ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5182/2022

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 15.05.2019 și modificată la data de 26.02.2020, reclamantele A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției: - modificarea în parte a Ordinului M.J. nr. 1415/C/19.03.2019, numai în ceea ce privește drepturile salariale ale reclamantelor, în sensul recalculării, retroactive, cu începere din data de 01.01.2019, a indemnizației lunare brute de încadrare a reclamantelor cu luarea în considerare a unui spor de fidelitate (aferent vechimii în specialitatea funcției în sistemul judiciar, adică vechimii efective în funcția de asistent judiciar). - obligarea pârâtului la alocarea sumelor de bani necesare plății diferențelor salariale.

Prin sentința nr. 432 din 17 iunie 2020 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a modificat în parte Ordinul M.J. nr. 1415/C/19.03.2019, numai în ceea ce privește drepturile salariale ale reclamantelor, în sensul recalculării, retroactive, cu începere din data de 01.01.2019, a indemnizației lunare brute de încadrare a reclamantelor cu luarea în considerare a unei "vechimi în funcție" de 5-10 ani, fără însă ca noua indemnizație lunară de încadrare brută să depășească nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16, alin. (1) (pentru o vechime în funcție de 3-5 ani) și a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la alocarea sumelor de bani necesare, ca neîntemeiat.

Împotriva sentinței au declarat recurs reclamantele A. și B., dar și pârâtul Ministerul Justiției, aceștia criticând-o pentru nelegalitate.

Recurentele-reclamante A. și B. și-au întemeiat calea de atac promovată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ. și au solicitat casarea în parte a hotărârii și rejudecarea fondului cauzei, în sensul modificării O.M.J. nr. 1415/C/19.03.2019, recalculării retroactive, cu începere din data de 01.01.2019, a indemnizației lunare brute de încadrare cu luarea în considerare a unei vechimi în funcție de 5-10 ani, eliminând dispoziția instanței de fond privind plafonarea indemnizației lunare brute la nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16 alin. (1) (pentru o vechime în funcție de 3-5 ani), precum și obligarea pârâtului Ministerul Justiției la alocarea sumelor necesare pentru plata diferențelor salariale rezultate.

În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea primei instanțe conține considerente contradictorii câtă vreme, pe de o parte s-a motivat admiterea primului capăt de cerere privind modificarea O.M.J. nr. 1415/C/19.03.2019, fiind obligat pârâtul ca la recalcularea drepturilor salariale să ia în calcul vechimea în funcție de 5-10 ani, iar pe de altă parte se dispune ca noua indemnizație brută rezultată să nu depășească nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16 alin. (1) (pentru o vechime în funcție de 3-5 ani). Astfel, câtă vreme însăși instanța reține dreptul reclamantelor la calcularea drepturilor salariale corespunzător vechimii efective în funcție de 5-10 ani, este de neînțeles de ce aceeași instanță dispune, în mod contradictoriu, plafonarea drepturilor corespunzător unei vechimi de 3-5 ani.

Subsumat cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentele-reclamante au apreciat că hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat izvorâtă din sentința civilă nr. 2079/24.10.2017 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 780/22.03.2018 a Curții de Apel Ploiești.

Concret, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că prin sentința anterior menționată pârâtul Ministerul Justiției a fost obligat la acordarea despăgubirilor constând în acordarea sporului de fidelitate atât pentru trecut, începând cu data de 27.07.2014, dar și pentru viitor, iar la momentul emiterii ordinului nr. 1415/C/19.03.2019, același pârât a stabilit în mod nelegal, începând cu data de 01.01.2019, indemnizația de încadrare, fără a ține cont de vechimea în specialitatea funcției de asistent judiciar (sporul de fidelitate), recunoscută prin sentința Tribunalului Dâmbovița.

Întrucât prin hotărâre judecătorească s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că vechimea efectivă în funcția de asistent judiciar trebuie avută în vedere la stabilirea drepturilor salariale indiferent de modalitatea de valorificare, spor sau altă modalitate de calcul al indemnizației și indiferent de modificările succesive ale legii salarizării bugetare, soluția contrară adoptată de pârât este de natură a încălca un principiu de bază al sistemului de salarizare, prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 153/2017, respectiv principiul nediscriminării.

Au mai arătat recurentele că la soluționarea cauzei trebuie avute în vedere decizia CCR nr. 794/2016, care obligă la stingerea tuturor diferențierilor de ordin salarial pentru aceeași funcție și decizia Î.C.C.J. nr. 36/4.06.2018, conform căreia "soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările (indexările) recunoscute prin hotărâri judecătorești unora dintre magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă pentru acestea ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare."

