ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2108/2023
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2108/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)
Ședința publică din data de 26 aprilie 2023
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Obiectul litigiului dedus judecății
Prin cererea formulată înregistrată la data de 27 septembrie 2018 sub nr. x/2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI obligarea pârâtului ca începând cu data de 01.07.2018 să procedeze la stabilirea indemnizației de încadrare brută lunară aflată în plată calculată la nivelul maxim din cadrul sistemului de justiție corespondentă vechimii efective în funcție, a coeficientului, gradației și a sporului reprezentând vechimea în funcție, obligarea pârâtului la stabilirea cuantumului sporului pentru condiții deosebite și sporului pentru risc și solicitare neuropsihică/confidențialitate în procent fiecare de 15 %, respectiv plata sumei de 2.347 RON/lună, corespondentă fiecărui spor, începând cu data de 01.07.2018 și obligarea pârâtului la plata diferențelor bănești nete datorate actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală corespondentă, începând cu data nașterii dreptului material, respectiv 01.07.2018 și până la data plății efective și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Hotărârea primei instanțe
Prin sentința civilă nr. 113 pronunțată la 26 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI, ca neîntemeiată.
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței civilă nr. 113 pronunțată la 26 martie 2022 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
După expunerea istoricului speței, recurentul a precizat următoarele:
- hotărârea iudecătorească a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în: art. 11 alin. (1)-(2) și art. 20 din Constituție raportat la art. 1, art. 6 paragraful 1, art. 17, art. 46 paragraful I din Convenție: art. 22 alin. (6), art. 430 alin. (1)-(2) și art. 431 C. proc. civ. (sub aspectul efectelor substanțiale, de drept material); art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 124 alin. (1) și art. 15 din Constituție, aceasta deoarece, acțiunea a fost respinsă pe un motiv care nu are absolut nici o relevanță și efect sub aspectul noului cadru legislativ imperativ al egalizării salarizării la nivel maxim, prin raportare la nivelul stabilit prin hotărari judecătorești definitive pentru aceeași categorie profesională (în speță, a asistenților judiciari), indiferent dacă persoanele în cauză nu dispun de asemenea hotărâri judecătorești.
În acest context, apreciază că instanța de fond a făcut o aplicare greșită inclusiv a legii incidentă, prin neaplicarea în cauză a unui principiu de bază în materia salarizării, din cele instituite în art. 6 lit. b) din legea nr. 153/2017, respectiv principiul nediscriminării și a încălcat decizia RIL nr. 7 din 11 februarie 2019 pronunțată de ICCJ.
Aceste majorări pentru vechimea în funcție erau incluse și se cuveneau și după 1.01.2010, inclusiv în perioada în litigiu, adică începând cu data de 1.12.2019, concluzie reconfirmată și de dispozițiile speciale și derogatorii ale art. 4 alin. (3) și art. 5 din Anexa VI a Legii nr. 330/2009, conform căreia începând cu data de 1 ianuarie 2010, asistenții judiciari își păstrează, ca bază de calcul (de pornire, pentru adăugarea noilor sporuri și majorări) indemnizațiile de încadrare brute lunare avute la 31 decembrie 2009, acestea fiind preluate în continuare.
Începând cu data de 9.04.2015, în baza Legii nr. 71/2015, a operat egalizarea salariilor asistenților judiciari la nivelul maxim, cuprinzând și drepturile salariale pentru vechimea în funcție, astfel cum acestea au fost preluate și menținute începând cu 1.01.2010.
- judecătorul fondului nu s-a observat că reclamantul a acumulat o vechime în funcție (neîntreruptă) între 15 - 20 ani, în funcția de asistent judiciar în cadrul tribunalului, funcție ce face parte integrantă, din familia ocupațională de funcții bugetare,Justiție", conform art. I din Capitolul VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010 și Capitolului VIII al Anexei nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017.
În acest context, în mod eronat asistenții judiciar au fost înlăturați de la acordarea dreptului salarial pentru vechimea în funcție în favoarea întregului personal din serviciul public al justiției (lucrători pe durată nedeterminată), pe motiv că sunt angajați pe durată determinată.
