ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4264/2021

Ședința publică din data de 28 septembrie 2021

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia nr. 6344 din 26 noiembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul formulat de reclamanta A. S.A. (în prezent B.) împotriva sentinței civile nr. 724 din 3 martie 2017 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

A admis recursul formulat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva aceleiași sentințe, a casat în parte sentința recurată și, în rejudecare:

A admis în parte acțiunea reclamantei.

A anulat parțial Decizia nr. 18 din 10.12.2015 emisă de Curtea de Conturi a României și parțial încheierea nr. 3 din 29.06.2016 emisă Curtea de Conturi a României - Comisia de Soluționare a Contestațiilor, în privința abaterii de la pct. 6, măsura aferentă de la pct. II.6, precum și măsurile dispuse la pct. I.1 și I.2 ce privesc abaterile de la pct. 6.

A respins în rest acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a promovat calea de atac a revizuirii recurenta-reclamantă B., întemeiată pe dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., solicitând:

(1) în considerarea motivului de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

a) schimbarea deciziei, în sensul admiterii recursului formulat de către B., cu consecința casării integrale a sentinței civile nr. 724/03.03.2017, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și anulării în totalitate a Deciziei nr. 18/10.12.2015 emisă de Curtea de Conturi a României și a Raportului de Control privind controlul utilizării subvențiilor bugetare la A. S.A., data fiind necompetența Curții de Conturi pentru desfășurarea acțiunii de control asupra activității B.;

b) schimbarea deciziei, în sensul admiterii recursului formulat de B., casării sentinței și înlăturării considerentelor referitoare la caracterul nefondat al argumentației Băncii privind efectele prescripției extinctive, astfel încât instanța să constate nelegalitatea Deciziei Curții de Conturi și a încheierii nr. 3/29.06.2016, dată fiind ignorarea limitărilor impuse de prescripția extinctivă.

(2) în considerarea motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.:

a) schimbarea deciziei, în sensul respingerii motivului de recurs invocate de Curtea de Conturi, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la legalitatea măsurilor de la pct. II.1-4 din Decizia Curții de Conturi;

b) schimbarea deciziei, în sensul respingerii motivului de recurs invocat de Curtea de Conturi, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la încălcarea principiului securității juridice;

c) schimbarea deciziei, în sensul admiterii recursului B. formulat potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la menținerea drept legală a Constatării nr. 5 și a măsurilor aferente.

În motivarea cererii de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, din perspectiva competenței Curții de Conturi în efectuarea verificărilor, revizuenta arată că sunt aplicabile în mod prioritar următoarele reglementari comunitare: Regulamentul nr. 575/2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit si firmele de investiții si de modificare a Regulamentului (UE) nr. 648/2012 și Directiva 2013/36 privind accesul la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, de modificare a Directivei 2002/87/CE si de abrogare a Directivelor 2006/48/CE și 2006/49/CE.

Reglementările comunitare prevăd necesitatea stabilirii unei autorități publice, recunoscută oficial, împuternicită să supravegheze instituțiile de credit.

Potrivit Directivei 2013/36, monitorizarea activității instituțiilor de credit, evaluarea conformității activității instituțiilor de credit (pe baza informațiilor obținute de la acestea) constituie competența exclusivă a autorităților publice desemnate în mod official și împuternicite pentru exercitarea acestor atribuții.

Astfel fiind, competeța unei autorități pentru a organiza o acțiune de control asupra activității unei instituții de credit nu poate fi stabilită prin deducții sau aplicarea de similitudini.

Susține revizuenta că în motivarea deciziei, instanța a procedat la aplicarea unui raționament potrivit căruia competența Curții de Conturi de a verifica activitatea BNR este echivalentă cu o competență pentru verificarea activității instituțiilor de credit în general (și a băncilor de economisire-creditare în special).

Or, acest raționament nu poate fi primit, în condițiile în care nici Legea nr. 312/2004 și nici O.U.G. nr. 99/2004 nu prevăd o competență a Curții de Conturi de a verifica activitatea instituțiilor de credit.

Nu în ultimul rând, se arată în cererea de revizuire și faptul că soluția instanței de recurs lasă deschisă problema competenței Curții de Conturi, pe considerentul că "reprezintă o problemă de constituționalitate a prevederilor legale în discuție", aspect contrar dreptului Uniunii Europene care stabilește în mod expres cerințele care trebuie respectate pentru ca o autoritate publică să fie "autoritate competentă" în sensul art. 4 alin. (1) pct. 40 din Regulamentul nr. 575/201, respectiv: (i) recunoașterea oficială, în dreptul intern ca și autoritate publică și (ii) acordarea unei împuterniciri pentru exercitarea supravegherii instituțiilor de credit.