Invocând și sentința nr. 1226/16.03.2018 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2017, prin care Ministerul Justiției a fost obligat la eliberare unor noi ordine de salarizare prin raportare la vechimea efectivă în funcție, recurentele au apreciat că indemnizația de încadrare trebuia să fie stabilită prin ordinul contestat în raport de această vechime efectivă în funcție, pentru respectarea principiului nediscriminării anterior menționat.

Au mai arătat recurentele și faptul că instanța de fond a respins, în mod nelegal, capătul 2 de cerere ca neîntemeiat, având în vedere faptul că acestea justifică nu numai un interes, ci chiar un drept personal în formularea acestui capăt de cerere, având ca obiect alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale.

Astfel, prin Legea nr. 284/2010 s-a prevăzut, în mod expres, la art. 6 că gestiunea sistemului de salarizare a personalului din instituțiile și autoritățile publice se asigură de fiecare ordonator principal de credite, iar ordonatorii principali de credite au obligația să stabilească salariile de bază, (.") indemnizațiile lunare de încadrare, sporurile, alte drepturi salariale în bani și în natură stabilite potrivit legii.), astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu.

Atribuțiile Ministerului Justiției în gestionarea resurselor constau în asigurarea fondurilor necesare, fundamentarea și elaborarea proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul justiției are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului, repartizarea creditelor bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărirea modului de utilizare a acestora, în conformitate cu dispozițiile art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009.

Curțile de apel elaborează proiectele de buget anual pentru instanțele din circumscripțiile lor, potrivit art. 132 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, însă conform art. 132 alin. (2) din același act normativ, proiectele de buget elaborate potrivit alin. (1) se transmit Ministerului Justiției, astfel că obligația de a efectua plata în concret a diferențelor salariale doar de către ordonatorul secundar sau terțiar de credite este lipsită de eficiență în condițiile în care Ministerul Justiției, ordonatorul principal, nu face parte din raportul obligațional și nu asigură și virează sumele de bani aferente obligației impusă de instanța judecătorească.

În cuprinsul recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., s-a apreciat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor ale art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 și art. 34 din O.U.G. nr. 114/2018.

Astfel, prin ordinul contestat au fost stabilite drepturile salariale ate asistenților judiciari, începând cu data de 1 ianuarie 2019, în aplicarea dispozițiilor Legii - cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice și ale art. 34 din O.U.G. nr. 114/2018, indemnizația de încadrare de care beneficiau reclamantele fiind majorată cu 1/4 din diferența dintre indemnizația de încadrare prevăzută de lege pentru anul 2022 și cea din luna decembrie 2018, cuantumul sporurilor menținându-se la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2018.

Recurentul a subliniat faptul că stabilirea indemnizațiilor la nivel maxim pentru categoria profesională a asistenților judiciari nu presupune includerea sporului pentru vechimea efectivă în magistratură, reclamantele neputând beneficia de mai mult decât au în plată cei care au obținut despăgubiri echivalente sporului de fidelitate, ci numai până la nivelul maxim câștigat de aceștia, în aceleași condiții de vechime. Ca atare, stabilirea nivelului maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz, al salariului de bază/indemnizației de încadrare, astfel cum se stabilește prin Legea nr. 71/2015, nu legitimează recunoașterea vechimii efective în magistratură pentru asistenții judiciari.

Mai mult decât atât, recalcularea indemnizației la nivel maxim a asistenților judiciari, ca urmare deciziei CCR nr. 794/2016, s-a realizat prin Ordinul M.J. nr. 4680/C/2016.

Înainte de anul 2010, sporul de fidelitate al asistenților judiciari nu era reglementat, O.U.G. nr. 177/2002 sau O.U.G. nr. 27/2006 neprevăzând acordarea sporului de fidelitate. Începând cu data de 1 ianuarie 2011, în temeiul prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personatului plătit din fonduri publice, precum și al Legii nr. 285/2010, s-a realizat reîncadrarea personalului în funcție, grad și gradație, pe clase de salarizare.

Astfel, în ceea ce privește asistenții judiciari, reîncadrarea s-a realizat avându-se în vedere dispozițiile art. 16 din Capitolul VII - "Reglementării specifice personalului din sistemul justiției", din Anexa VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "justiție", la Legea cadru nr. 284/2010 - alin. (1) "(1) Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu o indemnizație de încadrare stabilită pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți la cap. I nr. crt. 1 din prezenta anexă, aferenți unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani."

Ulterior, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, "Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu indemnizația lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani".

Mandatul limitat la 5 ani a exclus acordarea pentru asistenții judiciari a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiției, cum este sporul/majorarea de fidelitate, indiferent de cuantumul ei. La momentul adoptării Legii cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcție pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem: respectiv de la 3 la 5 ani, faptul că același asistent judiciar obține ulterior un alt mandat de 5 ani nefiind relevant atât timp cât fidelizarea este incompatibilă cu noțiunea de mandat.

