Decizia nr. 2499/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1053/2020 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 31 martie 2020, reclamantul A., în calitate de asistent judiciar în cadrul Tribunalului Alba, a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției: - anularea Ordinului nr. 5290/C/20.12.2019; - obligarea pârâtului la emiterea și comunicarea unui nou ordin de încadrare, cu majorarea indemnizației brute lunare începând cu data de 01.12.2019, prin uzitarea coeficientului de 6,39 și a gradației 5, precum și a sporului de fidelitate în funcție de 25%, pentru o vechime efectivă în funcție cuprinsă între 15 și 20 de ani; - obligarea pârâtului la virarea către ordonatorul secundar și terțiar de credite a diferențelor bănești datorate cu titlu spor de fidelitate; - obligarea pârâtului, pentru justă și echitabilă dezdăunare pecuniară, la plata diferențelor bănești nete datorate actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală penalizatoare corespondentă, începând cu data nașterii dreptului material, respectiv 01.12.2019 și până la data plății efective; - obligarea pârâtului la plata cheltuieli de judecată. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1053 din 28 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca inadmisibilă, acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1053 din 28 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea integrală a sentinței atacate și rejudecare în fond a cauzei dedusă judecății, cu consecința admiterii acțiunii introductive. În motivarea recursului, a arătat că acțiunea introductivă în contencios administrativ promovată în instanța de judecată, a avut loc după emiterea răspunsului/hotărârii administrative nr. 2/10845/2020, emisă de către intimatul-pârât Ministerul Justiției, ca urmare a procedurii/contestației prealabile, expres prevăzută de lege. Într-adevăr, deși art. 37 din Legea nr. 153/2017 prevede la alin. (4) că "împotriva modului de soluționare a contestației persoana nemulțumită se poate adresa instanței de contencios administrativ sau, după caz, instanței judecătorești competente potrivit legii, în termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării soluționării contestației. Instanța se pronunță de urgență și cu precădere", recurentul-reclamant consideră că obiectul cererii nu poate fi limitat doar la contestarea modului de soluționare a contestației. În opinia sa, este restrictivă interpretarea dată de instanța de fond asupra acestui text legal în sensul că în instanță se poate ataca doar hotărârea organului de conducere al pârâtului Ministerului Justiției, prin care a fost soluționată contestația, (indiferent de denumirea dată acesteia de organul emitent). A precizat că finalitatea juridică și dispozitivă a acțiunii promovată este acea a anularii Ordinului emis de pârât, act care produce efecte juridice inclusiv pecuniare de sine stătător, și nu a hotărârii/răspunsului emis de pârât care nu produce efecte juridice fără ca Ministerul Justiției să anuleze ordinul contestat și să emită un alt ordin de salarizare. Instanța de judecată trebuia să se pronunțe asupra legalității ordinului emis de Ministerul Justiției, și nu asupra actului prin care a fost soluționată contestația formulată împotriva acestui ordin. Interpretarea actelor normative se face nu doar în litera lor, ci și a spiritului acestora, or, în atare situație, trebuie să se țină cont de finalitatea demersului prevăzut de actul normativ, respectiv, anularea ordinului de salarizare. Prin admiterea excepției de inadmisibilitate instanța de fond nu a făcut altceva decât să conducă la nejudecarea în fond a cererii și implicit neanalizarea legalității și temeiniciei ordinului contestat, cu atât mai mult cu cât a fost îndeplinită procedura prealabilă. Prin admiterea excepției de inadmisibilitate în sensul celor reținute de către instanța de fond, s-ar pune în mod vădit neîntemeiat, semnul egal între cei care au respectat procedura prealabilă și cei care nu au respectat această procedură, situație care ar duce la inechități între cele două categorii pentru care s-ar respinge acțiunile ca inadmisibile. În ceea ce privește mențiunea instanței că deși excepția inadmisibilității a fost invocată de pârât prin întâmpinare, aceasta fiindu-i comunicată în scopul formulării unui răspuns la întâmpinare, recurentul-reclamant nu a înțeles nici să formuleze apărări și nici să își modifice/precizeze acțiunea întrucât nu a considerat admisibilă excepția invocată. În acest sens, a arătat că prin nenumăratele soluții pronunțate de Curtea de Apel București s-a dispus admiterea contestațiilor formulate direct împotriva ordinelor de salarizare