ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2244/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX a contencios administrativ și fiscal la data de 18.03.2020 sub numărul x/2020, reclamantele A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, modificarea Ordinului nr. 5290/C/20.12.2019 emis de pârât și obligarea acestuia la emiterea unui nou ordin, în sensul includerii în indemnizația lunară cuvenită reclamantelor, începând cu data de 01.12.2019, și a sporului de fidelitate (spor pentru vechimea în specialitatea funcției din sistemul justiției), corespunzător vechimii efective în funcția de asistent judiciar. Totodată, reclamantele au cerut obligarea pârâtului la alocarea sumelor necesare pentru plata diferențelor salariale rezultate, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1059 din 21 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile invocate de pârât, ca neîntemeiate, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele, a anulat parțial ordinul MJ nr. 5290/C/20.12.2019 numai în ceea ce privește drepturile salariale ale reclamantelor indicate în anexele ordinului și a obligat pârâtul să emită un nou ordin de salarizare pentru reclamante în sensul recalculării, începând cu data de 01.12.2019, a indemnizației lunare, prin includerea în indemnizație a sporului de fidelitate - spor pentru vechimea în specialitatea funcției din sistemul justiției (raportat la o vechime în specialitatea funcției de 5 - 10 ani), fără însă ca noua indemnizație să depășească nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16 alin. (1) (pentru o vechime în funcție de 3 - 5 ani). Totodată, prima instanța a obligat pârâtul să aloce sumele necesare pentru plata diferențelor salariale rezultate din emiterea noului ordin de salarizare.

Căile de atac exercitate în cauză Împotriva hotărârii judecătorești menționate în punctul I.2 de mai sus, au declarat recurs reclamantele A. și B. și pârâtul Ministerul Justiției. 3.1. Prin calea de atac promovată, invocând incidența cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., reclamantele A. și B. au solicitat casarea în parte a hotărârii atacate și rejudecarea fondului cauzei, în sensul modificării O.M.J. nr. 5290/C/20.12.2019, recalculării retroactive, cu începere din data de 01.12.2019, a indemnizației lunare brute de încadrare, cu luarea în considerare a unei vechimi în funcție de 5-10 ani, eliminând dispoziția instanței de fond privind plafonarea indemnizației lunare brute la nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16 alin. (1) (pentru o vechime în funcție de 3-5 ani). În motivarea recursului s-a arătat că hotărârea primei instanțe ar conține considerente contradictorii câtă vreme, pe de o parte, s-a motivat în sensul admiterii primului capăt de cerere, privind modificarea O.M.J. nr. 5290/C/20.12.2019 și a fost obligat pârâtul ca, la recalcularea drepturilor salariale, să ia în calcul vechimea în funcție de 5 -10 ani, iar, pe de altă parte, s-a dispus ca noua indemnizație brută rezultată să nu depășească nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16 alin. (1) (pentru o vechime în funcție de 3-5 ani). Subsumat cazurilor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., urmare unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentele-reclamante au apreciat că hotărârea atacată încalcă autoritatea de lucru judecat izvorâtă din sentința civilă nr. 2079/24.10.2017 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 780/22.03.2018 a Curții de Apel Ploiești. Concret, în opinia recurentelor, instanța de fond nu ar fi avut în vedere faptul că, prin sentința anterior menționată, pârâtul Ministerul Justiției a fost obligat la acordarea despăgubirilor constând în acordarea sporului de fidelitate atât pentru trecut, începând cu data de 27.07.2014, dar și pentru viitor, iar la momentul emiterii ordinului nr. 5290/C/20.12.2019, același pârât a stabilit în mod nelegal, începând cu data de 01.12.2019, indemnizația de încadrare, fără a ține cont de vechimea în specialitatea funcției de asistent judiciar (sporul de fidelitate), recunoscută prin sentința Tribunalului Dâmbovița. Întrucât prin hotărâre judecătorească s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că vechimea efectivă în funcția de asistent judiciar trebuie avută în vedere la stabilirea drepturilor salariale indiferent de modalitatea de valorificare, spor sau altă modalitate de calcul al indemnizației și indiferent de modificările succesive ale legii salarizării bugetare, soluția contrară adoptată de pârât este de natură a încălca un principiu de bază al sistemului de salarizare, prevăzut de art. 6 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 153/2017, respectiv principiul nediscriminării. Au mai arătat recurentele că la soluționarea cauzei trebuie avute în vedere decizia CCR nr. 794/2016, care vizează includerea drepturilor stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești și decizia Î.C.C.J. nr. 36/04.06.2018, conform căreia "soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările (indexările) recunoscute prin hotărâri judecătorești unora dintre magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă pentru acestea ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare." 3.2. În cauză a promovat recurs și pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. Printr-un prim set de argumente, recurentul - pârât a arătat că instanța de fond ar fi respins în mod eronat excepția inadmisibilității acțiunii, în condițiile în care acțiunea în contencios are ca obiect legalitatea hotărârii organului vizat de art. 7 din Legea nr. 153/2017, în speță de hotărârea Ministerului Justiției, care are atribuția de a