ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 14 decembrie 2023

Asupra recursului în casație de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 87 din 12.06.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția Penală, între altele, s-au dispus următoarele:

În baza art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 75 - 76 C. pen., art. 38 alin. (1) și art. 5 C. pen. a fost condamnată inculpata A., la pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare.

În baza art. 67 C. pen. s-a aplicat inculpatei A. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), g) C. pen. pe o durată de 3 ani, conform art. 68 C. pen.

În baza art. 52 alin. (2) C. pen. rap. la art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplic.art. 38 alin. (1) C. pen., art. 75 - 76 C. pen. și art. 5 C. pen. a fost condamnată aceeași inculpată la pedeapsa de 4 luni închisoare.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. - 39 alin. (1) lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele aplicate inculpatei A., urmând ca aceasta să execute o pedeapsă finală de 1 an, 5 luni și 10 zile (1 an și 4 luni + 1/3 din 4 luni, adică 1 lună și 10 zile).

S-a aplicat inculpaților A., B. și C. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), g) C. pen., în temeiul art. 65 C. pen.

În baza art. 91 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepselor sub supraveghere aplicate inculpaților A., B. și C. și a fost fixat termen de supraveghere de 3 ani pentru fiecare inculpat.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen. s-a dispus ca inculpatul să respecte următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probațiune, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca fiecare inculpat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă de câte 80 de zile, la Primăria comunei Cosmești.

S-a atras atenția inculpaților asupra dispozițiilor art. 96 C. pen.

A fost admisă acțiunea civilă.

A fost obligată inculpata A. în solidar cu inculpatul C. la plata sumei de 5.171,21 RON despăgubiri civile și a accesoriilor fiscale (calculate de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri până la achitarea debitului) către partea civilă A.P.I.A. Teleorman.

A fost obligată inculpata B. în solidar cu inculpatul C. la plata sumei de 5.171,21 RON despăgubiri civile și a accesoriilor fiscale (calculate de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri până la achitarea debitului) către partea civilă A.P.I.A. Teleorman.

S-au menținut măsurile asigurătorii instituite prin ordonanțele din 11.07.2016, respectiv:

- suma de 5.202 RON la D. - inculpata B.;

- suma de 5.186 RON la E., inculpata A., până la recuperarea integrală a debitelor.

Au fost desființate înscrisurile false, respectiv adeverințele nr. x/19.05.2011 și nr. y/19.05.2011, adresa nr. x/7.03.2011 emisă de Primăria Cosmești și cele 2 adeverințe eliberate de S.C. F. care atestă că celor două inculpate A. și B. le-a fost cedată folosința terenurilor.

Prin decizia penală nr. 1336/A din data de 24.11.2020, Curtea de Apel București, secția I Penală, între altele, a dispus:

În temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA și de partea civilă Agenția de Plăti și Intervenție pentru Agricultură, în dosarul nr. x/2016, reunit cu dosarul nr. x/2017, în ședința publică din 09.11.2018 a Curții de Apel București- sectia a II a Penală.

În temeiul art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA și inculpatul C., în dosarul nr. x/2017, reunit cu dosarul nr. x/2016, în ședința publică din 09.11.2018 a Curții de Apel București - sectia a II a Penală.

A desființat în parte sentințele penale nr. 87 din 12.06.2018 pronunțată de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr. x/2016 si nr. 93 din 26.06.2018 pronunțată de Tribunalul Teleorman, în dosarul nr. x/2017 și, rejudecând în fond:

În baza art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) C. pen. - art. 76 C. pen. și art. 5 C. pen. a condamnat pe inculpata A. la pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare.

În baza art. 67 C. pen. a aplicat inculpatei A. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), g) C. pen. pe o durată de 2 ani, conform art. 68 C. pen.

În baza art. 52 alin. (2) C. pen. rap. la art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (2) lit. b) - art. 76 C. pen. și art. 5 C. pen. a condamnat pe inculpata A. la pedeapsa de 4 luni închisoare.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen. - 39 alin. (1) lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate inculpatei A., acesta având de executat pedeapsa cea mai grea de 1 an si 4 luni la care s-a adăugat un spor de 1/3 din pedeapsa stabilita de 4 luni (1 lună și 10 zile), aceasta având de executat pedeapsa rezultantă de 1 an, 5 luni și 10 zile.

A aplicat inculpatei A. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 66 lit. a), b), g) C. pen., în temeiul art. 65 C. pen.