În opinia revizuentei, singura autoritate publică romană care îndeplinește cerințele trasate în dreptul Uniunii Europene este BNR care, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 312/2004 și art. 4 din O.U.G. nr. 99/2006 este autoritatea competentă "cu privire la reglementarea, autorizarea si supravegherea prudențială a instituțiilor de credit", iar potrivit art. 310 din O.U.G. nr. 99/2009 "este împuternicită să ia toate măsurile necesare pentru ca activitățile de economisire și creditare în sistem colectiv pentru domeniul locativ să se desfășoare în conformitate cu Condițiile generale de afaceri și cu Condițiile generale ale contractelor de economisire-creditare precum și cu celelalte condiții stabilite prin prezenta ordonanță de urgență și prin reglementările emise în aplicarea acesteia".

Așadar, soluția cuprinsă în decizie a fost pronunțată cu încălcarea priorității dreptului Uniunii Europene, fiind ignorate complet principiile si regulile stabilite de Regulamentul nr. 575/2013 și Directiva 2013/36 în ceea ce privește necesitatea ca autoritatea competenta să verifice activitatea instituțiilor de credit să fie recunoscută în mod official în dreptul intern, precum și să fie împuternicită pentru a derula asemenea verificări.

Un alt motiv de revizuire circumscris ipotezei reglementată de art. 21 din Legea nr. 554/2004 este acela al încălcării principiului priorității dreptului Uniunii Europene, în ceea ce privește acordarea dreptului la un recurs efectiv și asigurarea accesului la justiție, prin modul de soluționare a excepției prescripției.

Susține revizuenta faptul că a invocat problema prescripției extinctive, subliniind că ignorarea efectelor prescripției afectează legalitatea Raportului de Control si a Deciziei Curții de Conturi. Limitările generate de prescripția extinctivă afectează atât dreptul auditorului public de a derula acțiunea de control (acțiune care s-a referit la un interval de timp de peste 10 ani), cât și posibilitatea ca B. să aducă la îndeplinire măsurile dispuse în sarcina sa - măsuri care sunt vădit excesive.

Problema de drept invocată nu a fost analizată nici de Curtea de Conturi, în încheiere și nici de către instanțe, dreptul Băncii la un recurs efectiv fiind în mod vădit încălcat.

Potrivit deciziei, incidența prescripției extinctive nu poate fi analizată, deoarece "în prezenta cauza se verifica doar legalitatea actului administrativ și nu posibilele excepții ce pot fi invocate în etapa de punere în executare a actului". Totodată, instanța reține faptul că "în ceea ce privește prescripția extinctivă, în mod corect, prima instanța a arătat ca incidența prescripției extinctive se analizează de la caz la caz și nu poate fi dezlegată o atare problemă de plano, deoarece aceasta intervine numai după momentul confirmării legalității actului administrativ atacat [...]".

Cea de-a doua categorie de motive de revizuire au fost încadrate de revizuenta în disp. art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. respective când hotărârea nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut.

Susține revizuenta că în cauză, două cereri formulate de catre B. au rămas nesolutionate:

(1) cererea de anulare a Raportului de Control și a Deciziei Curții de Conturi in ceea ce privește masurile de la pct. II. 1-4, dată fiind interpretarea eronată de către auditorul public a termenului de economisire;

Din eșafodajul argumentativ expus rezultă faptul că instanța nu a mai analizat criricile B. referitoare la ambiguitatea interpretării dată de Curtea de Conturi termenului de economisire.

Mai mult decât atât, instanța concluzionează ca termenul de economisire este de 5 ani și că alin. (1) al art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006 se referă la perioada de economisire, contrar aspectelor consemnate de Curtea de Conturi în Raportul de Control (aspecte criticate de B.).

Din perspectiva revizuentei, în măsura în care criticile invocate de B. împotriva măsurilor II. 1-4 ar fi fost analizate în întregime, soluția ar fi fost aceea de anulare a respectivelor măsuri date fiind ambiguitatea pretinselor constatări ale Curții de Conturi si inexistenta abaterilor de la legalitate, inclusiv instanța interpretând dispozițiile art. 315 din O.U.G. nr. 99/2006 contrar celor consemnate în Raportul de Control și Decizia Curții de Conturi.

(2) cererea de anulare a actelor emise de Curtea de Conturi cu încălcarea principiului securității juridice, în contextul în care legalitatea mecanismelor aplicate de către Banca a fost confirmată de MDRAP, Curtea de Conturi și de instanțele judecătorești.