soluționa contestația formulată împotriva actului de stabilire a drepturilor salariale, respectiv a OMJ nr. 5290/C/2019. Or, în opinia recurentului - pârât, câtă vreme reclamantele nu au învestit instanța cu controlul legalității hotărârii prin care s-a soluționat contestația împotriva OMJ nr. 5290/C/2019, ci au formulat acțiune, solicitând exclusiv modificarea respectivului ordinului, demersul judiciar promovat de acestea ar fi inadmisibil. A mai apreciat recurentul - pârât că instanța de fond a respins în mod greșit și excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și a dispus obligarea sa la alocarea sumelor necesare. În acest sens, recurentul a arătat că îndeplinește anumite atribuții specifice, strict determinate de lege, iar în calitatea sa de autoritate de stat, asigură controlul asupra aplicării unitare și respectării reglementărilor legate privind organizarea și funcționarea instituțiilor și unităților care își desfășoară activitatea sub autoritatea sau în subordinea sa, prevăzute în anexa nr. 3 din H.G. nr. 652/2009. Încadrarea intimatelor-reclamante s-a realizat prin decizia președintelui Curții de Apel Craiova, iar ministrul justiției nu are atribuții în legătură cu încadrarea și stabilirea drepturilor salariale ale personalului instanțelor judecătorești, de aceea obligația de recalculare a indemnizației de încadrare a reclamanților excedă atribuțiilor Ministerului Justiției. În susținerea acestor argumente, recurentul - pârât a făcut trimitere la aspectele statuate prin Decizia nr. 13 din 13.06.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, la jurisprudența instanțelor judecătorești și a evocat prevederile art. 222 C. civ., care consacră principiul potrivit căruia persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă, dacă prin lege nu se dispune altfel. În opinia recurentului - pârât, în litigiile dintre salariați și angajatori având ca obiect drepturi salariate, ordonatorii principali de credite nu au calitate procesuală pasivă, întrucât raportul juridic existent între ordonatorii de credite nu este rezultatul unui raport juridic de muncă. Raportul obligațional care are ca obiect reîncadrarea și recalcularea salariului se desfășoară între intimați și angajator, în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002, act normativ ce reglementează cadrul general pentru utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar, situație față de care nu se justifică atragerea Ministerului Justiției în cauză. A mai evocat recurentul - pârât și prevederile art. 3 at. 1 pct. 3 din H.G. nr. 34/2009 și pe cele ale art. 30 alin. (1), (3) și 4 din Legea nr. 69/2010 și decizia nr. 10 din 19.09.20211, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Din perspectiva fondului cauzei, recurentul - pârât a apreciat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor ale art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 și art. 110 din Legea nr. 304/2004, dar și al Legii nr. 284/2010, Legii nr. 285/2010, O.U.G. nr. 177/2002, O.U.G. nr. 27/2006 și Legii - cadru nr. 330/2009. A arătat recurentul că deși reclamantele și-au întemeiat acțiunea pe reaua credință a pârâtului și refuzul total nejustificat de a pune în executare, prin ordinul contestat, sentința civilă nr. 2079/2017, instanța fondului a invocat puterea de lucru judecat fără a pune în discuția părților această prezumție, încălcând astfel, principiul contradictorialității, cu atât mai mult cu cât a pronunțat soluția numai în baza acestei prezumții. Totodată, recurentul - pârât a subliniat că prima instanță nu a analizat legalitatea ordinului contestat și actele care au stat ta baza emiterii acestuia, ci a reținut numai sentința nr. 2079/2017, prin care reclamantelor le-au fost acordate diferențe salariale, reprezentând un prezumtiv spor de fidelitate. Recurentul a subliniat faptul că stabilirea indemnizațiilor la nivel maxim pentru categoria profesională a asistenților judiciari nu presupune includerea sporului pentru vechimea efectivă în magistratură, reclamantele neputând beneficia de mai mult decât au în plată cei care au obținut despăgubiri echivalente sporului de fidelitate, ci numai până la nivelul maxim câștigat de aceștia, în aceleași condiții de vechime. Ca atare, stabilirea nivelului maxim pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau în specialitate, după caz, al salariului de bază/indemnizației de încadrare, astfel cum se stabilește prin Legea nr. 71/2015, nu legitimează recunoașterea vechimii efective în magistratură pentru asistenții judiciari. Astfel, în ceea ce privește asistenții judiciari, reîncadrarea s-a realizat avându-se în vedere dispozițiile art. 16 din Capitolul VII - "Reglementării specifice personalului din sistemul justiției", din Anexa VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "justiție", la Legea cadru nr. 284/2010 - alin. (1) "(1) Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu o indemnizație de încadrare stabilită pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți la cap. I nr. crt. 1 din prezenta anexă, aferenți unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani." Ulterior, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, "Asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu indemnizația lunară de încadrare prevăzută în prezenta anexă la cap. I lit. A) nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani". Mandatul limitat la 5 ani a exclus acordarea pentru asistenții judiciari a drepturilor care privesc fidelizarea în sistemul justiției, cum este sporul/majorarea de fidelitate, indiferent de cuantumul ei. La momentul adoptării Legii cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-a apreciat că se poate avea