În baza art. 91 C. pen. a dispus suspendarea executării pedepselor sub supraveghere aplicate inculpatelor A. și B. și a fixat termen de supraveghere de 2 ani, pentru fiecare inculpată.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a dispus ca inculpatele A. și B. să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Teleorman, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen. a impus inculpatelor A. și B. obligația de a frecventa un program de reintegrare socială derulat de Serviciul de Probațiune Teleorman.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., a dispus ca inculpatele A. și B. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă de câte 60 de zile, la Primăria Comunei Blejești sau la Primăria Comunei Talpa, jud. Teleorman, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu pot presta această muncă.

A atras atenția inculpatelor asupra dispozițiilor art. 96 C. pen.

A obligat inculpata A. în solidar cu inculpatul C. la plata sumei de 5.171,21 RON despăgubiri civile și a accesoriilor fiscale (calculate de la data efectuării fiecărei plăti și până la data plătii integrale) către partea civilă Agenția de Plăti și Intervenție pentru Agricultură.

A înlăturat dispoziția instanței de fond, «obligă pe fiecare inculpat la plata - în solidar - a sumei de 3.000 RON, cheltuieli judiciare către stat», din sentința penală nr. 87/12.06.2018.

În fond, a obligat inculpații A., B. si C. la cate 3000 RON cheltuieli judiciare către stat.

A menținut celelalte dispoziții ale sentințelor penale apelate care nu contravin prezentei.

În temei art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. a respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpatele A., B. împotriva sentinței penale nr. 87/12.06.2018 pronunțată de Tribunalul Teleorman în dosar nr. x/2016

Prin decizia penală nr. 1224/A din 04 iulie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2023, în baza art. 432 alin. (1) C. proc. pen., s-a admis contestația în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei penale nr. 1336/A din 24.11.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2016, pe care a desființat-o în parte, și rejudecând:

S-a admis apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinței penale nr. 87 din 12.06.2018 pronunțată de Tribunalul Teleorman pe care o desființează în parte, numai în ceea ce privește acțiunea penală exercitată împotriva inculpatei A. și, rejudecând, pe fond:

În temeiul art. 396 alin. (1), (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., a încetat procesul penal față de inculpata A. cu privire la infracțiunile de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente sau declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de acesta sau în numele ei, prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea 78/2000 și participație improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de dispozițiile art. 52 alin. (2) C. pen. rap. la art. 322 alin. (1) C. pen., ca urmare a împlinirii termenului prescripției generale a răspunderii penale.

S-au menținut celelalte dispoziții ale deciziei penale care nu contravin prezentei.

Pentru pronunțarea acestei decizii, în condițiile în care contestația în anulare a fost admisă în principiu, constatându-se că vizează o hotărâre penală definitivă, fiind formulată de inculpată în termenul prevăzut de art. 428 alin. (2) C. proc. pen., motivul pe care se sprijină calea extraordinară de atac fiind dintre cele prevăzute de art. 426 C. proc. pen. (mai exact lit. b) - neanalizat de instanța de apel care a pronunțat decizia penală nr. 1336/A din data de 24.11.2020, contestatoarea-condamnată făcând totodată referire la dovezi care se regăsesc la dosar, Curtea a analizat dacă, în cauză, la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, existau probe (împrejurări de fapt) cu privire la o cauză de încetare a procesului penal - mai exact dacă era împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale.

Curtea a reținut că pentru infracțiunea de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente sau declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de acesta sau în numele ei, prevăzută de dispozițiile art. 18

1

alin. (1) din Legea 78/2000 (comisă la data de 20.05.2011) este prevăzută pedeapsa închisorii de la 2 la 7 ani, astfel încât termenul de prescripție a răspunderii penale este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., de 8 ani.

Pentru infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în forma participației improprii, prevăzută de dispozițiile art. 52 alin. (2) C. pen. rap. la art. 322 alin. (1) C. pen. (comisă în luna octombrie 2015) este prevăzută pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau amenda, astfel încât termenul de prescripție a răspunderii penale este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., de 5 ani.

Conform art. 154 alin. (2) C. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârșirii infracțiunii […].

Așadar, în cauză, pentru infracțiunea de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente sau declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de acesta sau în numele ei, prevăzută de dispozițiile art. 18

1

alin. (1) din Legea 78/2000, termenul de prescripție a răspunderii penale de 8 ani a început să curgă la data de 20.05.2011.

Pentru infracțiunea de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, în forma participației improprii, prevăzută de dispozițiile art. 52 alin. (2) C. pen. rap. la art. 322 alin. (1) C. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale de 5 ani a început să curgă în luna octombrie 2015.

Cursul termenului de prescripție este însă susceptibil de întrerupere și suspendare.

Art. 155 alin. (1) C. pen., în configurația inițială, prevedea că termenul prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză. Efectul întreruperii cursului termenului de prescripție este prevăzut la alin. (2) al art. 155 C. pen. - după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție.

