ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4000/2022
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4000/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)
Ședința publică din data de 16 septembrie 2022
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1.1 Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele A., B., C. și D., în calitate de asistenți judiciari în cadrul Tribunalului Argeș, în contradictoriu cu Ministerul Justiției și Tribunalul Argeș, au formulat contestație împotriva Ordinului nr. 1415/C/19.03.2019 emis de Ministerul Justiției, solicitând anularea acestuia și emiterea unor ordine de încadrare pentru fiecare dintre contestatoare, cu indemnizația de încadrare brută lunară determinată în raport de vechimea în funcție, începând cu data de 01.01.2019, astfel:
Intimatul Ministerul Justiției să emită ordine de salarizare în care să stabilească cuantumul indemnizației brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție a fiecăreia (sporul de fidelitate), pe lângă valoarea de referință corectă, și nu la o vechime în funcție de 0-3 ani, așa cum este calculată în ordinul contestat, deși este menționată o vechime de 3-5 ani,
Intimatul Ministerul Justiției să vireze intimatului Tribunalul Argeș sumele necesare efectuării plăților salariale lunare corespunzătoare,
Intimatul Tribunalul Argeș să plătească, în baza ordinelor ce se vor emite, diferențele de drepturi salariale rezultate, în raport de vechimea efectivă în funcție, corect determinată,
Cheltuieli de judecată ce vor fi efectuate în cauză.
1.2. Hotărârea primei instanțe
Prin sentința civilă nr. 798 din 15 noiembrie 2019, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:
Respinge excepția lipsei calității procesuale active.
Admite în parte acțiunea privind pe reclamantele B., C. și D., prin reprezentant A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Argeș.
Anulează Ordinul nr. 1415/C/19.03.2019, în ceea ce le privește pe reclamante.
Obligă pârâtul Ministerul Justiției să emită ordine de salarizare în care să stabilească, începând cu data de 01.01.2019, cuantumul indemnizației brute lunare al fiecărei reclamante în raport de vechimea efectivă în funcție.
Obligă pârâtul Tribunalul Argeș la plata diferențelor salariale rezultate.
Respinge în rest acțiunea ca neîntemeiată.
1.3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței civile nr. 798 din 15 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiției, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.
Pe fond, prima instanță a soluționat în mod greșit cauza numai în baza prezumției puterii de lucru judecat, invocată de reclamante, raportat la sentința nr. 797/2018 pronunțată de Tribunalul Dambovița în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia nr. 34/2019 a Curții de Apel Ploiești, în condițiile în care prezumția este doar un mijloc de probă care trebuie coroborat cu alte probatorii administrate în cauză.
În realitate, prima instanță nu a analizat legalitatea ordinului contestat și actele care au stat la baza emiterii acestuia, așa cum s-ar fi impus, ci a reținut numai hotărârea judecătorească prin care reclamantei i-au fost acordate diferențe salariale, reprezentând un prezumtiv spor de fidelitate.
Așa cum rezultă din preambulul ordinului contestat, acesta a fost emis în baza prevederilor Legii cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, ale Legii nr. 5/2020 a bugetului de stat pe anul 2020, precum și ale O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare (..).
Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, "Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004, republicata, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu indemnizația lunară de încadrare prevăzuta în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferenta unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani."
Prin urmare, întrucât legiuitorul a exclus asistenții judiciari de la acordarea sporului pentru o vechime cumulată în această funcție, tocmai în ideea că aceștia sunt numiți pe o perioadă determinată de 5 ani, fiind deci un mandat limitat, în mod temeinic instanța de fond trebuia să constate că ordinul contestat de reclamantă a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale. Ca atare, refuzul de emitere a ordinului de salarizare cu luarea în calcul a vechimii în specialitate nu este unul nejustificat, ci întemeiat pe dispozițiile legale incidente în materia salarizării asistenților judiciari.
După cum se poate observa, legislația în vigoare nu permite acordarea sporului de fidelitate asistenților judiciari, care au un mandat limitat de 5 ani, iar prin natura funcției lor nu sunt independenți.