Decizia CCR nr. 794/2016 a determinat, așadar, stabilirea nivelului maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz, al salariului de bază/indemnizației de încadrare. Prin O.M.J. nr. 4680/C/2016, emis ca urmare a acestei decizii, s-a dispus realizarea unei unificări a indemnizațiilor, astfel că este neîntemeiată solicitarea de a se dispune stabilirea indemnizației ținându-se cont de sporul de fidelitate, întrucât nu există temei în legislația incidentă cu privire la stabilirea indemnizației asistenților judiciari în funcție de vechimea efectivă în magistratură.

Reglementarea ori nereglementarea, prin lege ori printr-un alt act normativ, a unor drepturi excedează cadrului legal stabilit prin O.G. nr. 137/2000, act normativ care trasează competențele C.N.C.D. și ale instanței de judecată exclusiv în ceea ce privește modul de aplicare a dispozițiilor legale care instituie drepturile în discuție, prin decizii succesive Curtea Constituțională a României statuând că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Atât recurentele-reclamante, cât și recurentul-pârât au depus întâmpinare, formulând apărări în privința celuilalt recurs promovat în cauză.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamantele A. și B. au supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ Ordinul M.J. nr. 1415/C/19.03.2019, solicitând modificarea acestuia, în sensul obligării pârâtului la recalcularea retroactivă, cu începere din data de 01.01.2019, a indemnizației lunare brute de încadrare, cu luarea în considerare a unui spor de fidelitate (aferent vechimii în specialitatea funcției în sistemul judiciar - vechimii efective în funcția de asistent judiciar), astfel cum s-a dispus prin sentința nr. 2079/24.10.2017 pronunțată de Tribunalul Dambovița în dosarul nr. x/2017, schimbată prin decizia civilă nr. 780/22.03.2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești .

Fiind învestită cu cele două recursuri promovate împotriva soluției primei instanțe, de admitere în parte a acțiunii și de modificare în parte a ordinului contestat, Înalta Curte reține că prin O.M.J. nr. 1415/C/19.03.2019 au fost stabilite drepturile salariale ale asistenților judiciari, începând cu data de 1.01.2019, în aplicarea dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017 și ale O.U.G. nr. 114/2018.

Potrivit art. 34 din O.U.G. nr. 114/2018 - "(1) Prin derogare de la prevederile art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, începând cu 1 ianuarie 2019, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare se majorează cu 1/4 din diferența dintre salariul de bază, solda de funcție/salariul de funcție, indemnizația de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 și cel/cea din luna decembrie 2018. (2) Începând cu 1 ianuarie 2019, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menține cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2018, în măsura în care personalul ocupă aceeași funcție și își desfășoară activitatea în aceleași condiții. (3) Ordonatorii de credite răspund în condițiile legii de stabilirea nivelului sporurilor cu respectarea alin. (2) și cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate prin buget pe anul 2019."

Așadar, începând cu data de 1.01.2019 indemnizația de încadrare de care beneficiau reclamantele a fost majorată cu 1/4 din diferența dintre indemnizația de încadrare prevăzută de lege pentru anul 2022 și cea din luna decembrie 2018, cuantumul sporurilor menținându-se la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2018.

Criticile recurentului-pârât Ministerul Justiției au vizat greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, respectiv art. 34 din O.U.G. nr. 114/2018.

Potrivit art. 16 alin. (1) din capitolul VIII al Anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, "(1) Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu indemnizația lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani."

Analizând coroborat cele două texte legale se constată că încadrarea asistentului-judiciar se face în una dintre cele două clase de vechime mai sus arătate,

Cu toate acestea, contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de fond a reținut, în mod corect, că în privința reclamantelor, astfel cum rezultă din sentința nr. 2079/24.10.2017 pronunțată de Tribunalul Dambovița în dosarul nr. x/2017, schimbată prin decizia civilă nr. 780/22.03.2018 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, Ministerul Justiției a fost obligat să calculeze salariul acestora prin includerea sporului de fidelitate (sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției).

Potrivit art. 430 C. proc. civ. "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată." Art. 431 alin. (2) din același act normativ prevede că "(2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă."

Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză ci, în condițiile existenței unei identități de părți, presupune o identitate între problema de drept dezlegată definitiv într-un alt litigiu și problema de drept care trebuie rezolvată în litigiul în care se invocă autoritatea de lucru judecat. Odată ce unei anumite probleme i s-a dat o dezlegare într-un litigiu anterior purtat între aceleași părți instanța de judecată nu poate, într-un litigiu ulterior, să tranșeze în mod diferit respectivul diferend în condițiile analizării salarizării reclamantelor din perspectiva aceluiași cadru legal.