în vedere acordarea unui drept specific doar pentru perioada aferentă vechimii în funcție pe care un asistent judiciar o poate îndeplini în sistem: respectiv de la 3 la 5 ani, faptul că același asistent judiciar obține ulterior un alt mandat de 5 ani nefiind relevant atât timp cât fidelizarea este incompatibilă cu noțiunea de mandat. A mai arătat recurentul că potrivit Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin OMFP nr. 77/2011: "Persoana care, la 31 decembrie 2010, era încadrată în funcția de asistent judiciar se reîncadrează în aceeași funcție și gradație, stabilindu-se clasa de salarizare în raport de vechimea în funcție prevăzută la art. 16 alin. (1) din cap. VIII al anexei nr. VI ta Legea-cadru nr. 284/2010 și cu vechimea în muncă avute la 31 decembrie 2010 (pentru o vechime în funcție de la 3 la 5 ani și o vechime în muncă de peste 20 de ani, clasa de salarizare este 100). Asistenții judiciari se pot încadra până la clasa maximă de salarizare 100." Totodată, recurentul - pârât a făcut trimitere la pct. III. A. din Ordinul comun MMFPS și MFP nr. 42/77 din 13 ianuarie 2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice și a concluzionat că ordinul contestat este legal, neexistând o bază legală pentru stabilirea indemnizației reclamantelor cu luarea în calcul a unui spor de 15%, aceasta neputând beneficia de mai mult decât au în plată cei care au obținut despăgubiri echivalente sporului de fidelitate, ci numai până la nivelul maxim câștigat de aceștia, în aceleași condiții de vechime.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de recurs, recurentele - reclamante A. și B. au solicitat respingerea recursului formulat de pârâtul Ministerul Justiției, ca nefondat. Recurentele - reclamante au apreciat nefondat primul motiv de recurs invocat de recurentul - pârât, ce viza excepția inadmisibilității acțiunii, apreciind că, în mod temeinic și legal, instanța de fond a respins această excepție, câtă vreme au formulat contestație împotriva ordinului MJ nr. 5290/C/20.12.2019, însă pârâtul nu a emis o hotărâre (așa cum impuneau prevederile art. 7 alin. (1) și (2) din anexa V la Legea nr. 153/2017), ci răspunsul/adresa administrativă nr. x/24.02.2020, în care a arătat că își menține punctul de vedere exprimat prin adresa nr. x/2019 și a respins contestația. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs invocat de pârât, recurentele - reclamante au apreciat eronată afirmația Ministerului Justiției, potrivit căreia încadrarea lor s-a realizat prin decizia președintelui Curții de Apel Craiova, iar ministrul justiției nu are atribuții în legătură cu încadrarea și stabilirea drepturilor în discuție. Făcând trimitere la prevederile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, în conformitate cu care, recurentele au argumentat în sensul că asistenții judiciari nu au calitatea de angajați ai instanțelor în cadrul cărora își desfășoară activitatea, chiar dacă curțile de apel și tribunalele, în calitate de ordonatori de credite secundari, respectiv, terțiari, au obligația de plată efectivă a drepturilor salariale, iar Ministerul Justiției are calitate procesuală pasivă în cadrul acestei acțiuni, fiind entitatea care stabilește cuantumul indemnizației, având și obligația de a asigura sumele necesare plății drepturilor . În opinia recurentelor - reclamante, Ministerul Justiției, în calitatea sa de ordonator principal de credite gestionează bugetele instanțelor judecătorești, conform art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și dispozițiilor art. 14 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, coroborat cu art. 21 alin. .l din Legea nr. 500/2002, fiind instituția care are obligația de a asigura sumele necesare plății drepturilor noastre salariale. Or, în lipsa alocării de fonduri necesare de către ordonatorul principal de credite, Tribunalul Ilfov, care are obligația de plată efectivă a drepturilor salariale restante, nu își poate îndeplini această obligație. De asemenea, recurentele - reclamante au apreciat temeinic și legal demersul instanței de fond de a reține că, în cauză, nu este incidentă Decizia nr. 13 din 13.06.2016 pronunțată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât vizează Ministerul Afacerilor Interne, motivul pentru care raționamentul Î.C.C.J. regăsit în decizia invocată nu poate fi aplicat, prin analogie, și în situația Ministerului Justiției. Cât privește cel de-al treilea motiv de recurs invocat de recurentul - pârât, recurentele - reclamate au învederat că valorificarea efectului pozitiv al lucrului judecat s-a realizat cu respectarea principiului contradictorialității, iar aplicarea prevederilor de drept material a fost una corectă, cu excepția dispoziției privind plafonarea indemnizației lunare brute la nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16, alin. (1) (pentru o vechime în funcție de 3-5 ani). 