Decizia nr. 322/2024 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — Salarizarea personalului plătit din fonduri publice

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 30.05.2022, sub nr. x/2/2022, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiției, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea în parte a Ordinului de salarizare nr. x/C/07.02.2022, modificarea parțială a acestuia în sensul recalculării și plății drepturilor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 31.01.2017, conform titlului executoriu, iar nu cu data de 30.12.2022, conform ordinului contestat; recalcularea drepturilor bănești prin aplicarea integrală a Legii nr. 153/2017, inclusiv cu acordarea sporurilor din Anexa nr. V la această lege, adică începând cu data de 01.01.2018 și în continuare pentru viitor, a sporului de 25%, reprezentând spor pentru risc și solicitare neuropsihică, a sporului de 5% reprezentând spor de confidențialitate și a sporului de 13%, reprezentând spor pentru condiții vătămătoare de muncă, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare; înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; recalcularea indemnizației de încadrare prin valorificarea și a unui coeficient de multiplicare de 19,000 și plății drepturilor salariale rezultate, începând cu 07.02.2020, în cazul reclamantului B., și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017 în raport de indemnizațiile procurorilor de la Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. conform anexei V lit. B pct. 1 din Legea nr. 153/2017; recalcularea indemnizației de încadrare prin valorificarea și a unui coeficient de multiplicare de 19.000, cu consecința plății drepturilor salariale rezultate începând cu 01.04.2017, în cazul reclamantului A., și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017 în raport de indemnizațiile procurorilor de la Parchetul de pe lângă Î.C.C.J. conform anexei V lit. B pct. 1 din Legea nr. 153/2017.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 2305 din 6 decembrie 2022 a Curții de Apel București, Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului relativ la capătul de cerere privind plata drepturilor salariale și, în consecință, a fost respins acest petit ca fiind formulat față de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă; a fost admisă în parte cererea reclamanților în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției; a fost anulat în parte art. 1 al Ordinului nr. x/07.02.2022 în privința reclamanților, referitor la data de la care drepturile salariale ale acestora se stabilesc raportat la valoarea de referință sectorială de 605,225 lei și coeficientul de multiplicare 19,000; a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să emită ordin de salarizare pentru fiecare reclamant potrivit sentinței civile nr. 924/23.07.2020 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, astfel cum aceasta a rămas definitivă prin decizia nr. 565/10.03.2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/120/2020, respectiv să emită ordine prin care să recalculeze indemnizația de încadrare și celelalte drepturi aferente cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 lei, cu respectarea limitelor instituite prin art. 25 și art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 31.01.2017 și cu aplicarea coeficientul de multiplicare 19,000 pentru fiecare reclamant conform considerentelor sentinței prezente; a fost respinsă în rest cererea ca neîntemeiată.

Căile de atac exercitate în cauză 3.1. Recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție Recurenta Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat recurs împotriva sentinței de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii pronunțate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de către reclamanți. În motivarea recursului, s-au arătat următoarele: În ceea ce privește participarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în proces, au fost invocate prevederile art. 142, 148 și 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, arătându-se că Înalta Curte de Casație și Justiție se subrogă în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției ce decurg din prezenta cauză. 3.1.a. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C.proc.civ. Potrivit actelor normative succesive în materia salarizării, remunerarea magistraților se realizează în funcție/raport de nivelul instanțelor sau parchetelor (art. 6 din Anexa nr. VI, Secțiunea a II-a a Legii nr. 330/2009, art. 8 alin. (1) din Anexa nr. VI, Secțiunea a II-a a Legii nr. 284/2010). Această modalitate de stabilire și de diferențiere a salariilor în funcție de nivelul instanțelor sau parchetelor este firească, atât timp cât complexitatea și natura cauzelor diferă. Stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanța de contencios constituțional a constatat neconstituționalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depășirea competențelor instanțelor judecătorești în detrimentul autorității legiuitoare. Prin urmare, instituirea unui alt sistem de salarizare față de cel stabilit de legiuitor nu poate fi permisă, deoarece, în mod evident, acordarea prin hotărâre judecătorească a indemnizațiilor de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006. Se ajunge în acest fel ca toți magistrații, indiferent de gradul profesional (judecătorie, tribunal, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție. Critica privind răsturnarea sistemului de salarizare de către instanțele de judecată care se subrogă competențelor legiuitorului se desprinde și din jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 51/2020, Decizia nr. 1325/2008, Deciziile nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008, 838/2009), care a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. În aceste condiții, prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești, arogându-și atribuții de legiferare având în vedere că prin hotărârea atacată a acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților. 