Cu toate acestea, termenele prevăzute la art. 154 C. pen., dacă au fost depășite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni (alin. (4) - termenul special al prescripției răspunderii penale.

Potrivit art. 156 C. pen., cursul termenului prescripției răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal. Într-o asemenea situație, prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.

Prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 518 din 25 iunie 2018, Curtea Constituțională a României a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.

Potrivit paragrafului 73 din decizia nr. 358/2022 a Curții Constituționale a României, "Curtea constată că, în condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale".

Curtea a reținut deci, că, în perioada cuprinsă între publicarea în Monitorul Oficial al României nr. 518 din 25 iunie 2018 a deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale a României și data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență din data de 30.05.2022, C. pen. român nu a prevăzut niciun caz de întrerupere a prescripției răspunderii penale.

Aceeași concluzie rezultă în mod expres din considerentele deciziei nr. 67 din 25.10.2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în dosarul nr. x/2022, (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1141/28.11.2022), prin care s-au stabilit următoarele:

"1. Normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 5 din C. pen.

Nu mai puțin, în considerentele deciziei penale nr. 82 din 19.12.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-au reținut următoarele:

"Cât privește problema de drept sesizată de Curtea de Apel București, dacă "Constituie omisiunea instanței de a avea în vedere inexistența unei cauze de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale, în perioada 26 iunie 2018-30 mai 2022, o eroare de procedură, în sensul art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., în ipoteza cauzelor definitiv judecate în perioada anterior menționată?", se poate constata că și aceasta a fost soluționată implicit prin problema dezlegată la punctul 2 din Decizia nr. 67/2022, prin interpretarea per a contrario a acesteia, respectiv instanța care soluționează contestația în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297 din 26 aprilie 2018 și nr. 358 din 26 mai 2022, poate analiza prescripția răspunderii penale, în cazul în care instanța de apel nu a dezbătut și nu a analizat incidența acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii.

Constatând, astfel, o succesiune de legi în timp, o reglementare continuă a instituției prescripției răspunderii penale, dar și elemente de diferență între cele două reglementări, Curtea a apreciat că se impune analizarea legii penale mai favorabile, pentru a se stabili dacă a intervenit sau nu o cauză de înlăturare a răspunderii penale.

Astfel, având în vedere că infracțiunea de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente sau declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de acesta sau în numele ei, prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea 78/2000 a fost săvârșită de inculpată la data de 20.05.2011, fiind pedepsită cu închisoarea de la 2 la 7 ani, iar, conform art. 155 alin. (1), (2) C. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale de 8 ani a început să curgă la data săvârșirii infracțiunii, conform art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen., rezultă că, prin aplicarea C. pen. în vigoare între publicarea în Monitorul Oficial al României nr. 518 din 25 iunie 2018 a deciziei nr. 297/2018 a CCR și data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență din data de 30.05.2022, care nu prevede nici un caz de întrerupere a prescripției răspunderii penale, răspunderea penală a inculpatei cu privire la comiterea acestei infracțiuni s-a prescris la data de 19.05.2019.

De asemenea, infracțiunea de participație improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de dispozițiile art. 52 alin. (2) C. pen. rap. la art. 322 alin. (1) C. pen., a fost săvârșită de inculpată în cursul lunii octombrie 2015, fiind pedepsită cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda, iar, conform art. 155 alin. (1), (2) C. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale de 5 ani a început să curgă la data săvârșirii infracțiunii, conform art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., rezultă că, prin aplicarea C. pen. în vigoare între publicarea în Monitorul Oficial al României nr. 518 din 25 iunie 2018 a deciziei nr. 297/2018 a CCR și data intrării în vigoare a Ordonanței de urgență din data de 30.05.2022, care nu prevede niciun caz de întrerupere a prescripției răspunderii penale, răspunderea penală a inculpatei cu privire la comiterea acestei infracțiuni s-a prescris la începutul lunii octombrie 2020.

În consecință, s-a impus înlăturarea, pe calea contestației în anulare, a erorii de procedură, în condițiile în care instanța de apel a omis să analizeze incidența prescripției răspunderii penale, deși la dosar existau mijloace de probă care relevau probe - împrejurări de fapt, cu privire la această cauză de încetare a procesului penal, respectiv datele comiterii faptelor pentru care a fost trimisă în judecată inculpata, fiind necesar a fi aplicate dispozițiile legale care reglementează prescripția.