Raportându-ne la situația din speța de față se constată că, în condițiile în care, în cadrul litigiului anterior s-a recunoscut recurentelor-reclamante sporul pentru vechimea în funcția de asistent judiciar raportat la dispozițiile Legii nr. 71/2015, în considerarea faptului că pentru alți colegi asistenți judiciari acest spor a fost recunoscut prin hotărâri judecătorești definitive, nu mai este posibil ca acest drept să fie negat în cadrul prezentului litigiu, care are în vedere stabilirea drepturilor salariale în raport de aceleași dispoziții legale.

Dacă s-ar accepta ca, după ce anterior s-a stabilit, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, recunoașterea sporului de fidelitate, ulterior instanța de contencios administrativ să constate legalitatea ordinului prin care acest drept nu a fost recunoscut, ordinul fiind emis în baza acelorași dispoziții legale analizate de instanța de litigii de muncă, dreptul la un proces echitabil ar deveni iluzoriu, fiind negată autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești definitive .

Astfel, instanța de fond a constatat, în mod corect, că la emiterea ordinului contestat pârâtul Ministerul Justiției nu a avut în vedere și obligația stabilită în sarcina sa în cadrul dosarului nr. x/2017, de stabilire/calculare a drepturilor salariale ale reclamantelor prin includerea și a sporului de fidelitate începând cu 27.07.2014 și pentru viitor, până la încetarea raporturilor de serviciu, obligație care, conform atribuțiilor ministerului justiției și a prevederilor Legii nr. 153/2017, nu poate fi adusă la îndeplinire decât prin emiterea unui ordin de salarizare.

În contextul anterior expus, Înalta Curte constată că sunt lipsite de relevanță susținerile recurentului-pârât referitoare la reglementarea diferită în materie de salarizare a asistenților judiciari și la incompatibilitatea noțiunii de "fidelizare" cu cea de "mandat".

În privința recursului declarat de reclamantele A. și B., instanța de control judiciar reține caracterul nefondat al criticilor subsumate cazurilor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 7 C. proc. civ.

Recurentele-reclamante invocă încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 2079/24.10.2017 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 780/22.03.2018 a Curții de Apel Ploiești și apreciază că este contradictorie reținerea dreptului lor la calcularea drepturilor salariale prin raportare la vechimea efectivă în funcție de 5-10 ani cu dispoziția de plafonare a acelorași drepturi prin raportare la o vechime de 3-5 ani.

Astfel cum s-a arătat în precedent, în cadrul analizei recursului declarat de pârât, soluția primei instanțe de admitere în parte a acțiunii, s-a datorat, în exclusivitate, constatării autorității de lucru judecat a hotărârii definitive invocate de reclamante.

Cu toate acestea, deși prin hotărârea definitivă din anul 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 este recunoscut reclamantelor dreptul de a le fi acordat sporul de fidelitate (sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției), Înalta Curte reține că la momentul emiterii ordinului contestat salarizarea asistenților judiciar era reglementată de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 153/2017, iar potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (6) din același act normativ, "în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari, ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022", astfel încât, în mod corect, prima instanță a stabilit că noua indemnizație lunară de încadrare brută nu trebuie să depășească nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16, alin. (1) (pentru o vechime în funcție de 3-5 ani), acesta fiind nivelul maxim pe care drepturile salariale îl pot atinge potrivit legii.

În acest cadru legislativ, Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentelor vizând pretinsa ignorare a considerentelor deciziei CCR nr. 794/2016 și a deciziei Î.C.C.J. nr. 36/4.06.2018, respectiv a principiului nediscriminării, ce trebuie să guverneze sistemul de salarizare.

Nefondate sunt și argumentele recurentelor-reclamante referitoare la interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 284/2010 și art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009, care au condus la respingerea celui de al doilea capăt de cerere.

Astfel, calitatea de ordonator de credite și debitor al plății drepturilor salariale o are instanța față de care reclamantele se află în raporturi de serviciu, drepturile salariale fiind datorate, calculate și plătite direct de către instituția angajatoare.

În acord cu cele reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că între reclamante și pârât nu există un raport juridic direct din care să rezulte dreptul acestora de a pretinde alocarea sumelor de bani și obligația corelativă a pârâtului de a face acest lucru, alocarea urmând a se realiza potrivit procedurilor si regulilor administrative impuse de elaborarea/modificarea bugetelor instituțiilor publice.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ambele recursuri ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantele A. și B. și de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 432 din 17 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 3 noiembrie 2022.