3.1.b. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ Instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 8 și 9 din Cap. VIII, Secțiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1, Secțiunea 1 din Legea-cadru nr. 153/2017, art. 38 alin. (6), art. 44 pct. 11 și pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017. 3.1.b.1. Obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coefici­entul de multiplicare 19,000 este neîntemeiată. Dispozițiile art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările și completările ulterioare aduse prin Legea nr. 71/2015, precum și cele ale art. (3 1 ) alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 sunt abrogate. Pentru a pronunța hotărârea, instanța de fond reține Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curții Constituționale, Decizia nr. 23/2016 și Decizia nr. 36/2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și faptul că intimații-reclamanți dețin hotărâri judecătorești prin care le-au fost acordate drepturile salariale prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 lei și coeficientul de multiplicare 19,000. Contrar celor reținute de instanța de fond, prin decizia civilă nr. 1226/25.05.2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. y/120/2020 (invocată de intimatul-reclamant B.), a fost admisă lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și a fost respinsă acțiunea în con­tradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției ca fiind formulată împotriva unei per­soane lipsite de calitate procesual pasivă. De asemenea, prin decizia civilă nr. 1509/18.11.2020 a Curții de Apel Alba Iulia pronunțată în dosarul nr. x/85/2018, pe care își întemeiază pretențiile intimatul-reclamant A., s-a reținut că drepturile câștigate de reclamant au avut caracterul unor despăgubiri și nu caracterul unor drepturi salariale, acordarea pentru viitor, nes­chimbând natura acestora, respectiv aceea de despăgubiri, neexistând nici un temei pen­tru emiterea de ordine de ministru care vizează numai stabilirea drepturilor salariale, nu și plata despăgubirilor. Nu au fost administrate probe din care să rezulte că exista, la data adoptării Legii nr. 71/2015, vreo indemnizație a unui judecător stabilită în funcție de coeficienții de multiplicare stabiliți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T., la care să se poată raporta în mod concret, instanța făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanțele au acordat despăgubiri echivalente cu diferențele salariale rezultate din aplicarea coeficienților de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T. În acest sens, s-a invocat Decizia civilă nr. 411/24.09.2019, prin care Curtea de Apel Târgu Mureș a admis apelul declarat de Ministerul Justiției împotriva Sentinței civile nr. 1260/2018 din data de 6.11.2018, pronunțată în dosarul nr. z/102/2018, prin care Tribunalul Mureș, Secția Civilă a obligat pârâții la plata diferențelor de drepturi salariale rezultate dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite în mod corespunzător ca nivel maxim de salarizare, prin raportare la majorările dispuse prin Sentința civilă nr. 78/2017, pronunțată de Tribunalul Mureș în dosarul nr. x/102/2016, începând cu data de 9.04.2015. Așadar, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de aceștia și prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim. Ca atare, situația intimaților-reclamanți este diferită de ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 1 alin. (5) ind. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, de Deciziile nr. 23/2016 și nr. 36/2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și de Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 și prin urmare, sunt corecte, pertinente și legale argumentele Ministerului Justiției referitoare la criteriile prevăzute de legiuitor pentru stabilirea și calcularea indemnizațiilor acestora, respectiv nivelul instanțelor sau parchetelor, funcția deținută, vechimea în magistratură. Prin Decizia nr. 794/15.12.2016, Curtea Constituțională a statuat că „nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare”, la care se face egalizarea prevăzută de art. 3 1 din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică. Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 se referă la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești care produceau efecte juridice la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 sau ulterior acestui moment, iar nu la hotărâri care se refereau la o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare. Prin urmare, nu exista un nivel maxim al salarizării judecătorilor stabilit în funcție de hotărârile judecătorești prin care s-au acordat despăgubiri sau diferențe salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare prevăzuți pentru procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T. prin O.U.G. nr. 27/2006. Totodată, anexa la O.U.G. nr. 27/2006 a fost abrogată prin Legea cadru nr. 330/2009, personalul bugetar fiind reîncadrat începând cu 01 ianuarie 2010 în temeiul Legii-cadru nr. 330/2009, respectiv începând cu 01 ianuarie 2011 în temeiul Legii-cadru nr. 284/2010 și Legii nr. 285/2010. Actele normative intervenite ulterior O.U.G. nr. 27/2006 au stabilit că salarizarea magistraților se realizează în funcție/raport de nivelul instanțelor sau parchetelor (art. 6 din Anexa VI, Secțiunea a II-a a Legii nr. 330/2009, art. 8 alin. (1) din Anexa nr. VI, Secțiunea a II-a a Legii nr. 284/2010), iar odată cu intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, s-a procedat la reîncadrarea intimaților-reclamanți potrivit dispozițiilor acesteia. Astfel, prin art. 44 pct. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost abrogat art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017 au fost abrogate cap. I, cuprinzând art. 1-121, art. 13 și 16 O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 20/2016. Prin urmare, de la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim de salarizare ce poate fi acordat în baza textelor analizate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 794/2016, întrucât acestea sunt abrogate; implicit, nici acestea, nici decizia Curții care a analizat constituționalitatea lor și nici deciziile instanței supreme prin s-a dat o dezlegare de principiu problemelor de drept generate de interpretarea lor nu mai pot constitui temei pentru admiterea acțiunii. 3.1.b.2. Este neîntemeiată obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 lei, pentru perioada anterioară datei emiterii O.M.J. nr. 6245/30.12.2021. Contrar celor reținute de instanța de fond, prin decizia civilă nr. 565/10.01.2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, în dosarul nr. x/120/2020, pe care își întemeiază pretențiile ambii intimați-reclamanți, a fost admisă lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și a fost respinsă acțiunea în con­tradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției ca fiind formulată împotriva unei persoane lip­site de calitate procesuală pasivă. Având în vedere jurisprudența instanțelor de litigii de muncă, precum și a instanțelor de contencios administrativ, inclusiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia civilă nr. 3021/20.05.2021), în sensul acordării valorii de referință sectorială de 605,225 lei, în temeiul art. 13 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, la data de 30.12.2021, a fost emis O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021. Potrivit art. 1 din O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021, începând cu data prezentului ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și curților de apel, precum și ale asistenților judiciari se stabilesc având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) și ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare. Ținând seama de faptul că, prin stabilirea indemnizațiilor de încadrare pentru toți judecătorii cu funcții de execuție cu luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 605,225 lei, acestea ating nivelul maxim prevăzut în Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările și completările ulterioare, nu se mai utilizează algoritmul de calcul bazat pe valoarea de referință sectorială și coeficienții de multiplicare prevăzuți de legislația anterioară de salarizare. Ca urmare a majorării de VRS, toți judecătorii cu funcții de execuție, indiferent de grad, nivel, instanță, vechime, vor atinge nivelul maxim de salarizare prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017. Așadar, potrivit dispozițiilor legale mai sus-citate, în nicio situație nu ar putea fi depășite salariile de bază stabilite potrivit Legii-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariale conform dispozițiilor legale. În soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (3) și ale art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Curtea Constituțională a reținut în Decizia nr. 763 din 22 octombrie 2020 că „potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în Convenție nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Vilho Eskelinen si alții împotriva Finlandei, paragraful 94). Prin urmare, stabilirea prin lege a unei limite a salariilor de bază plătite angajaților din fonduri publice la nivelul prevăzut pentru anul 2022 nu are semnificația încălcării regulilor fundamentale și convenționale invocate.” Totodată, este neîntemeiată obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 lei, pentru perioada anterioară datei emiterii O.M.J. nr. 6245/30.12.2021, având în vedere că potrivit prevederilor legale, majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 a vizat, în mod expres și exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază, iar nu și sporurile, nefiind vorba de o valoare de referință sectorială aplicabilă în familia ocupațională „Justiție”. Din analiza dispozițiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, precum și ale art. III din O.U.G. nr. 20/2016, reiese că aplicarea majorării de 25% s-a făcut la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu la valoarea de referință sectorială. Prin urmare, prin hotărârea recurată, acordându-se drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraților, prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare. Stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanța de contencios constituțional a constatat neconstituționalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depășirea competențelor instanțelor judecătorești în detrimentul autorității legiuitoare. Astfel, prin Decizia nr. 1325/4 decembrie 2008, Curtea Constituțională a reținut, în esență, că posibilitatea instanțelor judecătorești de a anula prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și de a le înlocui cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății contravine principiului separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederilor art. 61 alin. (1), conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării. Curtea a precizat