Împotriva deciziei penale nr. 1224/A din 04 iulie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2023, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA a formulat cerere de recurs în casație, la data de 03.08.2023, invocând motivul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

S-a arătat că, în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal în temeiul art. 16 lit f) C. proc. pen. față de inculpata A. cu privire la infracțiunile de folosire sau prezentare cu rea-credință de documente sau declarații false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obținerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de acesta sau în numele ei, prevăzută de art. 18

l

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și participație improprie la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de dispozițiile art. 52 alin. (2) C. pen. rap. la art. 322 alin. (1) C. pen., ca urmare a împlinirii termenului prescripției generale a răspunderii penale.

Sub acest aspect, s-a arătat că activitatea infracțională a inculpatei a avut loc la data de 20.05.2011 (infracțiunea prevăzută de art. 18

l

alin. (1) din Legea nr. 78/2000), respectiv la începutul lunii octombrie 2015 (infracțiunea prevăzută de art. 52 alin. (2) C. pen. rap. la art. 322 alin. (1) C. pen.), iar instanța de apel a stabilit ca lege penală mai favorabilă noul C. pen., astfel că termenul de prescripție specială nu s-a împlinit până la acest moment, urmând a se împlini la 19.05.2027, respectiv la începutul lunii octombrie 2023.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susținut că instanța a procedat în mod greșit apreciind incidența prevederilor privind prescripția răspunderii penale, ca lege mai favorabilă în cadrul unei proceduri extraordinare de atac a contestației în anulare, cu consecința rejudecării apelului la data de 04.07.2023 strict pentru dezbaterea legii penale mai favorabile, încălcând principiul autorității lucrului judecat, așa cum s-a stabilit situația în fapt, pentru infracțiuni comise în perioada 2011-2015, de Curtea de Apel București, secția a II-a penală prin decizia penală nr. 1336/A pronunțată la data de 24.11.2020, în dosarul. nr. x/2016

În acest sens, s-a invocat Decizia nr. 43 din 29 mai 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (publicată în Monitorul Oficial nr. 646 din 14 iulie 2023).

De asemenea, instanța de apel a procedat în mod greșit apreciind ca obligatorie aplicarea în cauză a interpretării date de considerentele Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale a României prevederilor privind prescripția răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că principiul supremației dreptului Uniunii Europene impune instanței naționale să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii.

S-a invocat în susținere Hotărârea din 24 iulie 2023 a Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-107/23.

În baza art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) teza finală C. proc. pen., procurorul a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei atacate, prin care în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpata A., urmând să se înlăture greșita aplicare a legii, menținându-se decizia penală nr. 1336/A din 24.11.2020 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul penal nr. x/2016

Prin încheierea din 19 octombrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală în dosarul nr. x/2023, s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție împotriva deciziei penale nr. 1224/A din data de 04 iulie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală în dosarul nr. x/2023, privind pe inculpata A..

Analizând recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA - Serviciul Teritorial Constanța, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Cu titlu prealabil subliniază că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, examinând exclusiv legalitatea deciziei recurate (art. 477 C. proc. pen.).

Astfel, recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în cauză.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

În speță, recurenta solicită să fie casată decizia instanței de apel, în principal, pentru că principiul supremației dreptului UE impune instanței naționale să asigure efectul deplin al cerințelor acestuia și să lase neaplicată orice reglementare sau practică națională care este contrară unei dispoziții de drept a Uniunii. Este vorba despre Decizia nr. 67/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale.

Incidența Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene

În raport de problematica juridică relevată de recurentă (greșita încetare a procesului penal prin aplicarea unei decizii a ICCJ, respectiv a două decizii pronunțate de CCR) și de argumentele prezentate (preeminența dreptului Uniunii față de dreptul intern), se impune mențiunea că Înalta Curte de Casație și Justiție recunoaște, pe deplin și fără rezerve, supremația dreptului Uniunii, și, în limitele competențelor legitime, aplică cu prevalență, dispozițiile acestuia. Astfel, instanța supremă urmărește ca, prin valorificarea interpretărilor date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare, CJUE) în deciziile pronunțate, să le asigure eficiența practică, ținând seama, în mod corespunzător, de domeniul de aplicare al acestora.

Preliminar analizei, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că obiectul pe fond al cauzei îl constituie infracțiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, care face parte din Secțiunea a 4

1

-a "Infracțiuni împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene" și infracțiunea prevăzută de art. 52 alin. (2) C. pen. rap. la art. 322 alin. (1) C. pen.

Astfel, ratione materiae, infracțiunea prevăzută de art. 18

1

alin. (1) din Legea nr. 78/2000 poate face obiectul examenului de conformitate cu interpretarea dată de CJUE în jurisprudența sa, cel mai recent în cauza C-107/23 din 24.07.2023. Hotărârea pronunțată în această cauză a fost generată de o sesizare cu o cerere de decizie preliminară făcută de o instanță din România, vizând interpretarea dispozițiilor dreptului intern care reglementează materia prescripției răspunderii penale, în legătură cu principiile legalității incriminării și pedepsei și regimul aplicării legii penale mai favorabile, prin prisma respectării dreptului Uniunii, a art. 325 alin. (1) din TFUE, art. 49 alin. (1) din Cartă, art. 2 din Convenția privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene (par. 73-74 din Hotărâre).