Astfel, potrivit art. 110 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, "asistenții judiciari sunt numiți de ministrul justiției, la propunerea Consiliului Economic și Social, pe o perioadă de 5 ani, dintre persoanele cu o vechime în funcții juridice de cel puțin 5 ani".
Totodată, mandatul limitat la 5 ani a exclus acordarea pentru asistenții judiciari a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiției, cum este sporul/majorarea de fidelitate, indiferent de cuantumul ei. La momentul adoptării Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcție pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem: respectiv de la 3 la 5 ani, iar faptul că același asistent judiciar obține ulterior un alt mandat de 5 ani nu este relevant, atâta timp cât fidelizarea este incompatibilă cu noțiunea de mandat.
Astfel, înainte de anul 2010, sporul de fidelitate al asistenților judiciari nu era reglementat, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, respectiv Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției (Capitolul 4, art. 16 și art. 17) nu prevedeau acordarea sporului de fidelitate.
Legea-cadru nr. 284/2010 nu s-a aplicat niciunei categorii de salariați (deci nici asistenților judiciari) în ceea ce privește stabilirea salarizării, aceasta făcându-se prin aplicarea dispozițiilor legale în vigoare în anul 2009, respectiv O.U.G. nr. 27/2006, precum și ale Legii-cadru nr. 330/2009, în temeiul legilor anuale de salarizare. Așadar, începând cu data de 1 ianuarie 2011, în temeiul prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum și al Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, s-a realizat reîncadrarea personalului în funcție, grad și gradație, pe clase de salarizare.
În ceea ce privește asistenții judiciari, reîncadrarea s-a realizat avându-se în vedere dispozițiile art. 16 din Capitolul VIII - "Reglementării specifice personalului din sistemul justiției", din Anexa VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "justiție", la Legea - cadru nr. 284/2010.
Potrivit Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin OMFP nr. 77/2011: "Persoana care, la 31 decembrie 2010, era încadrată în funcția de asistent judiciar se reîncadrează în aceeași funcție și gradație, stabilindu-se clasa de salarizare în raport de vechimea în funcție prevăzută la art. 16 alin. (1) din cap. VIII al anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 și cu vechimea în muncă avute la 31 decembrie 2010 (pentru o vechime în funcție de la 3 la 5 ani și o vechime în muncă de peste 20 de ani, clasa de salarizare este 100). Asistenții judiciari se pot încadra până la clasa maximă de salarizare 100."
În final arată recurentul Ministerul Justiției că prin mai multe decizii Curtea Constituțională a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
1.4 Apărările formulate în cauză
Intimatele-reclamante au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.
Prin concluziile scrise formulate ulterior, intimatele-reclamante au învederat că în cauză există putere de lucru judecat, astfel cum a reținut și instanța de fond, chestiunea de drept dedusă judecății în prezenta speță, fiind deja dezlegată în litigiul de muncă anterior soluționat de Tribunalul Dâmbovița.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate de recurent și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este fondat și îl va admite în limitele și pentru considerentele ce succed.
Demersul judiciar al reclamantelor, asistenți judiciari în cadrul Tribunalului Argeș, vizează anularea parțială a Ordinului nr. 1415/C/19.03.2019 prin care pârâtul Ministerul Justiției a stabilit drepturile salariale ale asistenților judiciari începând cu data de 01.01.2019.
În opinia reclamantelor, drepturile sale salariale trebuiau stabilite prin raportare la vechimea efectivă în funcția de asistent judiciar, care în cazul acestora era de 5, 6, 7 și, respectiv 18 ani, acest drept fiind recunoscut definitiv prin sentința civilă nr. 797 din 23.05.2018 a Tribunalului Dâmbovița – secția I civilă.
În raport cu criticile recurentului-pârât, Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe reflectă o greșită interpretare a prevederilor legale aplicabile prin raportare la starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară, în concret, prin reținerea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, în ceea ce privește chestiunea recunoașterii vechimii în funcție pentru asistenții judiciari, similar cu personalul din sistemul justiției.