că, „în virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.” De asemenea, prin mai multe decizii (nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008), Curtea Constituțională a statuat că instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Așadar, Curtea Constituțională a statuat că acordarea altor drepturi decât de cele prevăzute expres de lege este o depășire a puterii judecătorești, rolul instanțelor fiind acela de realizare a justiției, adică de a soluționa litigiile aplicând legea, iar nu de a cenzura soluția aleasă de legiuitor în stabilirea retribuției unor categorii profesionale și să stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, instituindu-se pe cale judiciară sisteme de salarizare paralele cu cele prevăzute prin acte normative, întrucât s-ar încălca rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării și principiul separației puterilor în stat. În urma emiterii ordinului O.M.J. 6245/C/30.12.2022, pe rolul instanțelor judecătorești au fost înregistrate acțiuni având ca obiect anularea acestui act administrativ și emiterea unui alt ordin de salarizare în sensul înlăturării plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și cu luarea în considerare a coeficienților de multiplicare D.N.A./D.I.I.C.O.T; în astfel de cauze s-au pronunțat predominant soluții de respingere a unui asemenea capăt de cerere, ca neîntemeiat (dosarele nr. y/2/2022, z/2/2022, xx/2/2022, x/42/2022, xy/2/2022, xz/2/2022, yy/2/2022, yz/2/2022, zx/2/2022, zy/2/2022 aflate pe rolul Curții de Apel București). Cu titlu de practică judiciară, prin care au fost respinse acțiunile ca rămase fără obiect, au fost invocate Decizia nr. 5007/24.10.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. xxx/2/2016 și Decizia nr. 4618/10.10.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. xxy/2/2016, Decizia nr. 3456/22.10.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. xxz/2/2015, Decizia nr. 2182/17.04.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. xyx/2/2016. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C.proc.civ. 3.2. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiției Pârâtul Ministerul Justiției a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii pronunțate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de către reclamanți. În motivarea recursului, s-au arătat următoarele: În primul rând, în ceea ce privește participarea Ministerului Justiției în proces, au fost invocate prevederile art. 142 și 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 16.11.2022; prin aceste dispoziții a avut loc transmiterea în temeiul legii a atribuțiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal al curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor, precum și cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanțe de judecată, transmiterea calității de ordonator principal de credite pentru aceste bugete și transmiterea competențelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcții și personal pentru aceleași instanțe. Totodată, legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curți de Casație și Justiției în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de starea pricinii, fără distincție, cât și în drepturile și obligațiile care decurg din hotărâri judecătorești, pronunțate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii. În conformitate cu art. 38 C.proc.civ., „Calitatea de parte se poate transmite legal sau convențional, ca urmare a transmisiunii, în condițiile legii, a drepturilor ori situațiilor juridice deduse judecății.” Așadar, văzând atât prevederile generale din C.proc.civ. cât și dispozițiile exprese ale art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, a avut loc transmiterea calității procesuale a Ministerului Justiției către Înalta Curte de Casație și Justiție. În speță, deși hotărârea atacată a fost pronunțată câtă vreme erau încă în vigoare prevederile care puteau justifica participarea în proces a Ministerului Justiției, ținând cont de intrarea în vigoare la data de 22.12.2022 a Legii bugetului de stat pe anul 2023 nr. 368/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1214 din 19.12.2022, rezultă că Ministerul Justiției nu mai justifică la acest moment calitatea procesuală în prezenta cauză, dar justifică, în continuare, interesul în formularea căii de atac. Pe de o parte, chiar dacă subrogarea a avut loc prin efectul legii, ea trebuie constatată de către instanța judecătorească învestită cu soluționarea litigiului în curs de desfășurare, față de necesitatea continuării procesului în contradictoriu cu entitatea care a dobândit, în temeiul legii, calitatea de debitor al obligațiilor a căror aducere la îndeplinire se urmărește pe calea prezentei acțiuni. Astfel, Ministerul Justiției justifică în continuare participarea în proces, cel puțin până la momentul introducerii în cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În ceea ce privește drepturile și obligațiile sale, Înalta Curte de Casație și Justiție și, după caz, președintele acesteia, trebuie să se bucure de independență procesuală, respectiv să aibă deplina posibilitate de a face acte procesuale de dispoziție și de a ataca hotărârea judecătorească formulând propriile critici, inclusiv pe fondul cauzei. Pentru aceste motive, a solicitat scoaterea din cauză a Ministerului Justiției și introducerea în cauză a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În ceea ce privește motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 din C.proc.civ., motivele de recurs sunt identice cu cele formulate de recurenta Înalta Curte de Casație și Justiție. În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C.proc.civ.

