilor exhibate de intimat.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 494 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 11 ianuarie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 9 iunie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. Prin încheierea de ședință din data de 22 iunie 2021, constatând, în urma deliberărilor, că pentru justa soluționare a cauzei se impune suplimentarea probatoriului administrat în cauză, în temeiul art. 400 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus repunerea pe rol a cauzei, precum și stabilirea termenului de judecată la data de 24 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este fondat, pentru următoarele considerente: Obiectul acțiunii în justiție cu care reclamanta a învestit instanța de fond constă în anularea Ordinului nr. 580/C/2018 și obligarea MJ la emiterea unui ordin de salarizare cu luarea în considerare a vechimii efective în funcție, precum și virarea către Tribunalul Argeș în calitate de ordonator terțiar de credite a diferențelor salariale cuvenite, în vederea achitării acestora. Astfel cum rezultă din preambulul său, ordinul contestat a fost emis în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și în considerarea Minutei Consiliului Superior al Magistraturii din 16.01.2018, însușită de conducerea Ministerului Justiției și a vizat reîncadrarea în funcție a asistenților judiciari, începând cu 01.01.2018. Reclamanta a susținut nelegalitatea ordinului raportat la faptul că, în condițiile în care, prin hotărâri judecătorești s-a recunoscut pentru asistenții judiciari dreptul la vechimea efectivă în funcție, indemnizația brută de încadrare trebuia stabilită în raport de această vechime efectivă în funcție, respectându-se astfel principiul nediscriminării, prevăzut de actul normativ în baza căruia a fost emis ordinul de salarizare, respectiv de Legea nr. 153/2017. Astfel, arată recurenta faptul că, din anexa la ordinul contestat rezultă că indemnizația de încadrare brută lunară este stabilită în raport de o vechime în funcție limitată, respectiv de 3-5 ani, deși vechimea efectivă în funcție a reclamantei era de 18 ani, ceea ce i-ar fi permis stabilirea indemnizației de încadrare brută lunară la suma de 15.214 RON. Mai mult, conchide recurenta, chiar și pentru vechimea în funcție limitată la 3-5 ani, pârâtul a stabilit o indemnizația brută lunară de încadrare, aferentă gradației 4, mai mică valoric(de 11.653 RON) decât cea prevăzută în anexa V la lege(de 12.929 RON). Instanța de fond a reținut că, asistenții judiciari își desfășoară activitatea în baza unui mandat de 5 ani, iar ca efect al adoptării Legii nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcție pe care un asistent o poate îndeplini în sistem, respectiv 3-5 ani, astfel încât drepturile pretinse prin acțiune nu pot fi compatibile cu noțiunea de mandat. Totodată, a mai constatat prima instanță că existența unor hotărâri judecătorești favorabile nu constituie izvor de drept, cu atât mai mult cu cât există practică neunitară în soluționarea litigiilor cu acest obiect. Din înscrisurile depuse la dosar și din susținerile părților, Înalta Curte reține faptul că între acestea s-au purtat o serie de litigii în care s-a statuat asupra încadrării salariale a reclamantei, hotărârile definitive pronunțate fiind puse în executare de către intimatul pârât Ministerul Justiției. Se constată astfel că, ulterior emiterii OMJ nr. 580/C/2018, în ceea ce o privește pe recurenta reclamantă, Ministerul Justiției a procedat la emiterea altor două ordine, respectiv: - OMJ nr. 3906/C/28.07.2021privind stabilirea drepturilor salariale ale reclamantei prin raportare la vechimea efectivă în funcție pe lângă o valoare de referință sectorială de 405 RON pentru perioada 9.04.2015-30.11.2015 și 445,5 RON începând cu 01.12.2015, ca urmare a executării sentinței civile nr. 1226/16.03.2018 pronunțată de Curtea de Apel București și rămasă definitivă; - OMJ nr. 4871/13.10.2021 privind recalcularea indemnizației de încadrare a reclamantei prin raportare la grila prevăzută pentru un judecător cu grad de judecătorie și cu vechime similară, ca urmare a punerii în executare a deciziei nr. 2903/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Contrar susținerilor intimatului pârât, recurenta afirmă că în realitate, din anexele acestor ordine ar rezulta că încadrarea salarială nu se raportează la vechimea efectivă conform dispozițiilor hotărârilor judecătorești în executarea cărora au fost emise și că, nu schimbă cu nimic, sub acest aspect, situația stabilită inițial prin ordinul contestat. Totodată, recurenta reclamantă are susțineri contradictorii referitoare la cuantumul indemnizației brute lunare ce i s-ar fi cuvenit prin raportare la vechimea efectivă. Pe de o parte, în motivele de recurs afirmă că acesta ar trebui să se încadreze la suma de 15.214 RON iar pe de altă parte, în notele scrise depuse pe parcursul soluționării cauzei în recurs, susține că încadrarea salarială operată prin ordinele emise ulterior, pentru aceeași perioadă, este identică celei stabilite prin ordinul contestat. Aceasta deși, din anexa OMJ nr. 4871/2021, rezultă că începând cu 01.07.2018 indemnizația brută lunară a recurentei reclamante este chiar de 15.214 RON. Prin urmare, cauza nu poate fi soluționată fără lămurirea situației de fapt și de drept ce rezultă din înscrisurile depuse la dosar, în sensul identificării componentelor salariale și a vechimii în raport de care s-a realizat, pentru perioada în discuție, încadrarea salarială a reclamantei. De asemenea, Înalta Curte reține că prima instanță a analizat legalitatea ordinului contestat prin prisma unui temei juridic diferit - Legea nr. 284/2010 - de cel care a stat la baza emiterii acestuia și pe care s-au întemeiat și criticile reclamantei - Legea nr. 153/2017. O astfel de abordare echivalează practic cu o nemotivare a soluției adoptate, aspect ce atrage necesitatea casării hotărârii pronunțate, cu consecința trimiterii spre rejudecare. În rejudecare, instanța de fond, va avea în vedere lămurirea situației de fapt și a celei juridice privind reîncadrarea salarială a recurentei reclamante începând cu 1.01.2018, cu aplicarea dispozițiilor legale incidente. Se mai impune cu această ocazie și analizarea aspectelor vizând puterea de lucru judecat a hotărârilor intervenite între părți și a modului în care intimatul pârât a înțeles să le pună în executare și, din această perspectivă, urmând a se examina în ce măsură dispozițiile ordinului contestat continuă să producă efecte și dacă mai subzistă interesul reclamantei în anularea acestuia. Numai în urma lămuririi acestui context factual și juridic se poate stabili asupra legalității ordinului contestat. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pc. 8 C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința civilă atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, neputând aplica normele de drept material incidente la o situație de fapt nelămurită de către instanța de fond.