Apreciază că funcțiile din sistemul de justiție comparabile ca activitate și salarizare cu asistenții judiciari sunt: judecători, procurori, magistrații asistenti și personalul de specialitate juridică asimilat magistraților. Ori, asistenții judiciari, cu toate că sunt asimilați în sens larg (activitate și interdicții) cu judecătorii, nu beneficiază de sporul de vechime în funcție așa cum beneficiază restul personalului mai sus arătat, chiar și de personalul asimilat magistraților, în sens strict, cu toate că similitudinea dintre activitățile lor cu cea a judecătorilor este inexistentă.
- Hotărârea judecătorească a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în Legea nr. 71/2015 cu modificările și completările ulterioare; O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările și completările ulterioare; actele normative de salarizare anuală din perioada 2015-2018, art. 147 alin. (1) și (4) din Constituție raportat la Decizia Curtii Constituționale nr. 794/2016; art. 521 alin. (3) C. proc. civ. raportat la Decizia nr. 36/4 iunie 2018 a ÎCCJ (sub aspectul problemelor de drept material dezlegate); art. 126 alin. (3) din Constituție: aceasta, deoarece obiectul acțiunii îl constituie respectarea noului cadru legislativ privind salarizarea sa la nivel maxim pentru funcția deținută (categoria profesională) de asistent judiciar, nivel rezultat din hotărâri judecătorești definitive de care beneficiază categoria sa profesională, nivel legal care însă nu a fost respectat de către prima instanță.
În finalul motivelor de recurs susține că refuzul egalizării drepturilor sale salariale la nivelul maxim cuvenit categoriei profesionale a asistenților judiciari, incluzând și majorarea pentru vechimea în funcție, constituie o discriminare gravă, prohibită de Convenție, aceasta potrivit inclusiv art. 20 alin. (2) și art. 148 alin. (1)-(4) din Constituție raportat la Directiva 1999/CE/70 (și clauza 4 pct. I din acordul - cadru cu privire la munca pe durată determinată, încheiat la 18 martie 1999, prevăzut în anexa la Directiva 1999/CE/70).
Concluzionând solicită obligarea intimatului - pârât Ministerul Justiției, la emiterea și comunicarea unui nou ordin de salarizare care să stabilească cuantumul indemnizației brute lunare potrivit petitului introductiv dedus judecății și inclusiv în raport de vechimea efectivă în funcție, începând cu data de 1.07.2018, potrivit introductiv supus aprecierii judecătorești, cu plata inclusiv a dezdăunărilor pecuniare și a cheltuielilor de judecată.
Apărări formulate în cauză
Intimatul-pârât a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat
Demersul judiciar al reclamantului, astfel cum a fost evidențiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează anularea Ordinului nr. 2853/C/13.07.2018 emis de către pârât, obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare începând cu data de 01.07.2018, corespunzător unei vechimi în funcție de peste 18 an cu uzitarea coeficientului de 6,39 și gradația 5, potrivit legii nr. 153/28 iunie 2017 anexa nr. V cap. 1.
Preliminar, se reține faptul că a fost citată în cauză Înalta Curte de Casație și Justiție, care s-a subrogat în drepturile și obligațiile pârâtului Ministerul Justiției, în baza art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară.
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.
În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
Prin Ordinul nr. 2853/C/13 iulie 2018, emis de Ministrul Justiției, reclamantului i-au fost stabilite drepturile salariale corespunzătoare numirii sale ca asistent judiciar la Tribunalul Alba, cu un coeficient de încadrare 5,43 aferent unei vechimi în funcție între 3 și 5 ani și gradației 5.
Așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reclamantul, asistent judiciar în cadrul Tribunalului Alba, a adresat pârâtului Ministerului Justiției o cerere, prin care a contestat Ordinul nr. 2853/C/22018, solicitare respinsă prin adresa nr. x/2018.
Referitor la criticile vizând solicitările recurentului-reclamant de a-i fi recunoscută majorarea indemnizației pentru vechimea în funcție, cu acordarea sporurilor și celorlalte compensații acordate celorlalte funcții din sistemul de justiție comparabile ca activitate și salarizare cu asistenții judiciari (judecători, procurori, magistrații asistenti și personalul de specialitate juridică asimilat magistraților), Înalta Curte constată că sunt nefondate și vor fi respinse în consecință, urmând a se avea în vedere și Decizia ICCJ - RIL nr. 12/2022.