4.2. Față de recursul promovat de recurentele - reclamante A. și B. a formulat întâmpinare recurentul - pârât Ministerul Justiției, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantelor, ca nefondat. Recurentul - pârât a învederat că s-a formulat propunere de recurs în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, iar dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 27/2006 nu sunt aplicabile asistenților judiciari. Reiterând aspectele evocate prin propriul recurs și aspectele legate de modul de evaluare a existenței sau inexistenței unei discriminări, recurentul - pârât a apreciat că recurentele - reclamante nu pot invoca discriminarea, pentru a obține recunoașterea sporului prevăzut de art. 4 din O.U.G. nr. 27/2006, abrogat prin art. 48 din Legea nr. 330/2009, întrucât nu este vorba despre stabilirea existenței unui drept prevăzut de lege și încălcat, ci despre obținerea unei dezdăunări la care instanța a obligat în temeiul art. 296 din Codul muncii. A mai arătat recurentul - pârât că indemnizația de încadrare, majorată cu 25% față de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, pentru funcția similară de asistent judiciar, cu gradația 5 și o vechime în funcție de la 3 la 5 ani (tranșa maximă în care pot fi încadrați asistenții judiciari) nu depășește indemnizația de încadrare stabilită de Legea-cadru nr. 153/2017, pentru anul 2022, pentru această funcție, începând cu data de 1 ianuarie 2018, s-au stabilit indemnizația de încadrare, precum și sporurile din luna decembrie 2017, majorate cu 25%, astfel că prin OMJ nr. 5290/C/20.12.2019 drepturile salariale au fost stabilite la nivelul de salarizare pentru funcția similară.

Procedura de soluționare a recursurilor În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 5 ianuarie 2022 s-a fixat termen de judecată la data de 5 aprilie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs asupra căilor de atac formulate Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantele A. și B. este nefondat, în timp ce recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției și continuat de Înalta Curte de Casație și Justiție este fondat, în limitele și pentru următoarele considerente: A. În ceea ce privește recursul promovat de recurentele - reclamante A. și B., Înalta Curte consideră nefondate criticile subsumate de acestea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neputându-se reține o că soluția recurată ar cuprinde motive contradictorii sau ar fi fost dată cu nerespectarea, de către prima instanță, a obligațiilor ce îi incumbau în virtutea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Din această perspectivă, Înalta Curte nu poate să dea eficiență criticilor recurentelor privind existența unei contradictorialități între argumentele expuse de judecătorul fondului, câtă vreme prin considerentele la care fac trimitere recurentele prima instanță a analizat două ipoteze distincte (recalcularea prin includerea în indemnizație a sporului de fidelitate, raportat la o vechime în specialitatea funcției de 5 - 10 ani și plafonarea la nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16 alin. (1), pentru o vechime în funcție de 3 - 5 ani). În fapt, instanța de fond a apreciat că, deși reclamantele au dreptul la recalcularea drepturilor salariale cu luarea în calcul a vechimii în funcție de 5-10 ani, prevederile Legii nr. 153/2017 reglementează o plafonare a cuantumului acestora la nivelul prevăzut pentru anul 2022, acesta fiind sensul concret al aspectelor statuate de prima instanță. Din această perspectivă relevante sunt dispozițiile art. 38 alin. (6) din sus indicatul act normativ, ce prevăd că "în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari, ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022". Prima linie de argumentație expusă de instanța de fond vizează ipoteza generală, a stabilirii drepturilor salariale, iar a doua, ipoteza particulară, incidentă în cazul atingerii nivelului maxim al acestor drepturi, aferent anului 2022. Verificarea caracterului corect sau incorect al analizei antereferite nu intră în sfera de reglementare a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., așa încât astfel de critici vor fi avute în vedere cu ocazia examinării motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nici referirile din dispozitivul și considerentele sentinței atacate ce privesc faptul că indemnizația nu trebuie să depășească nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017 în anexa V, cap. VIII, art. 16 alin. (1), pentru o vechime în funcție de 3 - 5 ani, nu vin în contradicție cu cele referitoare la luarea în calcul a vechimii în funcție de 5-10 ani, întrucât privesc doar mecanismul de determinare a nivelului maxim al indemnizației lunare prevăzut pentru anul 2022. Art. 16 antereferit, relevant pentru determinarea cuantumului maxim al indemnizației aferente anului 2022, reglementează, drept criterii de salarizare a asistenților judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004, doar indemnizația lunară de încadrare prevăzută în anexa V la cap. I fit. A nr. crt. 4, aferentă unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, astfel încât prima instanță a indicat, în cuprinsul dispozitivului, valoarea maximă prevăzută de art. 16 alin. (1) din cap. VIII, anexa V la Legea nr. 153/2017. În raport de toate aceste considerente, instanța de control judiciar apreciază că judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 1 din Convenția EDO, sentința atacată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanță a analizat în mod adecvat susținerile reclamantelor, indicând elementele de fapt și de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, cu expunerea silogismului logico - juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere. Obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile nu trebuie înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat de părți, pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil fiind suficient ca motivarea să evidențieze că judecătorul a examinat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (în acest sens fiind, spre exemplu și aspectele reținute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României). Pe cale de consecință, potențiala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al părții nu poate fi calificată drept lipsă a motivării. Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Totodată, Înalta Curte reține că nici criticile recurentelor - reclamante fundamentate pe incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. nu sunt fondate, întrucât ipoteza vizată de acest motiv de nelegalitate presupune îndeplinirea cerinței triplei identități, cu efect asupra unei noi judecăți în sensul că se opune ca aceeași cauză să fie din nou dedusă soluționării, fiind anterior pronunțată o hotărâre judecătorească între aceleași părți, asupra unei cereri având același obiect și aceeași cauză juridică. Or, între cauza finalizată prin sentința civilă nr. 2079/24.10.2017, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 780/22.03.2018 a Curții de Apel Ploiești și prezenta cauză nu este îndeplinită tripla identitate, cererile deferite soluționării în cele două litigii având obiect și cauze juridice diferite. Ceea ce se invocă, în fapt, prin recursul recurentelor - reclamante, în raport de existența unei hotărâri judecătorești anterioare, este puterea lucrului judecat cu privire la aceeași chestiune litigioasă asupra căreia s-a decis deja în prima hotărâre, instanța fiind ținută de dezlegarea dată prin hotărârea precedentă. Această putere de lucru judecat, în forma prezumției, vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor dintre considerentele hotărârilor judecătorești, dar o astfel de prezumție nu oprește judecarea celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare, care nu pot fi ignorate. În atare situație, criticile subsumate de recurentele - reclamante cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. vor fi analizate deodată cu cele subsumate pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ. Procedând, în continuare, la verificarea criticilor recurentelor - reclamante prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8, Înalta Curte consideră că nu pot fi identificate aspecte care să genereze o reformare a hotărârii atacate, prima instanță interpretând și aplicând corect normele de drept material. Din această perspectivă, se constată că argumentele evocate de recurentele - reclamante vizează, în realitate, soluția dată de judecătorul fondului tezei a II-a a primului petit al cererii de chemare în judecată, referitor la obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin. Ceea ce nemulțumește recurentele este demersul primei instanțe de a reține incidența unei limitări a indemnizației lunare la nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16 alin. (1) (pentru o vechime în funcție de 3 - 5 ani). După cum s-a arătat și anterior, în susținerea cererii de chemare în judecată, reclamantele s-au prevalat de chestiunile tranșate în mod definitiv de instanța de dreptul muncii în contradictoriu cu autoritatea pârâtă prin sentința civilă nr. 2079/24.10.2017, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 780/22.03.2018 a Curții de Apel Ploiești . Prin acestea s-a recunoscut recurentelor-reclamante dreptul la sporul pentru vechimea în funcția de asistent judiciar raportat la dispozițiile Legii nr. 71/2015, astfel încât, arată recurentele - reclamante, nu mai este posibil ca acest drept să fie negat în cadrul prezentului litigiu, care are drept scop verificarea legalității Ordinului MJ nr. 5290/C/20.12.2019, din perspectiva stabilirii drepturilor salariale în raport de aceleași dispoziții legale și obligarea recurentului - pârât la emiterea unui nou ordin, tocmai în vederea valorificării chestiunilor dezlegate în litigiul anterior. Pe de altă parte, întrucât prima instanță a fost chemată, pe lângă verificarea legalității Ordinului MJ nr. 5290/C/20.12.2019, să dispună și obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare, Curtea de Apel București avea îndatorirea ca, în analiza acestei solicitări a recurentelor - reclamante, să identifice parametrii reglementați de Legea nr. 153/2017 cu efect în materia încadrării salariale și întinderea efectelor sus indicatelor hotărâri judecătorești . Din această perspectivă, Înalta Curte observă, însă, că efectele produse de hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Dâmbovița și Curtea de Apel Ploiești în materia existenței unei obligații a pârâtului de a emite un ordin de salarizare în sensul recalculării indemnizației lunare prin includerea sporului de fidelitate - spor pentru vechimea în specialitatea funcției din sistemul justiției (raportat la o vechime în specialitatea funcției de 5 - 10 ani) au fost verificate și în cadrul dosarului nr. x/2019 Acesta a avut aceleași părți și aceeași cauză juridică, diferit fiind doar în mod parțial obiectul său. Astfel, în cadrul dosarului nr. x/2019 a fost verificată legalitatea altui ordin emis de recurentul - pârât recurentelor - reclamante (Ordinul M.J. nr. 1415/C/19.03.2019), iar perioada pentru care s-a solicitat emiterea noului ordin în sensul includerii în indemnizația lunară cuvenită reclamantelor și a sporului de fidelitate, avea drept moment de debut data de 01.01.2019 (în timp ce, în cauza pendinte, momentul de debut este 01.12.2019). Chestiunea obligării Ministerului Justiției la emiterea unui nou ordin, în sensul includerii în indemnizația lunară cuvenită reclamantelor și a sporului de fidelitate (spor pentru vechimea în specialitatea funcției din sistemul justiției), corespunzător vechimii efective în funcția de asistent judiciar, este însă comună celor două cauze (dosarul pendinte și dosarul nr. x/2019), cum este și cea a obligării pârâtului la alocarea sumelor necesare pentru plata diferențelor salariale rezultate (ce va fi, însă, analizată în cadrul verificării recursului promovat de recurentul - pârât). Prin sentința civilă nr. 432 din 17 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin decizia civilă nr. 5182 din 3 noiembrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceste chestiuni litigioase au fost tranșate, iar, dat fiind efectul pozitiv al lucrului judecat atașat hotărârilor judecătorești antereferite, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, atare dezlegări nu pot fi ignorate de Înalta Curte în soluționarea cauzei pendinte. În acest sens se reține că, prin sentința civilă nr. 432 din 17 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a modificat în parte Ordinul M.J. nr. 1415/C/19.03.2019, numai în ceea ce privește drepturile salariale ale reclamantelor, în sensul recalculării, retroactive, cu începere din data de 01.01.2019, a indemnizației lunare brute de încadrare a reclamantelor cu luarea în considerare a unei "vechimi în funcție" de 5-10 ani, fără însă ca noua indemnizație lunară de încadrare brută să depășească nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16, alin. (1) (pentru o vechime în funcție de 3-5 ani) și a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la alocarea sumelor de bani necesare, ca neîntemeiat. Prin decizia civilă nr. 5182 din 3 noiembrie 2022 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursurile declarate de reclamantele A. și B. și de pârâtul Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 432 din 17 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Din analiza deciziei civile nr. 5182 din 3 noiembrie 2022 a Înaltei Curți, rezultă că, în calea de atac a recursului exercitată în dosarul nr. x/2019, recurentele - reclamante A. și B. au criticat tot demersul primei instanțe de a reține necesitatea plafonării indemnizației lunare la nivelul prevăzut pentru anul 2022 de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, astfel încât, între cauza pendinte și cea în care a fost pronunțată decizia civilă nr. 5182 din 3 noiembrie 2022 există identitate de chestiune litigioasă ce privește raporturile dintre părți, inclusiv din perspectiva criticilor evocate în recurs. Or, respingând recursul declarat de reclamantele A. și B., în sus indicata decizie, din perspectiva încadrării, s-a reținut că, deși prin hotărârea definitivă din anul 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 este recunoscut reclamantelor dreptul de a le fi acordat sporul de fidelitate (sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției), la momentul emiterii ordinului contestat salarizarea asistenților judiciar era reglementată de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 153/2017, iar potrivit dispozițiilor art. 38 alin. (6) din același act normativ, "în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari, ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022", astfel încât, în mod corect, prima instanță a stabilit că noua indemnizație lunară de încadrare brută nu trebuie să depășească nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16, alin. (1) (pentru o vechime în funcție de 3-5 ani), acesta fiind nivelul maxim pe care drepturile salariale îl pot atinge potrivit legii. Congruent cu decizia nr. 5182 din 3 noiembrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, se reține că simpla îndreptățire a reclamantelor la includerea sporului de fidelitate (sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției) în calculul salariului lor inclusiv pe viitor, până la încetarea raporturilor de serviciu (sau până la o modificare relevanta sub acest aspect a legislației, cum a reținut judecătorul fondului), nu înlătură de la aplicare prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, ce sunt incidente în ipoteza în care, urmare calculării drepturilor salariale, inclusiv prin includerea antereferitului spor, acestea sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, pentru anul 2022 sau devin mai mari. De asemenea, prin decizia nr. 5182 din 3 noiembrie 2022 s-a reținut că nu pot fi primite susținerile recurentelor vizând pretinsa ignorare a considerentelor deciziei CCR nr. 794/2016 și a deciziei Î.C.C.J. nr. 36/4.06.2018, respectiv a principiului nediscriminării, ce trebuie să guverneze sistemul de salarizare, iar aceste dezlegări se impun și în cauza pendinte. În concluzie, Înalta Curte consideră că, din perspectiva criticilor formulate de recurentele - reclamante, nu pot fi identificate, prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., argumente care să justifice reformarea sentinței civile nr. 1059 din 21 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Dimpotrivă, puterea de lucru judecat a hotărârilor definitive pronunțate în dosarul nr. x/2019, impune confirmarea soluției pronunțați în fond, câtă vreme prin aceasta s-a stabilit cât și ce poate fi valorificat, cu putere de lucru judecat, din cuprinsul aspectelor dezlegate prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2017. Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de recurentele - reclamante A. și B.. B. În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției și continuat de Înalta Curte de Casație și Justiție, împotriva aceleiași sentințe, instanța de control judiciar consideră nefondate criticile subsumate de pârât cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce privesc soluția primei instanțe de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii și soluția de anulare parțială a ordinului MJ nr. 5290/C/20.12.2019 numai în ceea ce privește drepturile salariale ale reclamantelor indicate în anexele ordinului și de obligare a pârâtului să emită un nou ordin de salarizare pentru reclamante în sensul recalculării, începând cu data de 01.12.2019, a indemnizației lunare, prin includerea în indemnizație a sporului de fidelitate - spor pentru vechimea în specialitatea funcției din sistemul justiției (raportat la o vechime în specialitatea funcției de 5 - 10 ani), fără însă ca