În acest sens, Înalta Curte reține că prin sentința civilă nr. 797 din 23 mai 2018, Tribunalul Dâmbovița soluționând litgiul de muncă inițiat de reclamante nu a dezlegat în concret chestiunea de drept legată de recunoașterea sporului de fidelitate (vechimea în funcție) pentru asistenții judiciari, în considerentele hotărârii reținându-se că "în ceea ce privește sporul de fidelitate, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, chiar din anul 2008, colegi ai reclamantelor, asistenți judiciari din cadrul altor tribunale au obținut prin hotărâri judecătorești irevocabile recunoașterea dreptului la sporul de fidelitate (...).
Într-o atare situație, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015 s-a născut obligația de egalizare a drepturilor salariale a reclamantelor prin includerea în acestea a sporului de fidelitate fără ca ordonatorii de credite să procedeze în acest sens".
Înalta Curte constată că în cadrul litigiului de muncă, astfel cum rezultă din sentința pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, instanța nu a fost învestită cu examinarea legalității unui ordin de salarizare emis de Ministerul Justiției, în raport de dispozițiile legale incidente situației juridice în care se aflau reclamante și nici nu s-a solicitat, exclusiv recunoașterea dreptului reclamantelor la acordarea sporului de fidelitate, cadrul procesual sub aspectul obiectului pretențiilor judiciare fiind mai larg.
Cert este că raționamentul juridic exprimat în legătură cu sporul de fidelitate pretins de reclamante s-a întemeiat pe aspecte de ordin jurisprudențial, datate din anul 2008, și nu pe dispozițiile legale privind salarizarea asistenților judiciari, iar referirea la Legea nr. 71/2015 în sensul egalizării drepturilor salariale este pur formală, în contextul în care nu s-a raportat la dovezi concrete că la momentul 09.04.2015, existau asistenți judiciari în funcție, cu sporul de fidelitate recunoscut încă din anul 2008.
Pe de altă parte, în cadrul litigiului de muncă, pretențiile judiciare ale reclamantelor au fost analizate din perspectiva Legii nr. 71/2015, în timp ce ordinul de salarizare contestat în cauză s-a întemeiat pe prevederile Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fondurile publice.
Prin urmare, aceasta era perspectiva de fapt și de drept pe care instanța de fond trebuia să o analizeze în cauză, pentru a dezlega raportul juridic litigios, ci nu să își construiască raționamentul juridic pe o situație premisă falsă, constând în existența unui efect pozitiv al puterii de lucru judecat, care, în realitate nu poate fi reținut, atâta vreme cât, chiar dacă în planul dreptului muncii s-a recunoscut vocația reclamantelor la acordarea sporului de fidelitate, exclusiv din perspectiva egalizării salariilor conform Legii nr. 71/2015, iar recunoașterea efectivă a dreptului, din punctul de vedere administrativ, se face prin Ordinul de salarizare emis de Ministerul Justiției, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile concrete impuse de lege pentru egalizare, condiții pe care instanța de dreptul muncii nu le-a analizat.
Or, în prezentul litigiu, desfășurat în planul contenciosului administrativ, instanța este chemată să analizeze legalitatea și temeinicia unui act administrativ – Ordin de salarizare emis de Ministerul Justiției, în raport de dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii acestuia referitoare la salarizarea asistenților judiciari, respectiv Legea nr. 153/2017, iar din perspectiva Legii nr. 71/2015, titularele acțiunii trebuau să facă dovada concretă a situației existenței în cadrul instanței în care își desfășoară activitatea, a unei salarizări diferite între asistenții judiciari aflați în aceeași situație de vechime în muncă și funcție, din perspectiva recunoașterii sporului de fidelitate.
În acest context, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de fond este afectată de viciul nelegalității, impunându-se casarea acesteia și reținerea cauzei spre rejudecarea fondului.