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 19 alin. (1) și (3) lit. b) din TUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene asigură interpretarea dreptului Uniunii, respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor.

Oferind reperele necesare înțelegerii procedurii prevăzută de art. 267 din TFUE, Curtea de Justiție notează că aceasta e întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între statele naționale și Curte, și că instanța națională este singura competentă să constate și să aprecieze situația de fapt din litigiul național, precum și să interpreteze și să aplice dreptul național (pct. 76 din Hotărârea C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C-158/21, EU:C:57, pct. 61, Hotărârea din 21 martei 2023, Mercedes-Benz Group, C-100/21, EU:C:2023:229, pct. 59).

Prin urmare, CJUE furnizează elemente de interpretare a dreptului Uniunii, în coordonatele fixate de instanța de trimitere, necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunțe (pct. 23 din Hotărârea din 5 decembrie 2017, Cauza C-42/17, Marea Cameră; Hotărârea din 5 iulie 2016, Ognyanov, C-614/14, EU:C:2016:514, pct. 16), în cazul infracțiunilor de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.

Raportând datele obiectului cauzei pe fond la limitele trasate prin interpretarea făcută de CJUE în Hotărârea C-107/23 din 24.07.2023, se constată că prezintă relevanță, în special, punctele 95-138 din Hotărâre, din secțiunea "obligațiile ce revin instanțelor". În esență, sunt reamintite principii și orientări din jurisprudența anterioară, cu accent pe:

- obligația de a interpreta reglementările naționale conform dreptului Uniunii și de a lăsa neaplicate, la nevoie, dispoziții sau practici naționale contrare acestuia în cazul fraudelor grave care aduc atingere intereselor financiare ale UE -pct. 95,97,98,99 (aspect cu care ICCJ este, în principiu, în acord, însă în limitele ce vor fi arătate);

- efectul direct al art. 2 alin. (1) din Convenția PIF -pct. 96 (aspect de necontestat).

În egală măsură și consecventă jurisprudenței anterioare, Curtea de la Luxemburg pune accent pe obligația instanțelor de a verifica dacă, lăsând neaplicate decizii sau practici naționale, drepturile fundamentale se mai bucură de protecție, așa cum cere Carta și principiile de bază ale dreptului Uniunii -pct. 100-101 (aspect cu care, de asemenea, ICCJ este în acord).

În continuare, CJUE prezintă interpretarea făcută de instanța de trimitere principiilor legalității infracțiunilor și pedepselor și a aplicării retroactive a legii penale mai favorabile și concluzionează că efectele unei decizii a Curții Constituționale se limitează la perioada ulterioară publicării ei în Monitorul oficial (pct. 122), iar instanțele naționale ar fi obligate "să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile ce permite punerea in discuție a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare".

Înalta Curte reține că ansamblul considerentelor Hotărârii CJUE, reliefează omisiuni și informații neconforme ale instanței de trimitere care au influențat procesul de interpretare, aspect important în contextul în care în jurisprudența sa instanța de la Luxemburg a subliniat că îi revine obligația "de a lua în considerare, în cadrul repartizării competențelor între instanțele Uniunii și instanțele naționale, contextul factual și normativ, astfel cum este definit în decizia de trimitere, în care se încadrează întrebările respective" (Hotărârea din 26 octombrie 2017, Argenta Spaarbank, C-39/16, EU:C:2017:813, pct. 38, Cauza C42/17 "Taricco 2", pct. 24)".

Informațiile și explicațiile instanței de trimitere neconforme

Înalta Curte constată că sub trei aspecte (cel puțin) informațiile și explicațiile instanței de trimitere sunt incomplete sau neconforme:

1) - explicațiile vizând efectele pe care le produce o decizie de neconstituționalitate în dreptul intern (pct. 105-106, 113 din cererea de hotărâre preliminară);

2) - oferirea unei interpretări proprii, izolate și contrară jurisprudenței obligatorii a ICCJ (Decizia 67/2022) și CCR prin care neagă natura și regimul juridic al situației analizate, ca fiind o succesiune de legi penale în timp, cu incidența inerentă a legii penale mai favorabile (pct. 95-96, 105, 121 din cererea de hotărâre preliminară);

3) - omisiunea de a furniza toate elementele ce configurează natura și regimul normelor care reglementează legalitatea incriminării și pedepselor în dreptul nostru. Pe cale de consecință, Hotărârea CJUE nu se referă la standardul de protecție circumscris interdicției aplicării retroactive/ultraactive a legii penale mai severe, principii esențiale atât în dreptul Uniunii cât și în jurisprudența CEDO.