noua indemnizație să depășească nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16 alin. (1) (pentru o vechime în funcție de 3 - 5 ani). Înalta Curte nu poate valorifica criticile prin care recurentul - pârât a contestat legalitatea soluției instanței de fond de a se considera învestită cu o cerere de chemare în judecată admisibilă, câtă vreme teza propusă de Ministerul Justiției, în sensul existenței, în opinia pârâtului, a unui fine de neprimire a acțiunii pe motivul neatacării în fața instanței de contencios administrativ, conform art. 7 alin. (1)-(2) din Capitolul VIII al Anexei nr. V la Legea nr. 153/2017, a hotărârii emise în soluționarea contestației formulate împotriva OMJ nr. 5290/C/20.12.2019, calificând răspunsul emis la contestația formulată de reclamante drept o hotărâre în sensul prevăzut de textul de lege anterior indicat, reprezintă o interpretare excesiv de formală a sus indicatelor prevederi legale. Înalta Curte reține că elementul central ce trebuie avut în vedere în interpretarea prevederilor art. 7 alin. (1)-(2) din Capitolul VIII din Anexa nr. V din Legea nr. 153/2017 și art. 37 din Legea nr. 153/2017 este acela că formularea unei contestații, precum cea reglementată de prevederile alin. (1) al antereferitului text de lege, declanșează controlul de legalitate în contencios administrativ reglementat de prevederile alin. (2) al aceluiași art. 7 din Capitolul VIII al Anexei nr. V la Legea nr. 153/2017. Or, în cauza de față, procedura prealabilă (în sensul indicat mai sus) a fost urmată de recurentele - reclamante A. și B., ce au formulat contestație împotriva OMJ nr. 5290/C/20.12.2019. Ca răspuns la această contestație, recurentul-pârât a emis adresa nr. x/2020, prin care, făcând trimitere la adresa nr. x/24.04.2019 emisă de Ministerul Justiției, pârâtul a susținut că, prin sentința civila nr. 2079/24.10.2017, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, nu s-a stabilit obligația ministerului de a emite ordine de salarizare, ci doar de a plăti despăgubiri, plata care se va face potrivit dispozițiilor legale referitoare la plata unor sume prevăzute în titluri executorii. În contextul parcurgerii procedurii prealabile, constatarea inadmisibilității acțiunii pentru lipsa unei cereri exprese a reclamantelor de anulare a acestei adrese de răspuns ar reprezenta o măsură excesiv de formală, câtă vreme motivele de nelegalitate exprimate în cerere sunt incidente atât în privința ordinului atacat, cât și în privința adresei de răspuns, iar actul vătămător al drepturilor și intereselor reclamantei este ordinul de stabilire a încadrării salariale. Astfel, indiferent dacă adresa nr. x/2020 prezintă sau nu caracteristicile formale ale unei hotărâri emise conform art. 7 alin. (1)-(2) din Capitolul VIII din Anexa nr. V din Legea nr. 153/2017, aspectul ce atrage admisibilitatea unui demers judiciar precum cel pendinte, este cel al parcurgerii procedurii prealabile reglementate de antereferitele prevederi legale, fiind, astfel, lipsite de relevanță și trimiterile la natura juridică a ordinului de salarizare, dezlegată prin paragraful 41 al Deciziei nr. 9/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, or la maniera de interpretare a sintagmei "în regim de putere publică", analizată în paragraful 33 din Decizia nr. 713/2018 a Curții Constituționale. De asemenea, Înalta Curte consideră nefondate și criticile prin care recurentul - pârât argumentează în sensul unei greșite aplicări și interpretări a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, respectiv art. 110 din Legea nr. 304/2004. Cât privește argumentele recurentului - pârât, prin care acesta invocă încălcarea principiului contradictorialității prin demersul primei instanțe de a valorifica puterea de lucru judecat atașată sentinței civile nr. 2079/24.10.2017, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 780/22.03.2018 a Curții de Apel Ploiești, Înalta Curte reține că ceea ce a valorificat judecătorul fondului a fost valența de prezumție a lucrului judecat, efectul pozitiv al acestuia, ce, după cum s-a arătat mai sus, vizează constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare, care nu pot fi ignorate. Totodată, Înalta Curte observă că aceste efecte au fost evocate de recurentele - reclamante prin cererea de chemare în judecată, iar contestația a fost comunicată pârâtului la data de 9 iunie 2020, cu mențiunea de a formula întâmpinare. Astfel, valorificarea, de către prima instanță, a efectului pozitiv al lucrului judecat s-a realizat cu respectarea principiului contradictorialității. Cât privește argumentele recurentului - pârât referitoare la faptul că legiuitorul ar fi exclus asistenții judiciari de la acordarea sporului pentru o vechime cumulată în funcție, dată fiind perioada limitată a mandatului și prevederile art. 110 din Legea nr. 304/2004, dar și ale Legii nr. 284/2010, Legii nr. 285/2010, O.U.G. nr. 177/2002, O.U.G. nr. 27/2006 și Legii - cadru nr. 330/2009, raportate la normele de aplicare a acestora, Înalta Curte reține că, în privința reclamantelor, Ministerul Justiției a fost obligat să calculeze salariul acestora prin includerea sporului de fidelitate (sporul pentru vechime în specialitatea funcției din sistemul justiției) prin sentința civilă nr. 2079/24.10.2017, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2017, schimbată prin decizia civilă nr. 780/22.03.2018 a Curții de Apel Ploiești. Contrar susținerilor recurentului-pârât, prima instanță a interpretat și aplicat corect prevederile art. 430 C. proc. civ., conform cărora: "(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.", precum și pe cele ale art. 431 alin. (2) din același act normativ, ce dispun în