Apărările formulate în cauză Deși recursurile au fost comunicate în termenul legal, intimații-reclamanți nu au depus întâmpinare.

Soluția instanței de recurs 5.1. Aspecte de fapt și de drept relevante Reclamanții sunt judecători în cadrul Tribunalului București, iar prin Ordinul nr. x/C/07.02.2022, s-a dispus stabilirea drepturilor salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate și al curților de apel prin raportare la VRS 605,225 lei, începând cu data de 30.12.2021. Totodată, s-a dispus că plata drepturilor salariale individuale se va realiza în luna februarie pentru drepturile aferente lunii ianuarie 2022, iar plata drepturilor salariale corespunzătoare perioadei cuprinse între data emiterii și 1 ianuarie 2022 se va realiza ulterior, după asigurarea fondurilor necesare. În ceea ce privește perioada anterioară datei emiterii ordinului, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătorești având ca obiect VRS de 605.225 lei se vor achita eșalonat, potrivit dispozițiilor legale incidente. Astfel cum reiese din chiar conținutul său, ordinul contestat a fost emis pentru punerea în aplicare a Ordinului ministrului justiției nr. 6245/C/30.12.2021. Reclamanții au parcurs procedura prealabilă obligatorie prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, adresând contestația nr. 22331/15.03.2022 Ministerului Justiției împotriva ordinului contestat, soluția acestei proceduri fiind nefavorabilă acestora, așa cum rezultă din cuprinsul adresei nr. 2/22331/18.04.2022. Prin acțiunea de la fond, reclamanții au avut următoarele pretenții: 1) recalcularea și plata drepturilor salariale raportat la VRS 605,225 lei rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 31.01.2017, conform titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 924/23.07.2021 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosar nr. x/120/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 565/10.03.2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosar nr. x/120/2020, și nu cu data de 30.12.2022, data acordării conform ordinului contestat; 2) recalcularea drepturilor bănești prin aplicarea integrală a Legii nr. 153/2017, inclusiv cu acordarea sporurilor din Anexa nr. V la această lege, începând cu data de 01.01.2018 și în continuare pentru viitor, a sporului de 25%, reprezentând spor pentru risc și solicitare neuropsihică, a sporului de 5% reprezentând spor de confidențialitate și a sporului de 13%, reprezentând spor pentru condiții vătămătoare de muncă, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare; 3) înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizației lunare de încadrare și a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) și art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017; 4) recalcularea indemnizației de încadrare prin valorificarea și a unui coeficient de multiplicare de 19,00 și plății drepturilor salariale rezultate. În ceea ce privește pretențiile de la punctele 2 (acordarea sporurilor fără aplicarea prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017 și înlăturarea plafonării instituite asupra sporurilor) și 3 (înlăturarea plafonării instituite prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017) din enumerarea de mai sus, prima instanță a pronunțat o soluție de respingere, iar reclamanții nu au recurat aceste aspecte. Prin urmare, motivele de recurs invocate de către recurenții-pârâți se referă exclusiv la pretențiile de la punctele 1 și 4 din enumerarea anterior prezentată, cu privire la care prima instanță a pronunțat o soluție de admitere. 5.2. Precizări prealabile din punct de vedere al legitimării procesuale active în cadrul recursului Astfel cum a fost invocat prin ambele cereri de recurs, prin dispozițiile art. 142 și 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 16.11.2022, a avut loc transmiterea în temeiul legii a atribuțiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal al curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor, precum și cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanțe de judecată, transmiterea calității de ordonator principal de credite pentru aceste bugete și transmiterea competențelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcții și personal pentru aceleași instanțe. Totodată, legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției, respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de starea pricinii, fără distincție, cât și în drepturile și obligațiile care decurg din hotărâri judecătorești, pronunțate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii. În conformitate cu art. 38 C.proc.civ., „Calitatea de parte se poate transmite legal sau convențional, ca urmare a transmisiunii, în condițiile legii, a drepturilor ori situațiilor juridice deduse judecății.” Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție are legitimare procesuală activă în cadrul recursului, atât față de prevederile generale din Codul de procedură civilă, cât și față de dispozițiile exprese ale art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022. Din perspectiva Ministerului Justiției, sentința atacată a fost pronunțată câtă vreme erau încă în vigoare prevederile care puteau justifica participarea în proces a Ministerului Justiției, ținând cont de intrarea în vigoare la data de 22.12.2022 a Legii bugetului de stat pe anul 2023 nr. 368/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1214 din 19.12.2022, iar acesta a avut calitatea de emitent al actului atacat cu acțiunea din prezenta cauză, astfel că acesta justifică în continuare legitimare procesuală activă în cadrul recursului. Pentru aceste motive, instanța de recurs s-a considerat învestită cu două cereri de recurs, fiind depuse la dosar în mod distinct de către cele două entități mai sus menționate și le-a recunoscut amândurora calitatea de recurent. 5.3. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ. Recurenții au invocat, în cadrul acestui motiv de casare, faptul că stabilirea sistemului de salarizare este atributul exclusiv al legiuitorului, instanța de contencios constituțional a constatat neconstituționalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depășirea competențelor instanțelor judecătorești în detrimentul autorității legiuitoare, iar procedând astfel prima instanță a depășit limitele puterii judecătorești, arogându-și atribuții de legiferare. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ. are în vedere situația în care, prin hotărârea recurată, instanța a depășit atribuțiile autorității judecătorești, intrând în cele ale autorității legislative sau executive. Acest motiv de casare de ordine publică nu trebuie interpretat extensiv și poate fi invocat dacă instanța a admis cererea prin care s-a solicitat luarea unei măsuri pe care numai un organ al puterii legislative sau al puterii executive îl putea face. Modul în care a fost reglementat acest motiv de casare pornește de la premisa că cererea de chemare în judecată a presupus, prin modul în care a fost concepută, ca instanța, pronunțându-se favorabil asupra ei, să depășească atribuțiile puterii judecătorești și să intre în sfera atribuțiilor puterii legiuitoare sau a celei executive. Or, ipoteza de mai sus nu se identifică în cazul de față; ceea ce se invocă, de fapt, de către recurenți se circumscrie unei critici legate de încălcarea unor norme juridice sau eventual de crearea de norme juridice, dar nu poate fi încadrat în motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ. Astfel, acest prim motiv de recurs este nefondat. 5.4. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. 5.4.1. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la soluționarea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coefici­entul de multiplicare 19,000. Pentru a pronunța hotărârea recurată, prima instanță a reținut că reclamanții contestă stabilirea drepturilor lor începând cu data de 30.12.2022, făcând referire la existența unor decizii judecătorești anterioare care îi privesc, dar și prin raportare la situația altor colegi magistrați, respectiv procurori D.I.I.C.O.T. și D.N.A. sau judecători beneficiari ai unor hotărâri judecătorești în acest sens, față de care ordonatorul de credite a acceptat aplicarea măsurii cu o altă dată. În privința coeficientului de multiplicare 19,000, prima instanță a reținut, cu referire la reclamantul B., că acestuia i-a fost admis apelul împotriva sentinței civile nr. 147/26.01.2021 a Tribunalului Dâmbovița, dată în dosarul nr. y/120/2020, iar prin Decizia nr. 1226 /25.05.2021 s-a stabilit definitiv că reclamantul are dreptul la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente conform Legii nr. 71/2015 și O.U.G. nr. 20/2016 începând cu 07.02.2020 și în continuare prin aplicarea unui coeficient de multiplicare 19,000. În mod similar, prima instanță a reținut că reclamantului A. i-a fost recunoscută aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000 începând cu data de 01.04.2017, prin decizia civilă nr. 1509/18.11.2020 a Curții de Apel Alba Iulia, prin care a fost admis apelul împotriva sentinței civile nr. 208/2019 pronunțată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/85/2018. Făcând aplicarea prevederilor art. 430 C.proc.civ., cu mențiunea că Ministerul Justiției a fost parte în procedurile judiciare menționate, s-a reținut că, în emiterea ordinului contestat, pârâtul avea obligația de a lua în considerare reținerea coeficientului de multiplicare 19,000. Înalta Curte constată următoarele: - prin decizia civilă nr. 1226/25.05.2021 a Curții de Apel Ploiești pronunțată în dosar nr. y/120/2020, a fost admis apelul formulat de reclamantul B., a fost schimbată sentința civilă nr. 147/26.01.2021 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița în sensul că a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției și a fost respinsă acțiunea față de acesta pentru lipsa calității sale procesuale pasive; a fost admisă excepția autorității de lucru