În procesul de evaluare a conformității normelor cu dreptul Uniunii, folosind informațiile și explicațiile instanței de trimitere, CJUE reține următoarele:

"Contrar standardului național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale, care, potrivit instanței de trimitere, se limitează la neutralizarea efectului de întrerupere al actelor de procedură efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, și 30 mai 2022, data intrării în vigoare a O.U.G nr. 71/2002, standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) ar permite, cel puțin în anumite cazuri, neutralizarea efectului de întrerupere al unor acte de procedură efectuate chiar și înainte de 25 iunie 2018, dar după intrarea în vigoare a C. pen. la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioadă mai mare de patru ani" (pct. 122).

Totodată, în același context argumentativ, vorbind despre standardul național de protecție al drepturilor fundamentale și folosind informațiile și interpretările oferite de instanța de trimitere, CJUE conchide [folosind sintagma "În consecință..."] că instanțele naționale nu pot, ca în cazul infracțiunilor de fraudă gravă ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul de protecție referitor la principiul aplicării legii penale mai favorabile (lex mitior) pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale (pct. 124 din Hotărâre).

În primul rând, este de reținut că, în ceea ce privește deciziile Curții Constituționale, efectele acestora se aplică nu doar în privința raporturilor juridice ce urmează a se naște după publicarea în Monitorul oficial, (facta futura), așa cum a explicat instanța de trimitere, ci și situațiilor juridice pendinte și, în mod excepțional, unor situații care au devenit facta praeterita, în temeiul art. 147 alin. (1) din Constituție și a jurisprudenței dezvoltate pe marginea acestuia de către Curtea Constituțională (Decizia nr. 847 din iulie 2008, Decizia nr. 26 din 3 martie 2016).

Curtea Constituțională a stabilit că decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 605 din 14 august 2008).

Așadar, o normă juridică care a fost declarată neconstituțională s-a bucurat doar anterior de prezumția de conformitate cu Constituția, ulterior unui astfel de moment, însă, respectiva normă nemaiputând fi valorificată juridic în niciun fel, deoarece ar conduce la consfințirea ultraactivității acesteia, contrar oricărei prevederi legale. În consecință, orice cauză în care este incidentă o decizie a Curții Constituționale admisă este considerată pendinte până la finalizarea procesului penal. În acest sens, Curtea Constituțională a subliniat că excepția de neconstituționalitate nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituționalității numai raporturilor juridice care urmează a se naște, (deci unor situații viitoare ipotetice), întrucât și-ar pierde esențialmente caracterul concret.

Curtea Constituțională a mai reținut că o decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia (cauze pendinte), în care respectivele dispoziții sunt aplicabile, indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanță este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituționale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional se produc erga omnes (Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 525 din 2 august 2007; Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 74 din 31 ianuarie 2007; Decizia 126 din 3 martie 2016 publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 11 martie 2016).

Explicațiile furnizate de către instanța de trimitere cu privire la întinderea duratei neutralizării efectului de întrerupere al actelor de procedură, potrivit interpretării constituționale tradiționale din dreptul intern, și legătura directă a acesteia cu standardul național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale sunt echivoce și, prin urmare, neconforme.

În al doilea rând, informațiile neconforme oferite de instanța de trimitere cu privire la calificarea normelor care reglementează legalitatea incriminării și legalitatea sancțiunilor penale, activitatea legii penale și a principiilor adiacente, a condus și la ignorarea efectului aplicării ultraactive/retroactive a legii penale mai severe, principii de bază ale dreptului Uniunii și jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului (în continuare, CtEDO).

Interdicția aplicării retroactive a legii penale mai severe în procesul penal, în cazul unei succesiuni de legi penale în timp

Acest principiu este unul fundamental, fiind prevăzut în Convenția Europeană pentru Drepturile Omului (în art. 7), și Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (art. 49), documente care interzic aplicarea legii penale mai severe. Conceptul este unul esențial, adiacent principiului legalității incriminării și sancțiunilor penale, indisolubil legat de statul de drept. Acesta din urmă este, la rându său, valoare primară pe care se întemeiază Uniunea (art. 2 TUE). În dreptul intern, art. 15 alin. (2) din Constituție, precum și art. 1, 2 și 5 din C. pen., cuprind dispoziții exprese în acest sens și interzic aplicarea legii penale mai severe în caz de conflict de legi penale în timp.