sensul că: "(2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă." De asemenea, prin sentința civilă nr. 432 din 17 iunie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019, definitivă prin decizia civilă nr. 5182 din 3 noiembrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și a stabilit că se impune modificarea ordinului de salarizare atacat în respectiva cauză, în ceea ce privește drepturile salariale ale reclamantelor, în sensul recalculării, retroactive, cu începere din data de 01.01.2019, a indemnizației lunare brute de încadrare a reclamantelor cu luarea în considerare a unei "vechimi în funcție" de 5-10 ani, fără însă ca noua indemnizație lunară de încadrare brută să depășească nivelul prevăzut pentru anul 2022 de Legea nr. 153/2017, anexa V, cap. VIII, art. 16, alin. (1) (pentru o vechime în funcție de 3-5 ani). Așa cum s-a reținut și în analiza recursului recurentelor - reclamante, litigiile purtate între acestea și recurentul - pârât Ministerul Justiției nu au privit doar acordarea sporului pentru vechimea în funcția de asistent judiciar raportat la dispozițiile Legii nr. 71/2015 (în privința căruia au fost date hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2017), ci și încadrarea salarială a reclamantelor prin ordin al Ministerului Justiției cu sporul pentru vechimea în funcție recunoscut anterior, în limitele arătate prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2019. După cum s-a arătat și în paragrafele precedente, prin sentința civilă nr. 432 din 17 iunie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin decizia civilă nr. 5182 din 3 noiembrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost dezlegată chestiunea litigioasă a ceea ce poate fi valorificat dintre aspectele tranșate în dosarul nr. x/2017 și a proporției în care acestea pot fi valorificate cu ocazia soluționării unei cauze, precum cea pendinte (ce are drept obiect modificarea ordinului de salarizare emis de pârât și obligarea acestuia la emiterea unui nou ordin, în sensul includerii în indemnizația lunare a sporului recunoscut prin hotărârile emise în primul dosar). Totodată, în raport de data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2079/24.10.2017 a Tribunalului Dâmbovița, schimbată prin decizia civilă nr. 780/22.03.2018 a Curții de Apel Ploiești, nu pot fi valorificate în cauza pendinte nici aspectele dezlegate prin Decizia nr. 12 din 6 iunie 2022 cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) indice 1 și art. 5 alin. (1) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 3 indice 1 alin. (1)-(1) indice 3 din O.U.G. nr. 57/2015 în raport cu dispozițiile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII, Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii și publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 921 din 20 septembrie 2022 (la care recurentul - pârât a făcut trimitere prin întâmpinarea depusă în recurs). În atare condiții, criticile aduse de recurentul - pârât soluției de anulare parțială a ordinului MJ nr. 5290/C/20.12.2019 și de obligare a sa la emiterea unui nou ordin de salarizare pentru reclamante în sensul indicat în sentința recurată, sunt nefondate. Cât privește soluția de obligare a Ministerului Justiției la asigurarea fondurilor necesare pentru plata drepturilor salariale restante, Înalta Curte observă că, în fapt, prin cricile evocate, recurentul- pârât a antamat două chestiuni distincte: - pe de o parte soluția dată excepției lipsei calității procesuale, - iar, pe de altă parte, soluția dată fondului solicitării reclamantelor de obligare a Ministerului Justiției la alocarea sumelor de bani necesare pentru plata diferențelor salariale rezultate din emiterea noului ordin de salarizare. Înalta Curte consideră nefondate argumentele prin care Ministrul Justiției a susținut o discordanță între soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale și dezlegările date problemelor de drept judecate prin Decizia nr. 13/2016 privind examinarea recursului în interesul legii. Potrivit prevederilor punctului 49 din sus indicata decizie: "În măsura în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuție atribuțiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze". Interpretând per a contrario sus indicatele dezlegări date problemei de drept în discuție, rezultă că ordonatorul principal de credite (în speța de față recurentul Ministrul Justiției) poate avea calitate procesuală pasivă în cauzele în care sunt puse în discuție atribuțiile legal reglementate ale acestuia. Nici argumentul privind incidența dispozițiilor art. 222 din C. civ., nu este apreciat de instanța de control judiciar ca fiind fondat, întrucât obligația stabilită în sarcina Ministerului Justiției nu vizează o răspundere a sa pentru neexecutarea obligațiilor persoanei juridice subordonate. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va menține soluția primei instanțe de respingere a excepțiilor invocate de pârât. Pe de altă parte, Înalta Curte consideră ca fiind fondate criticile aduse de recurentul - pârât soluției de obligare a sa la alocarea sumelor necesare pentru plata diferențelor salariale rezultate din emiterea noului ordin de salarizare. Din această perspectivă, Înalta Curte reține că, prin decizia civilă nr. 5182 din 3 noiembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat și chestiunea litigioasă dintre părți referitoare la obligarea pârâtului la alocarea sumelor necesare pentru plata diferențelor salariale rezultate, reținând că între reclamante și pârât nu există un raport juridic direct din care să rezulte dreptul acestora de a pretinde alocarea sumelor de bani și obligația corelativă a pârâtului de a face acest lucru, a