ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4771/2013

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.Decizia atacată

Prin Decizia nr. 2475 din 3 mai 2011, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a

respins recursul declarat de recurentul-reclamant D.N.C. împotriva Sentinței

civile nr. 1267 din 10 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de recurs, analizând motivele de recurs prevăzute de

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., invocate de recurentul-reclamant, a reținut

că prin soluția de respingere a acțiunii reclamantului, instanța de fond nu a

calificat greșit obiectul acțiunii și actul juridic dedus judecății.

Instanța de fond s-a

pronunțat asupra cererii astfel cum aceasta a fost calificată prin Decizia nr.

4599 din 23 octombrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal, respectiv refuz pretins nejustificat de

soluționare a petițiilor recurentului.

În mod corect s-a

apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile existenței unui refuz

nejustificat de soluționare a petițiilor în raport de dispozițiile art. 2 alin.

(1) lit. i) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 față de faptul că

intimata a comunicat recurentului răspuns la petițiile formulate și a efectuat

verificări la domiciliul acestuia.

Instanța de control

judiciar a reținut că, în ceea ce privește aplicarea greșită a legii, în mod

corect s-a apreciat că nu au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 325/2006, în

condițiile în care instanța nu este competentă să se pronunțe pe un contract

comercial, care reprezintă voința părților implicate și care nu poate fi supus

cenzurii instanței de contencios administrativ.

De asemenea, a

constatat că în cauză nu se poate reține încălcarea dispozițiilor art. 261

alin. (5) C. proc. civ., pe motivul comunicării cu întârziere a hotărârii, în

condițiile în care sentința atacată este motivată în fapt și în drept, de

natură a fi exercitat controlul judecătoresc.

în contestația în anulare

Recurentul-reclamant

a atacat decizia menționată cu o contestație în anulare întemeiată pe

prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., arătând că instanța de recurs,

respingându-i calea de atac, a omis să analizeze motivele de recurs invocate.

În susținerea

contestației în anulare, contestatorul arată că decizia atacată nu cuprinde o

motivare argumentată, prin faptul că instanța de recurs doar a preluat

susținerile intimatei și argumentele instanței de fond.

Astfel, lipsa

cercetării motivelor de recurs echivalează cu „omisiunea” prevăzută de art. 318

teza a II-a C. proc. civ.

intimatului

Prin întâmpinarea

depusă la dosar, intimata Autoritatea Națională de Reglementare pentru

Serviciile Comunitare de Utilități Publice a invocat excepția tardivității

contestației în anulare, citând în acest sens prevederile art. 319 alin. (2) C.

proc. civ. și susținând că, în raport de data pronunțării Deciziei nr. 2475 din

3 mai 2011 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, data la care hotărârea

a rămas irevocabilă, și data formulării contestației în anulare, respectiv 12

august 2012, cererea a fost formulată peste termenul prevăzut de textul de lege

anterior menționat.

Referitor la motivele

invocate în contestația în anulare, a arătat în esență că instanța de recurs

s-a pronunțat asupra tuturor criticilor formulate de recurent.

Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Verificând cu

prioritate regularitatea exercitării căii de atac, Înalta Curte constată că,

nefiind susceptibilă de executare silită, decizia atacată este supusă

contestării în termenul prevăzut în art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc.

civ. - 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar

nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.

În speță, contestația

în anulare împotriva Deciziei nr. 2475 din 3 mai 2011 a fost expediată prin

poștă la data de 16 august 2012.

Din înscrisurile

dosarului nu rezultă însă data certă la care contestatorul a luat cunoștință de

decizia motivată, iar în cazul invocării unei excepții sarcina probei este

răsturnată, partea care invocă excepția fiind datoare să dovedească temeinicia

ei - obligație pe care intimata nu au îndeplinit-o în cauză.

Mai mult decât atât,

analizând actele dosarului că, Înalta Curte observă că, la data de 20 aprilie

2012, contestatorul a mai înregistrat o cerere purtând viza ÎCCJ cu această

dată, prin care acesta a expus nemulțumirile sale față de decizia atacată.

În raport de sensul

literal și juridic al termenilor folosiți, fără a se avea în vedere scopul

urmărit prin exercitarea cererii în justiție, această cerere a fost calificată,

în mod eronat, ca fiind o petiție ce are în conținutul său și o solicitare de

repunere pe rol a dosarului, situație care a determinat realizarea unei

corespondențe între Înalta Curte - Biroul de Informare și Relații Publice și

contestatorul D.N.C.

Potrivit

dispozițiilor art. 84 C. proc. civ. „Cererea de chemare în judecată sau pentru

exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire

greșită”.

Prin urmare, instanța

trebuia să califice cererea în funcție de scopul urmărit de cel care a apelat

la unul din elementele acțiunii, ea nefiind ținută de denumirea pe care partea

a dat-o cererii.

În consecință, Înalta

Curte constată că demersul contestatorului se încadrează în prevederile art.

319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ.

Analizând temeiurile

de fapt și de drept invocate de contestator, prin prisma dispozițiilor legale

ce reglementează contestația în anulare, Înalta Curte reține că această cale de

atac de retractare, nedevolutivă, poate fi exercitată în cazurile expres și

limitativ prevăzute de art. 317 și 318 C. proc. civ.

Potrivit art. 318 C.

proc. civ., în afara contestației în anulare obișnuite, ce poate fi exercitată

în condițiile prevăzute de art. 317 C. proc. civ., hotărârile instanței de

recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul

unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l

numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de

modificare sau de casare.

Ipoteza omisiunii

cercetării unui motiv de recurs nu are în vedere fiecare dintre argumentele de

fapt și de drept folosite de recurent în dezvoltarea unui motiv de modificare

și casare, întrucât instanța este îndreptățită să le grupeze și să răspundă

motivului de recurs printr-un considerent comun.

Prin urmare, chiar

dacă în motivarea deciziei de recurs nu au fost menționate și analizate

distinct toate criticile aduse sentinței recurate, decizia respectivă nu este

susceptibilă de a fi retractată în temeiul art. 318 teza finală C. proc. civ.

Având în vedere toate

considerentele expuse, în temeiul art. 320 C. proc. civ., Înalta Curte va

respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

tardivității invocată de intimata Autoritatea Națională de Reglementare pentru

Serviciile Comunitare de Utilități Publice.

Respinge contestația

în anulare formulată de D.N.C. împotriva Deciziei nr. 2475 din 3 mai 2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 martie 2013.

Procesat de GGC - LM