Potrivit art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 153/2017, aplicabil la acest moment, "indemnizația lunară de încadrare cuvenită asistenților judiciari se calculează exclusiv în funcție de două tranșe de vechime în funcție, de la 0 la 3 ani, precum și de la 3 la 5 ani"
În aplicarea acestei norme legale la situația de fapt expusă în speță, prezintă considerentele Deciziei nr. 12 din 6 iunie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, pronunțată în dosarul nr. x/2022, având ca obiect recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la dezlegarea următoarei probleme de drept:
"Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (51) și art. 5 alin. (11) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice în anul 2015, precum și alte măsuri din domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 31 alin. (1) - (13) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum și unele măsuri fiscal bugetare, modificată și completată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016 aprobată cu modificări prin Legea nr. 250/2016 sensul de a se stabili dacă, raportat la dispozițiile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției - Anexa VI - Familia ocupațională de funcții bugetare Justiție la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari presupune sau nu majorarea indemnizației lunare de încadrare în raport cu vechimea efectiv realizată în funcție".
Prin decizia menționată, Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, admițând recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit că:
"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (51) și art. 5 alin. (11) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 31 alin. (1) - (l3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției - Anexa VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcție, superioară celei de 5 ani."
Instanța de control judiciar apreciază că sunt esențiale din perspectiva subiectului analizat următoarele considerente reținute de Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii al instanței supreme:
"160. Este de observat, în acest sens, faptul că în cea de-a doua orientare jurisprudențială, instanțele care au dispus egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale aferente unei perioade începând cu 9 aprilie 2015 și în continuare pentru viitor, până la încetarea raporturilor de muncă, au avut în vedere hotărâri judecătorești pronunțate în perioada 2008-2009, care vizau situații juridice deduse judecății anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 și Legii-cadru nr. 284/2010, prin care s-a recunoscut, sub forma despăgubirilor decurgând din discriminare (pe temeiul art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000), în beneficiul unei părți din categoria asistenților judiciari, a dreptului la majorarea indemnizației de încadrare în raport cu vechimea în funcție (așa-numitul "spor de fidelitate"), prevăzută de art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, ipotezele juridice fiind diferite.
Or, la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, din perspectiva dreptului salarial supus examinării nu existau diferențe de salarizare în interiorul categoriei profesionale a asistenților judiciari care să fie izvorâte din acte normative cu valoare de lege, adoptate de legiuitorul originar sau delegat, în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, împrejurare care se deduce în chip limpede din expunerea istoricului și evoluției legislației salariale incidente.
Pe de altă parte, nu existau nici inegalități salariale care să fie izvorâte din hotărâri judecătorești, prin care să fi fost stabilite sau recunoscute atare drepturi salariale și care să fie producătoare de efecte juridice la 9 aprilie 2015, când s-a născut dreptul asistenților judiciari și obligația corelativă a ordonatorului de credite de a egaliza salarizarea la nivel maxim.
Aceasta întrucât, hotărârile judecătorești invocate drept termen de comparație și-au încetat efectele cel mai târziu la momentul intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, astfel că, din perspectiva normei de egalizare, situația juridică premisă este asimilabilă inexistenței vreunei diferențe salariale izvorâte fie din legislația salarială aplicabilă personalului plătit din fonduri publice, fie din hotărâri judecătorești prin care sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale.
Așadar, nu se poate reține existenta unei inechități salariale și, pe cale de consecință, nu poate fi rațional admis argumentul nesocotirii sau golirii de substanță a principiului egalității de tratament.
Construcția argumentativă din cea de-a doua orientare jurisprudențială apare, în consecință, fundamentată pe ideea de egalizare a unei diferențe salariale inexistente, câtă vreme afirmata inechitate salarială nu-și află sorgintea nici în reglementarea legală în materia salarizării asistenților judiciari, nici în hotărâri judecătorești producătoare de efecte juridice la data de 9 aprilie 2015. În atare condiții, aceasta nu doar că nu se fundamentează pe imperativul egalizării și înlăturării inegalităților din sistemul de salarizare a personalului bugetar, ci, dimpotrivă, se îndepărtează chiar de la scopul edictării acestei soluții legislative introduse prin Legea nr. 71/2015, fiind ea însăși sursă generatoare de inechități salariale în interiorul categoriei profesionale a asistenților judiciari, ceea ce justifică, cu atât mai mult, intervenția instanței supreme, prin mecanismul de unificare jurisprudențială activat.