emise de Ministerul Justiției și nu au fost respinse ca inadmisibile, instanța respingând ca neîntemeiată excepția de inadmisibilitate. În ceea ce privește fondul pretențiilor deduse judecății, recurentul-reclamant a reiterat susținerile prezentate în fața primei instanțe privind motivele pentru care se impune reconsiderarea și implicit revocarea/anularea Ordinului nr. 5290/C/20.12.2019, acesta fiind un act de dispoziție care prevede în mod vădit greșit, reîncadrarea salarială lunară potrivit Legii nr. 153/2017 în funcția de asistent judiciar la Tribunalul Alba, cu uzitarea greșită a coeficientului de 5,43 (corespunzător unei vechimi în funcție între 3-5 ani și gradației 5) cu consecința deplin justă a emiteri unui nou ordin de salarizare, începând cu data de 01.12.2019, astfel că încadrarea salarială respectiv stabilirea indemnizației sale lunare să fie făcută corespunzător unei vechimi în funcție de peste 19 ani, adică cu un coeficient de 6,39 și gradația 5, așa cum reiese din Legea nr. 153/2017, anexa nr. V, cap. 1. 1.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind vădit nefondat. A considerat că în mod corect a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, având în vedere că recurentul-reclamant a investit instanța de contencios cu anularea Ordinului de salarizare nr. 5290/C/2019, iar nu cu anularea hotărârii prin care s-a soluționat contestația împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția din 4 martie 2021 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 5 mai 2022, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este fondat, pentru considerentele și în limitele arătate în continuare. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Recurentul-reclamant a investit instanța de judecată cu anularea Ordinului nr. 5290/C/20.12.2019 emis de Ministerul Justiției prin care, începând cu data de 01.12.2019, au fost restabilite drepturile salariale ale asistenților judiciari din cadrul Tribunalelor. Prima instanță, raportându-se la dispozițiile art. 7 alin. (2) din capitolul VIII al Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, a respins ca inadmisibilă acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A.. În concret, în speța dedusă judecății, a reținut că obiect al controlului de legalitate exercitat de secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București este hotărârea Ministrului Justiției prin care se soluționează contestația formulată împotriva actului de stabilire a drepturilor salariale, iar nu actul de stabilire a drepturilor salariale, la a cărui analiză se ajunge subsecvent, în condițiile regulatei investiri a instanței. Înalta Curte consideră că sentința pronunțată de prima instanță este nelegală, fiind dată cu un formalism excesiv, care se îndepărtează vădit de sensul legii și scopul instituit de legiuitor prin dispozițiile art. 7 alin. (1) și (2) din capitolul VIII al Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Efectivitatea dreptului de acces impune ca un individ să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta un act ce constituie o ingerință în drepturile sale (Bellet vs. Franta, par. 42, 36; a se vedea, de asemenea, Canete de Goni vs. Spania, par. 34). Deși recurentul-reclamant, prin cererea de chemare în judecată, a solicitat în mod expres doar anularea Ordinului nr. 5290/C/20.12.2019, nu și anularea Hotărârii nr. 2/10845/2020 a Ministrului Justiției prin care s-a soluționat contestația administrativă împotriva actului de stabilire a drepturilor salariale, Înalta Curte reține că motivele care au stat la baza stabilirii drepturilor salariale ale recurentului-reclamant sunt comune celor două acte administrative. În condițiile în care actul administrativ care produce efecte juridice, de sine stătător, este Ordinul de salarizare nr. 5290/C/20.12.2019 și nu Hotărârea nr. 2/10845/2020 prin care s-a soluționat contestația administrativă, Înalta Curte apreciază că prima instanță trebuia să facă calificarea juridică a obiectului cererii de chemare în judecată în funcție de motivele invocate de recurentul-reclamant în susținerea cererii. Prin urmare, instanța de recurs apreciază că se impune ca prima instanță, în rejudecare, să analizeze pe fond pretențiile deduse judecății, cu examinarea tuturor motivelor invocate prin cererea de chemare în judecată referitoare la legalitatea și temeinicia Ordinului nr. 5290/C/20.12.2019 emis de Ministerul Justiției. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) și (2) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul formulat de reclamant, să caseze sentința atacată și să trimită cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. PENTRU ACESTE MOTIVE,