Efectele anihilării Deciziilor Curții Constituționale și a Deciziei nr. 67/2022 a ICCJ ar fi ultraactivitatea legii penale, respectiv a art. 155 alin. (1) C. pen. în configurarea anterioară scoaterii lui din fondul normativ, sau aplicarea retroactivă a acelorași prevederi pentru perioada anterioară Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 71/2022, în forma actuală a textului.

Stabilind că prevederile inițiale ale art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituționale, Curtea Constituțională a consfințit dispariția totală a acestuia din ordinea juridică internă. Altfel spus, între data de 25 iunie 2018 (data publicării în Monitorul oficial a Deciziei nr. 297 a CCR) și 30 mai 2022 (data publicării O.U.G. nr. 71/2022) nu a mai existat niciun caz de întrerupere a termenelor de prescripție a răspunderii penale.

În continuare, în scopul de a acoperi acest vid, prin O.U.G. nr. 71/2022 a fost modificat C. pen., și în cuprinsul art. 155 alin. (1) a fost reglementată, în conținut, instituția întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale. Norma astfel modificată începând cu 30 mai 2022 conține dispoziții mai severe, deoarece până la această dată nu exista niciun caz de întrerupere al termenului prescripției răspunderii penale, pe când, în noua configurare juridică, cursul acesteia se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.

În aceste condiții, cazurile de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale în forma O.U.G. nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise începând cu data de 30 mai 2022. Acestea nu pot fi aplicate retroactiv în cauzele pendinte, întrucât nu au natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotrivă.

Jurisprudența CJUE este fără echivoc în sensul că "acest principiu fundamental al dreptului Uniunii [principiul securității juridice] impune, pe de o parte, ca normele de drept să fie clare și precise și, pe de altă parte, ca aplicarea lor să fie previzibilă pentru justițiabili, mai ales atunci când ele pot produce consecințe defavorabile. Principiul menționat constituie un element esențial al statului de drept, care este identificat la articolul 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uniunii, cât și ca valoare comună statelor membre (pct. 114 din Hotărâre, precum și Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C:2017:236, punctele 161 și 162, precum și Hotărârea din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul și Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, punctele 136 și 223).

Una dintre hotărârile relevante cu privire la această problematică este cea pronunțată în Cauza C42/17 ("Taricco 2"), în care CJUE a reținut că "principiul neretroactivității legii penale se opune în special ca o instanță să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancționeze penal un comportament care nu este interzis de o normă națională adoptată înainte de săvârșirea infracțiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri". Prin aducerea la îndeplinire a obligației de a nu aplica dispozițiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescripției (obligație stabilită anterior de Curte în "Taricco 1") se aduce atingere principiului legalității incriminării, astfel încât "acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicării acestor dispoziții, sancțiuni pe care, după toate probabilitățile, le-ar fi evitat dacă respectivele dispoziții ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele menționate ar putea fi supuse în mod retroactiv unor condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii" (pct 60).

Explicațiile cu privire la Cartă [articolul 52 alin. (3)] confirmă că dreptul recunoscut la articolul 49 vizând protecția drepturilor fundamentale, are același înțeles și același domeniu de aplicare precum cel garantat de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar art. 7 din Convenție interzice, în mod absolut, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când se face în dezavantajul persoanei în cauză. Orice condamnare și pedeapsă aplicată unei persoane trebuie să aibă o bază legală, aceasta fiind expresia principiului "nicio pedeapsă fără lege" (Del Rio Prada împotriva Spaniei, Marea Cameră, pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52).

Principiul neretroactivității legii penale mai severe se aplică atât dispozițiilor care definesc infracțiunile (Vasiliuskas împotriva Lituaniei, MC, pct. 165-166) cât și celor care stabilesc pedepsele (Jamil împotriva Franței, pct,.34-36; M împotriva Germaniei, pct. 123, 135-137; Gurguchiani împotriva Spaniei, pct. 32-44), iar obligația de a aplica, dintre mai multe norme penale, pe cea ale cărei dispoziții sunt mai favorabile persoanei acuzate, constituie o clarificare a normelor referitoare la succesiunea legilor penale, care este conformă cu un alt element esențial al articolului 7 [din CEDO], și anume previzibilitatea sancțiunilor (Hotărârea Scoppola împotriva Italiei, par 108).

"Aplicarea unei pedepse mai severe pentru simplul motiv că aceasta era prevăzută la momentul săvârșirii infracțiunii ar determina o aplicare în detrimentul persoanei acuzate a normelor care guvernează succesiunea legilor penale în timp. Aceasta ar echivala cu ignorarea oricărei modificări legislative favorabile persoanei acuzate, intervenită înainte de hotărâre, și cu continuarea aplicării unor pedepse pe care statul și colectivitatea pe care o reprezintă le consideră în prezent excesive" (ibidem).

