ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4498/2022

Ședința publică din data de 6 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016, reclamantul A. a contestat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, Decizia nr. 95 din 23 iunie 2016 prin care pârâta a respins contestația împotriva Deciziei nr. 393 din 10 octombrie 2012, emisă de Activitatea Metodologie și Administrarea Veniturilor Statului din cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice Ialomița prin care s-a dispus atragerea răspunderii sale solidare cu S.C. B. S.R.L. Andrășești, jud. Ialomița, pentru suma de 9.718.619 RON, în temeiul art. 27 alin. (2) lit. c) și d) din O.G. nr. 92/2003. Prin cerere, reclamantul a solicitat desființarea Deciziei nr. 95/2016 și, ca o consecință, admiterea contestației sale împotriva Deciziei nr. 393/2012.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința nr. 90 din 03 decembrie 2020, Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost completată, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița, a anulat Decizia nr. 95 din 23 iunie 2016, emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, precum și Decizia nr. 393 din 10 octombrie 2012 privind atragerea răspunderii solidare a reclamantului A., emisă de (fosta) Direcția Generală a Finanțelor Publice Ialomița (în prezent, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița).

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței nr. 90 din 03 decembrie 2020 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița au declarat recurs.

În opinia recurentelor-pârâte, în esență, în mod eronat instanța de fond a constatat că în cauză nu s-a dovedit reaua-credință a administratorului social al societății debitoare, lipsa veniturilor sau a bunurilor din patrimoniul acesteia care să fie urmărite pentru recuperarea creanțelor bugetare restante sau starea de pasivitate a acestora față de datoriile scadente, nu sunt elemente suficiente care să dovedească reaua-credință și care să justifice angajarea răspunderii solidare a administratorilor societății debitoare, în prezenta cauză, întrucât în materie fiscală nu leagă reaua credință de un anumit comportament fiscal limitativ, materializat prin existența unor acte de încălcare a obligațiilor legale ori printr-un comportament abuziv punctual stabilit.

Apărările formulate de intimatul-reclamant A.

Prin întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant se solicită respingerea recursului ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Din dispozițiile art. 27 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 92/2003 rezultă că aprecierea apariției stării de insolvență trebuia făcută de debitor, ținând seama de elemente precum: lipsa de disponibilități pentru achitarea datoriilor exigibile; lipsa de lichidități nu se datorează unei jene financiare, ci persistă de circa 30 zile; somațiile primite de la creditori care refuză acordarea oricăror eșalonări de plată sau, dacă astfel de propuneri există, debitorul nu le poate onora.

La data emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare, art. 27 alin. (2) lit. c) și d) din O.G. nr. 92/2003 aveau următorul cuprins:

"(2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

[…]

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credință, nu și-au îndeplinit obligația legală de a cere instanței competente deschiderea procedurii insolvenței, pentru obligațiile fiscale aferente perioadei respective și rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale;

[…]."

În privința acestui din urmă caz de angajare a răspunderii solidare instanța constată că datoriile debitorului principal provin, în cea mai mare proporție din perioada anterioară desemnării intimatului-reclamant ca administrator, în afara acestei perioade rămânând o diferență de 2.025.350 RON (dintre 9.718.619 RON și 7.693.269 RON).

În privința cazului reglementat de art. 27 alin. (2) lit. c), răspunderea solidară poate fi angajată doar pentru neîndeplinirea obligației legale de a cere deschiderea procedurii insolvenței - obligație prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 și pentru care textul prevede un termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență, astfel cum este definită la art. 3 pct. 1 lit. a) - nu și pentru situația prevăzută de art. 27 alin. (3) coroborat cu art. 3 pct. 1 lit. b) care definește insolvența iminentă. Însă, obligația neîndeplinită trebuie să se refere la "obligațiile fiscale aferente perioadei respective", adică perioadei în care intimatul-reclamant a administrat societatea.

Trebuie subliniat faptul că ambele texte condiționează atragerea răspunderii solidare a administratorului de reaua sa credință, element subiectiv aflat în antiteză cu buna-credință care, potrivit art. 12 din O.G. nr. 92/1993, trebuie să fie fundamentul relațiilor dintre contribuabili și organele fiscale, în scopul realizării cerințelor legii.

Noțiunea de "rea-credință" din dreptul procesual fiscal a fost analizată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 452/2017 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 27 alin. (2) lit. c) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (publicată în Monitorul Oficial nr. 756 din 21 septembrie 2017), Curtea reținând aplicabilitatea în materia procedurii fiscale a considerentelor unei decizii anterioare pe care o pronunțase în materie penală. În paragrafele relevante pentru definirea "relei-credințe", Curtea Constituțională a reținut următoarele:,,[…]

În ceea ce privește sintagma "rea-credință", în Decizia nr. 439 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 2 noiembrie 2016, prin care a analizat prevederile art. 215 alin. (7) din C. proc. pen., paragrafele 17 și 18, Curtea Constituțională a observat că, potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, aceasta are semnificația de atitudine incorectă, necinstită. În doctrină s-a reținut că, în limbajul comun, antitezei relei-credințe i se atribuie mai multe accepțiuni, și anume: obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie să o respecte la încheierea și executarea convențiilor; convingerea unei persoane că acționează în temeiul unui drept și potrivit cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate, cinste. C. oarecum asemănătoare există și în plan juridic, dat fiind caracterul proeminent etic al normelor care cârmuiesc cele două concepte aflate în opoziție. Astfel, se poate concluziona că reaua-credință este o formă a vinovăției, expresia dolului, fraudei și culpei grave, având ca numitor comun viclenia, înșelăciunea și omisiunea vădit intenționată. Î

Reaua-credință nu se prezumă, ea trebuie dovedită prin informațiile culese de organul judiciar însărcinat cu supravegherea executării măsurii, judecătorului sau instanței de judecată revenindu-i obligația de a aprecia dacă nerespectarea obligațiilor s-a produs sau nu cu rea-credință.

Aplicând situației deduse judecății aceste considerente rezultă că pentru a se putea reține reaua-credință este necesar ca organul fiscal să prezinte informații care să permită concluzia că administratorul vizat de actul său fiscal a săvârșit un fapt sau un act contrar legii, pe deplin conștient de caracterul ilicit al conduitei sale.

În cauza de față, recurentele-pârâte nu au oferit astfel de informații, ci s-au rezumat la a prezenta considerații cu caracter general, fără nicio legătură dintre faptele sau actele intimatului-reclamant, presupus a fi fost săvârșite în perioada 8 septembrie 2011 (când a fost desemnat administrator) - 1 iunie 2012 (când s-a deschis procedura insolvenței S.C. B. S.R.L., fiind desemnat administratorul judiciar) și suma pentru care i s-a atras răspunderea solidară.

Contrar celor susținute de recurentele-pârâte, organul de soluționare a contestației a reținut, în mod eronat, că intimatul-reclamant a administrat S.C. B. S.R.L. începând cu data de 14 mai 2008 și că reaua sa credință reiese din faptul că a avut cunoștință de obligațiile fiscale înregistrate de societate și nu le-a achitat la bugetul general consolidat, că nu a căutat să evite declararea stării de insolvabilitate și că a dat dovadă de o conduită pasivă în sensul neconlucrării cu organul de executare silită în scopul recuperării creanțelor fiscale.

Pentru considerentele Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ialomița împotriva sentinței nr. 90 din 03 decembrie 2020 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 06 octombrie 2022.