Astfel, ulterior pronunțării sentinței recurate, prin Decizia nr. 12 din 06 iunie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a constatat că:
"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (5
1
) și art. 5 alin. (1
1
) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 și a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și (2), art. 3
1
alin. (1) - (l
3
) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015, raportat la prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII - Reglementări specifice personalului din sistemul justiției - Anexa VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" la Legea-cadru nr. 284/2010, egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației lunare de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcție, superioară celei de 5 ani."
În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 12/2022, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispozițiilor care reglementează problema de drept ce trebuie dezlegată în cauză:
"160. Este de observat, în acest sens, faptul că în cea de-a doua orientare jurisprudențială, instanțele care au dispus egalizarea la nivel maxim a drepturilor salariale aferente unei perioade începând cu 9 aprilie 2015 și în continuare pentru viitor, până la încetarea raporturilor de muncă, au avut în vedere hotărâri judecătorești pronunțate în perioada 2008-2009, care vizau situații juridice deduse judecății anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 și Legii-cadru nr. 284/2010, prin care s-a recunoscut, sub forma despăgubirilor decurgând din discriminare (pe temeiul art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000), în beneficiul unei părți din categoria asistenților judiciari, a dreptului la majorarea indemnizației de încadrare în raport cu vechimea în funcție (așa-numitul "spor de fidelitate"), prevăzută de art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, ipotezele juridice fiind diferite.
Or, la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, din perspectiva dreptului salarial supus examinării nu existau diferențe de salarizare în interiorul categoriei profesionale a asistenților judiciari care să fie izvorâte din acte normative cu valoare de lege, adoptate de legiuitorul originar sau delegat, în materia salarizării acestei categorii de personal plătit din fonduri publice, împrejurare care se deduce în chip limpede din expunerea istoricului și evoluției legislației salariale incidente.
Pe de altă parte, nu existau nici inegalități salariale care să fie izvorâte din hotărâri judecătorești, prin care să fi fost stabilite sau recunoscute atare drepturi salariale și care să fie producătoare de efecte juridice la 9 aprilie 2015, când s-a născut dreptul asistenților judiciari și obligația corelativă a ordonatorului de credite de a egaliza salarizarea la nivel maxim.
Aceasta întrucât, hotărârile judecătorești invocate drept termen de comparație și-au încetat efectele cel mai târziu la momentul intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, astfel că, din perspectiva normei de egalizare, situația juridică premisă este asimilabilă inexistenței vreunei diferențe salariale izvorâte fie din legislația salarială aplicabilă personalului plătit din fonduri publice, fie din hotărâri judecătorești prin care sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale.
Așadar, nu se poate reține existenta unei inechități salariale și, pe cale de consecință, nu poate fi rațional admis argumentul nesocotirii sau golirii de substanță a principiului egalității de tratament.
Construcția argumentativă din cea de-a doua orientare jurisprudențială apare, în consecință, fundamentată pe ideea de egalizare a unei diferențe salariale inexistente, câtă vreme afirmata inechitate salarială nu-și află sorgintea nici în reglementarea legală în materia salarizării asistenților judiciari, nici în hotărâri judecătorești producătoare de efecte juridice la data de 9 aprilie 2015. În atare condiții, aceasta nu doar că nu se fundamentează pe imperativul egalizării și înlăturării inegalităților din sistemul de salarizare a personalului bugetar, ci, dimpotrivă, se îndepărtează chiar de la scopul edictării acestei soluții legislative introduse prin Legea nr. 71/2015, fiind ea însăși sursă generatoare de inechități salariale în interiorul categoriei profesionale a asistenților judiciari, ceea ce justifică, cu atât mai mult, intervenția instanței supreme, prin mecanismul de unificare jurisprudențială activat.
Sub un alt aspect, cum deja s-a expus, nu poate fi ignorată împrejurarea că, după abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea judecătorilor, a procurorilor, a personalului asimilat acestora și a magistraților-asistenți nu se mai realizează prin acordarea unei majorări a indemnizației de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referință sectorială, prestabilit de legiuitor în corelație directă cu criteriul vechimii în funcție, pe mai multe intervale de vechime de până la 20 de ani și, respectiv, de peste 20 de ani, în vreme ce pentru asistenții judiciari coeficienții legali maximi, corelați de asemenea cu criteriul vechimii în funcție, sunt cei corespunzători vechimii de 5 ani (durata unui mandat).