judecat pentru pretențiile anterioare datei de 07.02.2020 și respinse pentru pretențiile ulterioare; a fost admisă în parte cererea și au fost obligați pârâții la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente conform Legii nr. 71/2015 și a O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 07.02.2020 și în continuare prin valorificarea unui coeficient de multiplicare 19,000 și a fost obligat fiecare dintre pârâți, corespunzător raporturilor de serviciu avute cu reclamantul, la plata către acesta, începând cu data de 07.02.2020 și în continuare, a diferențelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 și venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indice de inflație, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă, până la data plății efective; - prin decizia civilă nr. 1509/18.11.2020 pronunțată în dosarul nr. x/85/2018 de Curtea de Apel Alba Iulia, a fost admis apelul reclamantului A., a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 208/04.04.2019 pronunțată de Tribunalul Sibiu, în sensul admiterii în parte a acțiunii și obligării pârâților Tribunalul București, Curtea de Apel București și Ministerul Justiției să plătească reclamantului, proporțional cu perioadele lucrate în aceste instituții, despăgubiri constând în diferențele dintre drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare primiți de procurorii D.N.A. și D.I.I.C.O.T. aflați în funcții de execuție sau de conducere analoage reclamantului și drepturile salariale primite efectiv de acesta începând cu data de 1.04.2017; au fost menținute restul dispozițiilor din sentința apelată (care priveau situația altor reclamanți) și a fost respins apelul incident formulat de Ministerul Justiției. În cadrul primului palier de argumentație, Înalta Curte constată că primul argument invocat de către recurenți, în privința reclamantului B., este fondat. Cât timp a fost admisă definitiv excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției în dosarul nr. y/120/2020 al Curții de Apel Ploiești, titlul obținut de către reclamant nu este opozabil Ministerului Justiției, care nu a fost parte. Din această perspectivă, se constată o greșită aplicare a efectului pozitiv al hotărârii judecătorești definitive din cauza respectivă, cât timp Ministerul Justiției nu a fost parte, iar față de acesta se poate invoca exclusiv opozabilitatea hotărârii din perspectiva prevederilor art. 435 alin. (2) C.proc.civ. Pe un al doilea palier de argumentație, din perspectiva invocării existenței unui drept „câștigat” prin obținerea hotărârilor judecătorești definitive de mai sus, chiar și doar opozabile conform art. 435 alin. (2) C.proc.civ. (reclamantul B.) sau supuse principiului obligativității (reclamantul A.), Înalta Curte constată că este fondată critica recurenților, în sensul că prin cele două hotărâri judecătorești mai sus menționate, drepturile câștigate de reclamant au avut caracterul unor despăgubiri și nu caracterul unor drepturi salariale, iar mențiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora. Din considerentele deciziilor definitive anterior menționate, rezultă că acei coeficienți de multiplicare prevăzuți de O.U.G. nr. 27/2006 au fost avuți în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanții din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienți de multiplicare sunt indicate în funcție de situația particulară a fiecăruia dintre reclamanți. Așadar, despăgubirile echivalente cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și drepturile salariale calculate în funcție de coeficienții de multiplicare corespunzători procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., acordate prin hotărâri judecătorești, nu au schimbat indemnizația de încadrare a celor care au beneficiat de aceștia. Nu este posibilă o interpretare a efectelor deciziilor menționate în sensul dorit de intimați, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizația de încadrare a unor coeficienți de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal (procurori de pe lângă Parchetul I.C.C.J. conform Anexei V lit. B pct. 1 din Legea nr. 153/2017). O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menționate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunțată de Curtea Constituțională și principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanțelor și nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamanți în cauză și contravin. Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătorești anterior menționate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existența triplei identități (de părți, obiect și cauză juridică). Or, între acțiunile în pretenții având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii D.N.A. - D.I.I.C.O.T. și acțiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică; în prima situație, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea față de alți magistrați (procurori sau judecători), în a doua situație, este reprezentată de invocarea greșitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizației de încadrare. În plus, în cazul intimatului-reclamant B., după cum s-a arătat, nu există nici identitatea de părți, pârâtul Ministerul Justiției fiind scos din cauză în dosarul menționat. În cadrul celui de-al treilea palier de argumentație, întrucât prin cererea de chemare în judecată nu a fost invocată ca temei al emiterii unor noi ordine de salarizare doar existența unor hotărâri judecătorești anterioare de stabilire a despăgubirilor, ci și egalizarea cu alți magistrați care ar beneficia de acest coeficient de multiplicare 19,000, se constată că situația intimaților-reclamanți este diferită de cea din ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, de Deciziile nr. 23/2016 și nr. 36/2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și de Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016. Prin Decizia nr. 794/15.12.2016, Curtea Constituțională a statuat că „nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare”, la care se face egalizarea prevăzută de art. 3 1 din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă și drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, personalul care beneficiază de aceleași condiții trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul aceleiași categorii profesionale și familii ocupaționale, indiferent de instituție sau autoritate publică. Totodată, din Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, reiese că hotărârile judecătorești respective interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală, cum sunt cele privind majorarea indemnizației de încadrare (prin care s-au stabilit majorările de 5%, 2% și 11%), iar celelalte hotărâri (prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situații particulare, fără aplicabilitate generală) nu trebuie luate în considerare la stabilirea nivelului maxim al indemnizației de încadrare, la care se face egalizarea. Potrivit O.U.G. nr. 43/2016 care a modificat și completat O.U.G. nr. 57/2015, de la data de 31.08.2016, art. 3 1 prevede „începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizațiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare din cadrul instituției sau autorității publice respective, dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții.” Paragrafele 74, 80 și 81 ale Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept vin să întărească aceeași idee, a aplicabilității generale doar a elementului component al indemnizației de încadrare/salariului de bază al valorii de referință sectorială, ca reper unic, de referință în sectorul în care este incident. Spre deosebire, celălalt element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază - coeficientul de multiplicare - constituie reperul în funcție de care se realizează dezideratul diferențierii veniturilor magistraților și ale altor categorii de personal din sistemul justiției, în considerarea fie a nivelului instanței/parchetului la care își desfășoară activitatea, fie a funcției pe care o ocupă; ca atare, el nu are aplicabilitate generală, ci, dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii. Noul sistem de salarizare consacrat prin Legea nr. 153/2017 se clădește, conform art. 6 din acest act normativ, pe principiul ierarhizării, pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate. Îndreptățirea magistraților la stabilirea indemnizației lunare brute prin utilizarea coeficienților 19,000-23,000 stabilite de O.U.G. nr. 27/2006 s-a recunoscut inițial pe considerentul unui tratament salarial discriminator constatat de instanțe iar ulterior, sub efectul principiului egalizării salariilor la nivelul maxim aflat în piață, consacrat de art. 1 alin. (5) ind. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și a art. 3 ind. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2017. Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat, nici prin decizii de speță anterioare și nici prin decizii obligatorii, cu privire la îndreptățirea magistraților-judecători și procurori de la orice instanță din țară, la beneficiul salarial prevăzut de art. 11 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul D.N.A. și D.I.I.C.O.T. pe temeiul principiului nediscriminării. În considerarea acestui temei - al existenței unui tratament salarial discriminator - au fost însă pronunțate hotărâri judecătorești definitive, cum sunt cele menționate de intimații-reclamanți în cauza de față, ale celorlalte instanțe din sistemul judiciar, având în vedere conținutul legislației anterioare de salarizare și a efectelor concrete pe care aceasta le-au produs. De vreme ce aceste hotărâri judecătorești rămase definitive au fost pronunțate ca urmare a constatării unui tratament juridic discriminator pe care l-au generat actele normative edictate în trecut, existența unor hotărâri judecătorești nu constituie temei pentru recunoașterea unor salarii de bază diferite de cele stabilite de legiuitor, iar principiul egalității, prevăzut