Sub un alt aspect, cum deja s-a expus, nu poate fi ignorată împrejurarea că, după abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea judecătorilor, a procurorilor, a personalului asimilat acestora și a magistraților-asistenți nu se mai realizează prin acordarea unei majorări a indemnizației de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referință sectorială, prestabilit de legiuitor în corelație directă cu criteriul vechimii în funcție, pe mai multe intervale de vechime de până la 20 de ani și, respectiv, de peste 20 de ani, în vreme ce pentru asistenții judiciari coeficienții legali maximi, corelați de asemenea cu criteriul vechimii în funcție, sunt cei corespunzători vechimii de 5 ani (durata unui mandat).
Așadar, în cazul asistenților judiciari, Legea-cadru nr. 284/2010 prevede expres că indemnizația de încadrare va fi stabilită pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți la cap. I nr. crt. 1 din anexa la lege, aferenți unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, astfel că nu este nici necesară și nici posibilă aplicarea altor coeficienți de ierarhizare, prevăzuți de lege pentru alte categorii profesionale.
Aceasta întrucât, includerea în indemnizația de încadrare a asistenților judiciari a unui element salarial echivalent cu majorarea indemnizației de încadrare numai în raport cu vechimea efectivă realizată în funcții de judecători, procurori, personal asimilat acestora și magistrați-asistenți, prevăzută de art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, ar echivala cu modificarea mecanismului de stabilire a drepturilor salariale așa cum a fost acesta reglementat de legile-cadru de salarizare nr. 330/2009 și nr. 284/2010, în pofida faptului că prin acestea s-a prevăzut expres că drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute de aceste legi.
Or, soluția egalizării la nivel maxim a indemnizațiilor de încadrare nu poate avea ca efect modificarea elementelor sistemului de salarizare instituit de legiuitor după 1 ianuarie 2010 și formarea, pe cale jurisprudențială, a unei lex tertia.
De altfel, examinând noțiunea de "vechime în funcție" și sfera destinatarilor legii, într-un context normativ vizând personalul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, prin decizia nr. 31/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reținut următorul argument cu valoare de principiu, aplicabil mutatis mutandis: "94. Faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în cap. I lit. B) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin "vechime în funcție", în sensul prezentului capitol, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție denotă că ierarhizarea salarizării în funcție de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu și categoriilor de personal a căror salarizare se stabilește prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare. 95. Mențiunea expresă a legiuitorului privind înțelegerea noțiunii de "vechime în funcție" trebuie interpretată în sensul limitării la funcțiile special și limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată. (...) 97. Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la "vechimea în funcție", se aplică și acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context".
De asemenea, Înalta Curte a apreciat că nu sunt încălcate nici principiile egalității și nediscriminării, consacrate de dispozițiile interne sau de dispozițiile convenționale - art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție.
Așadar, potrivit acestei decizii, obligatorie conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcție, superioară celei de 5 ani, cum în mod corect a stabilit recurentul-pârât prin actul administrativ contestat în cauza pendinte.
În aceste condiții, având în vedere că nu s-au conturat și demonstrat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat potrivit argumentelor expuse supra, aspecte ce conduc, în mod nemijlocit, la conturarea caracterului nelegal al hotărârii de fond supuse cenzurii instanței de control judiciar, Înalta Curte reține că pretențiile judiciare ale reclamantelor sunt neîntemeiate, cu consecința menținerii ca legal a OMJ nr. 1415/C/19.03.2019 în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale ale reclamantelor.
În concluzie, față de considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției, se va casa sentința recurată și, în rejudecare, se va respinge acțiunea reclamantelor, ca neîntemeiată, urmând a se menține în rest dispozițiile sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurentul – pârât Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 798 din 15 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.
Casează sentința recurată și în rejudecare, pe fond:
Respinge, în tot, acțiunea reclamantelor ca neîntemeiată.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 septembrie 2022.