Așadar, în cazul asistenților judiciari, Legea-cadru nr. 284/2010 prevede expres că indemnizația de încadrare va fi stabilită pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți la cap. I nr. crt. 1 din anexa la lege, aferenți unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani, astfel că nu este nici necesară și nici posibilă aplicarea altor coeficienți de ierarhizare, prevăzuți de lege pentru alte categorii profesionale.
Aceasta întrucât, includerea în indemnizația de încadrare a asistenților judiciari a unui element salarial echivalent cu majorarea indemnizației de încadrare numai în raport cu vechimea efectivă realizată în funcții de judecători, procurori, personal asimilat acestora și magistrați-asistenți, prevăzută de art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006, ar echivala cu modificarea mecanismului de stabilire a drepturilor salariale așa cum a fost acesta reglementat de legile-cadru de salarizare nr. 330/2009 și nr. 284/2010, în pofida faptului că prin acestea s-a prevăzut expres că drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute de aceste legi.
Or, soluția egalizării la nivel maxim a indemnizațiilor de încadrare nu poate avea ca efect modificarea elementelor sistemului de salarizare instituit de legiuitor după 1 ianuarie 2010 și formarea, pe cale jurisprudențială, a unei lex tertia.
De altfel, examinând noțiunea de "vechime în funcție" și sfera destinatarilor legii, într-un context normativ vizând personalul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, prin decizia nr. 31/2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reținut următorul argument cu valoare de principiu, aplicabil mutatis mutandis:
"94. Faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în cap. I lit. B) din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin "vechime în funcție", în sensul prezentului capitol, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție denotă că ierarhizarea salarizării în funcție de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu și categoriilor de personal a căror salarizare se stabilește prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare. 95. Mențiunea expresă a legiuitorului privind înțelegerea noțiunii de "vechime în funcție" trebuie interpretată în sensul limitării la funcțiile special și limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată. (...) 97. Nu se poate interpreta că trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, referitoare la "vechimea în funcție", se aplică și acestei categorii profesionale, întrucât o astfel de interpretare ar reprezenta o adăugare la lege, ceea ce nu este permis în acest context".
De asemenea, Înalta Curte a apreciat că nu sunt încălcate nici principiile egalității și nediscriminării, consacrate de dispozițiile interne sau de dispozițiile convenționale - art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție.
Așadar, potrivit acestei decizii, obligatorie conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor asistenților judiciari nu presupune majorarea indemnizației de încadrare în raport cu vechimea efectivă realizată în funcție, superioară celei de 5 ani, cum în mod corect a stabilit intimatul-pârât prin actul administrativ contestat în cauza pendinte.
În aceste condiții, având în vedere că nu s-au conturat și demonstrat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat potrivit argumentelor expuse supra, Înalta Curte reține că sunt neîntemeiate criticile recurentului-reclamant, astfel că se impune menținerea ca legal a Ordinului Ministrului Justiției nr. 2853/C/13.07.2018 în ceea ce privește stabilirea drepturilor salariale ale reclamantului.
De asemenea, reține că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor instanței de recurs asupra chestiunii de drept ce formează obiectul criticilor invocate în prezenta cale de atac, aspectul dedus judecății primind o verificare corectă din partea instanței de fond și o dezlegare în cadrul recursului în interesul legii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 al Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, soluționat prin Decizia nr. 12/06.06.2022.
În orice caz, din perspectiva principiului de ordin constituțional al nediscriminării, Înalta Curte amintește că legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat, în același sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaților lor din bugetul de stat, și anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunțată în cauzele Felicia Mihăieș împotriva României și Adrian Gavril Senteș împotriva României, paragraful 15 (a se vedea considerentul din decizia Curții Constituționale nr. 889/2020, paragraful 22).
