ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4868/2021

Ședința publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 11.06.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, -anularea Ordinului nr. 1415/C/19.03.2019 emis de către pârât; -obligarea pârâtului la emiterea și comunicarea unui nou ordin de salarizare, cu valorificarea vechimii în funcție de peste 18 ani și uzitarea coeficientului de 6,39 și gradația 5, potrivit Legii nr. 153/2017, anexa nr. V cap. 1, respectiv O.U.G. nr. 114/2018, începând cu data de 01.01.2019; -obligarea pârâtului ca, începând cu data de 01.01.2019, să procedeze la stabilirea indemnizației de încadrare brută lunară aflată în prezent în plată, calculată la nivelul maxim din cadrul sistemului de justiție cu uzitarea inclusiv a sporului de 25% calculat la indemnizația de încadrare brută lunară, corespondent unei vechimi în funcție de peste 18 ani; -obligarea pârâtului la stabilirea cuantumului sporului pentru condiții deosebite precum și a sporului pentru risc și solicitare neuropsihică/confidențialitate în procent fiecare de 15%, din indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu data de 01.01.2019; -obligarea pârâtului la stabilirea drepturilor salariale începând cu data de 01.01.2019, potrivit art. 38 alin. (4) din Legea nr. 153/2017 în sensul acordării unei creșteri reprezentând 1/4 din diferența dintre indemnizația de încadrare prevăzută de lege pentru anul 2022 și cea avută, stabilită și plătită în luna decembrie 2018; -obligarea pârâtului la plata diferențelor bănești nete datorate, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală, începând cu data nașterii dreptului material, 01.01.2019, și până la data plății efective; -cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 330 din 29 mai 2020, Curtea a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtul Ministerul Justiției prin întâmpinare, și a respins acțiunea reclamantului, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost formulată.

A susținut recurentul-reclamantă că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse la art. 11 alin. (1)-(2) și art. 20 din Constituție raportat la art. 1, art. 6 paragraf 1, art. 17, art. 46 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 22 alin. (6), art. 430 alin. (1)-(2) și art. 431 C. proc. civ. și art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 124 alin. (1) și art. 15 din Constituție.

Astfel, acțiunea a fost respinsă pe un motiv care nu are nicio relevanță și efect sub aspectul noului cadru legislativ imperativ al egalizării salarizării la nivel maxim, intrat în vigoare cu 09.04.2015, prin raportare la nivelul stabilit prin hotărâri judecătorești definitive pentru aceeași categorie profesională (în cauză, a asistenților judiciari), indiferent dacă persoanele în cauză nu dispun de asemenea hotărâri judecătorești.

În mod greșit instanța de fond a apreciat că litigiul dedus judecății este de competența materială a completelor/instanțelor specializate în conflicte de muncă, în condițiile în care, potrivit petitului dedus judecății, a solicitat și solicită, în mod expres, anularea Ordinului nr. 1415/C/19.03.2019 emis de intimatul-pârât Ministerul Justiției, acesta fiind calificat în mod greșit și lipsit de suport juridic de instanță ca fiind un act de dreptul muncii.

Intimatul-pârât, ca urmare a realizării procedurii prealabile formulate în condițiile de drept incidente, nu a emis și nici nu a comunicat o hotărâre privind soluționarea contestației prealabile, ci numai un răspuns nr. x/24.04.2019, care nu realizează cerințele, condițiile și rigorile necesare de conținut și formalism necesare și corespondente unei hotărâri.

Astfel, nu a fost realizată de către intimatul-pârât condiția imperativă cuprinsă în art. 7 alin. (2) anexa V din Legea nr. 153/2017, în sensul emiterii unei hotărâri de admitere sau respingere a plângerii prealabile, care să poată face obiectul unei cercetări și aprecieri judecătorești de competența secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, instanță chemată să aprecieze legalitatea hotărârii intimatului-pârât.

În cauză, există situația evidentă a lipsei unei hotărâri, tocmai datorită atitudinii omisive a părții litigante, atitudine care nu poate fi imputabilă și nu trebuie să determine consecințe juridice sub aspect dispozitiv, ca urmare a admiterii vădit neîntemeiate a inadmisibilității și respingerii cererii de chemare în judecată.

În continuarea aserțiunilor sale, recurentul-reclamant a reiterat argumentele prezentate în cuprinsul acțiunii pentru care apreciază că se impune admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că recurentul a învestit instanța cu o acțiune prin care a solicitat exclusiv anularea actului administrativ de stabilire a indemnizației de încadrare.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4.1. Reclamantul a învestit secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București cu o acțiune vizând anularea Ordinului nr. 1415/C/19.03.2019 emis de Ministerul Justiției, cu consecința obligării pârâtului la emiterea unui nou ordin prin care să-i recalculeze drepturile salariale.

Potrivit art. 7 alin. (1) și (2) din Capitolul VIII-Reglementări specifice personalului din sistemul justiției, Anexa V cadrul Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în vigoare în perioada de referință, personalul nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiției sau la organele de conducere ale celorlalte instituții din sistem care au stabilit drepturile salariale, iar, împotriva hotărârilor emise în soluționarea contestațiilor, se poate face plângere în termen de 30 de zile de la comunicare la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Deci, potrivit textului legal, litigiul de față privind stabilirea drepturilor salariale impune o procedură specială, derogatorie de la dispozițiile de drept comun din materia dreptului muncii, precum și de la cele din materia contenciosului administrativ, în sensul că acțiunea de competența secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București ar putea avea ca obiect verificarea legalității hotărârii emise în condițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, respectiv hotărârea emisă de Ministerul Justiției în soluționarea contestației formulate de recurent împotriva ordinului menționat.

4.2. În cauză, Ministerul Justiției, prin Hotărârea nr. 2/33785/2019/24.04.2019 (anexată cererii de chemare în judecată), a răspuns contestației formulate de reclamant împotriva OMJ nr. 1415/C/19.03.2019, în sensul că solicitarea sa nu poate fi soluționată favorabil.

După cum a constatat prima instanță, și după cum reiterează prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat și solicită în mod expres anularea Ordinului nr. 1415/C/19.03.2019 și nu a înțeles să supună controlului instanței competente legalitatea hotărârii prin care i s-a răspuns contestației formulate împotriva ordinului menționat.

Prin urmare, în condițiile în care controlul de legalitate al instanței de contencios administrativ competente poate fi exercitat doar asupra hotărârii emise de organul prevăzut la alin. (1) al art. 7 din Legea nr. 153/2017 în urma soluționării contestației formulate de personalul nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, în mod corect a fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea recurentului-reclamant ce are ca obiect însuși actul de stabilire a drepturilor salariale.

4.3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele arătate, sentința recurată fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 330 din 29 mai 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 21 octombrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.