Într-o altă cauză, Curtea de la Strasbourg a constatat, de asemenea, că a fost încălcat art. 7 din Convenție întrucât aplicarea retroactivă a Codului [penal] din 2003 [în raport de codul anterior din anul 1976] a fost în detrimentul reclamanților în ceea ce privește impunerea pedepselor, astfel încât nu se poate afirma că aceștia au beneficiat de garanții efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe" (Hotărârea din 18 iulie 2013, Maktouf și Damjanovic împotriva Bosniei și Herțegovina, par 70).

Calificarea normelor și a regimului acestora are incidență directă asupra legalității infracțiunilor și pedepselor

Înalta Curte de Casație și Justiție a fundamentat Decizia nr. 67/2022, în principal, pe principiul legalității incriminării, consființind caracterul de normă de drept material celei care reglementează materia prescripției răspunderii penale, așa cum este recunoscut, în mod tradițional, în doctrină, jurisprudența Curții Constituționale, sau a instanțelor judecătorești, cu consecințele specifice ce decurg din art. 7 CEDO, art. 49 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Prescripția răspunderii penale este reglementată în Partea generală a C. pen. și cuprinde totalitatea normelor în dispozițiile art. 153 din C. pen. (prescripția răspunderii penale), art. 154 din C. pen. (termenele de prescripție a răspunderii penale), art. 155 din C. pen. (întreruperea cursului prescripției penale) și art. 156 din C. pen. (suspendarea cursului prescripției penale). Așadar, instituția juridică a prescripției penale cuprinde domeniul de aplicare și excepțiile de la acesta, termenele în care poate interveni și modalitatea de calcul al acestora, întreruperea și suspendarea cursului acestor termene și efectele împlinirii termenului de prescripție, fiind dispoziții de drept material în integralitate.

Din această perspectivă, separarea regimului aplicabil actelor întreruptive de prescripție de restul elementelor acesteia (celor dintâi atribuindu-li-se caracter de drept procesual) ar fi forțată și nesusținută de argumente juridice, contrară unei jurisprudențe consolidate, cel mai recent exprimată de către instanța supremă prin Decizia nr. 67/2022, prin care au fost explicitate efectele de drept material ale întreruperii cursului prescripției, constând în modificarea regimului răspunderii penale prin prelungirea intervalului de timp în care statul poate exercita, în mod legal, dreptul de a trage la răspundere penală.

Consecința includerii în dreptul național a normelor în materia prescripției răspunderii penale în domeniul de aplicare a principiului legalității incriminării rezidă în obligația autorităților judiciare de a asigura respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate, astfel cum rezultă acestea din conținutul art. 7 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în special sub aspectul cerinței ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă, precisă și neretroactivă.

Legalitatea infracțiunilor și a pedepselor este un principiu fundamental atât în dreptul intern, cât și în dreptul Uniunii și în jurisprudența CtEDO. Acesta implică cerințe privind accesibilitatea și previzibilitatea în ceea ce privește definirea infracțiunii și stabilirea pedepsei (par. 104 din Hotărârea CJUE C-107/23 din 24.07.2023; cauzele CtEDO Cantoni împotriva Franței, pct. 29, Kafkaris impotriva Cirpului, pct. 140, Del Rio Prada impotriva Spaniei, pct. 91).

În privința protecției drepturilor fundamentale, hotărârile fac referire la respectarea drepturilor garantate de Cartă și la principiile generale ale dreptului Uniunii (pct. 101 cauza C-107/23 din 24.07.2023; Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev și alții, C-310/16, EU:C:2019:30, pct. 33, Hotărârea din 21 dcembrie 2021, euro Box Promoton și alții, C-357/19, C-378/19, C-547/19 și C-840/19, EU:C:22021:1034, pct. 204). Or, art. 52 alin. (3) din Cartă prevede în mod expres că "În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată".

Prin mai multe hotărâri, CJUE subliniază, în mod constant, că cerințele de previzibilitate, precizie, neretroactivitatea legii penale constituie expresia specifică a principiului securității juridice, principiu fundamental al dreptului Uniunii, element esențial al statului de drept care este identificat la art. 2 TUE atât ca valoare fondatoare a Uninii, cât și ca valoare comună statelor membre (pct. 114 cauza C-107/23 din 24.07.2023, Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C.2017:236, pct 161-162, Hot din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul și Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, pct. 136 și 223).

Dreptul justițiabilului de a putea ști în ce condiții se poate angaja răspunderea sa penală și ce sancțiune riscă, a fost circumscris condiției previzibilității legii penale, în jurisprudența instanțelor europe