Totodată, prezintă însemnătate considerentele cuprinse în paragrafele 128 și 129 din decizia nr. 49/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, potrivit cu care:
"128. Se apreciază că nu sunt încălcate nici principiile egalității și nediscriminării, consacrate de dispozițiile interne sau de dispozițiile convenționale - art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ari. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție - întrucât, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, "a distinge nu înseamnă a discrimina", iar, pentru a exista discriminare, în sensul acestor dispoziții convenționale, autoritățile statale ar trebui să introducă distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o "justificare rezonabilă și obiectivă", statele contractante dispunând de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice diferențele de tratament juridic aplicat.
În același sens este și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, dar doar atunci când aceasta este realizată în aceeași instituție sau în același serviciu, privat sau public, deci când obligația există în sarcina aceluiași angajator sau chiar în cazul unor angajatori diferiți, dar se poate identifica o sursă unică la baza stabilirii mărimii plății [a se vedea în acest sens cauzele C-43/75 Defrenne II c. Sabena (1976); C-l29/79 Macarthys (1980); C-96/80 Jenkins (1981); C-320/00 Lawrence (2002); C-256/01 Allonby (2004)]".
Relevantă este și jurisprudența CEDO, care, prin Hotărârea din 23 aprilie 2019 pronunțată în cauza Elisei-Uzun și Andonie împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 722 din 11 august 2020, a reținut următoarele:
"73. Curtea observă că capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 din Convenție se întemeia pe considerația potrivit căreia reclamanții fuseseră discriminați în ceea ce privește acordarea de sporuri (a se vedea supra, pct. 71). Prin urmare, acest capăt de cerere este legat de cel deja examinat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Constatând că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea supra, pct. 47), Curtea consideră că nu se ridică o problemă separată în temeiul art. 14 din Convenție [a se vedea, mutatis mutandis, Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2), nr. 74.025/01, pct. 87, 6 octombrie 2005]. Situația este aplicabilă și în cazul capătului de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție."
În această speță, procedura internă a vizat un litigiu similar celor în care au fost pronunțate hotărârile judecătorești din perioada de referință 2008-2009, hotărâri care constituie element de comparație utilizat pentru efectuarea egalizării salariale din alte acțiuni în justiție, invocate de recurenții-reclamanți în cuprinsul acțiunii și al cererii de recurs. Examinând pretinsa discriminare pe criterii de profesie a asistenților judiciari față de celelalte categorii profesionale din sistemul judiciar, prin excluderea de la beneficiul "sporului de fidelitate", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că nu a existat o încălcare a art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și nici a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție.
Așadar, nu se poate reține încălcarea principiului egalității de tratament juridic și al nediscriminării și nu se poate trece peste dispoziția concretă a legii pentru a da eficiență unui principiu juridic, având în vedere ca aceasta este o problemă de legiferare, și nu de interpretare a legii.
Este de observat și că hotărârile judecătorești datând din perioada 2008-2009 vizau situații juridice deduse judecății anterior intrării în vigoare a Legii - cadru nr. 330/2009 și Legii - cadru nr. 284/2010, prin care asistenții judiciari au obținut despăgubiri aferente sporului de fidelitate, prevăzut de art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru alte categorii profesionale (judecători, procurori, personal asimilat și magistrații-asistenți). Or, după abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea magistraților și personalului asimilat acestora nu se mai face prin adăugarea unui spor la indemnizația de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referință sectorială, acest coeficient fiind prestabilit de legiuitor pe baza criteriului vechimii în funcție, pe 5 intervale de până la 20 de ani și, respectiv, de peste 20 de ani, pe când, în cazul asistenților judiciari, coeficienții maximi sunt corespunzători unei vechimi în funcție de 5 ani.
Asistenții judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraților, cu un statut diferit, care justifică și o salarizare diferită, iar stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial.
În acest sens prezintă relevanță și decizia nr. 1543/2009 a Curții Constituționale prin care, în efectuarea controlului de constituționalitate al acestui articol, s-a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate, statuându-se că "autorul dorește o completare a textului de lege criticat, în sensul cuprinderii și a asistenților judiciari în categoria celor care beneficiază de o majorare a indemnizației de încadrare brută lunară, alături de judecători, procurori, personalul asimilat acestora și magistrați-asistenți. Or, Curtea constată că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".
Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 113 pronunțate la 26 martie 2021 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.
Pronunțată astăzi, 26 aprilie 2023.