Instanța nu a analizat argumentele băncii referitoare la verificările derulate de Curtea de Conturi asupra activității desfășurată de MDRAP în sistemul de economisire-creditare în domeniul locativ.

Susține revizuenta că instanța nu s-a pronunțat, în procedura de rejudecare a fondului, asupra cererii B. de anulare a actelor administrative emise de Curtea de Conturi cu încălcarea principiului securității juridice, cerere justificată de confirmarea legalității mecanismelor aplicate de către bancă, de către MDRAP, Curtea de Conturi și de către instanțele judecătorești.

In măsura în care o asemenea analiză ar fi fost făcută, instanța ar fi constatat faptul că interpretarea dată de B. normelor aplicabile sistemului de economisire-creditare în domeniul locativ nu a avut caracter izolat, ci a fost confirmată de-a lungul a peste 10 ani atât de către MDRAP, cât și de Curtea de Conturi și de instanțele de judecată. S-ar fi observat, așadar, conturarea încrederii legitime a Băncii cu privire la legalitatea mecanismelor aplicate și necesitatea respectării principiului securității juridice.

B. a subliniat, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, faptul ca auditorul public mai desfasurase o acțiune de auditare a activității MDRAP in anul 2013, fără să constate nereguli cu privire la funcționarea sistemului de economisire-creditare.

Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea cererii de revizuire, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca nefondată.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de revizuire

II.1 Cu privire la motivele de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004

Înalta Curte are în vedere pentru a cerceta acest aspect, criteriile esențiale trasate prin considerentele Deciziei nr. 45/2016 din 12 decembrie 2016 pronunțată de ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și publicată în M.Of. nr. 386 din 23 mai 2017, prin care s-a statuat că:

"69. Dreptul Uniunii nu impune reglementarea în dreptul național procesual a căii extraordinare de atac de retractare a revizuirii pentru cazul încălcării normelor de drept substanțial european. În jurisprudența CJUE a fost mereu amintită importanța pe care o deține principiul autorității de lucru judecat, atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale. Astfel, s-a statuat că, pentru a garanta atât stabilitatea dreptului și a raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției, este necesar ca hotărârile judecătorești rămase definitive după epuizarea căilor de atac disponibile sau după expirarea termenelor de exercitare a acestor căi de atac să nu mai poată fi contestate (Hotărârea Impresa Pizzarotti, C-213/13, pct. 58 și jurisprudența citată). Prin urmare, dreptul Uniunii nu impune instanței naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii judecătorești, chiar dacă aceasta ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu acest drept (Hotărârea Impresa Pizzarotti, C-213/13, pct. 59 și jurisprudența citată; Hotărârea Târșia, C-69/14, pct. 29)."

"72. În lumina considerentelor precedente este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunțate de CJUE sau dispoziții de drept unional neinvocate în cauză sau, deși invocate, netratate de instanță), se urmărește revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorității dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorității de lucru judecat."

a. O primă ipoteză în care revizuenta invocă încălcarea de către instanța de recurs a principiului priorității dreptului unional vizează competența Curții de Conturi în privința efectuării de verificări asupra fondurilor publice, respectiv a primei de stat, susținând că sub acest aspect sunt aplicabile în mod prioritar:

- Regulamentul nr. 575/2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit și firmele de investiții și de modificare a Regulamentului nr. 648/2012;

- Directiva 2013/36 privind accesul la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, de modificare a Directivei 2002/87/CE și de abrogare a Directivelor 2006/48/CE și 2006/49/CE

În opinia revizuentei, aceste reglementări comunitare prevăd necesitatea stabilirii unei autorități publice recunoscută oficial și împuternicită să supravegheze instituțiile de credit (categorie din care face parte și B.), așa încât monitorizarea activității instituțiilor de credit și evaluarea conformității acestora revin în competența exclusivă a unor astfel de autorități publice.

Așadar, prin prisma dispoziilor comunitare, competența unei autorități de a organiza o acțiune de control asupra activității unei instituții de credit poate fi stabilită dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții: recunoașterea în mod oficial în dreptul intern și, împuternicirea de a derula asemenea verificări.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că din cadrul legislativ intern care guvernează litigiul face parte O.U.G nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

Din preambulul acestui act normativ rezultă că adoptarea sa a fost realizată având în vedere necesitatea transpunerii și implementării în legislația națională a Directivei nr. 2006/48/CE privind accesul la activitate și desfășurarea activității de către instituțiile de credit și a Directivei nr. 2006/49/CE privind adecvarea capitalului firmelor de investiții și instituțiilor de credit.

Cele două directive la care se face referire în preambulul O.U.G. nr. 99/2006 sunt cele abrogate ulterior de Directiva 2013/36, în baza căreia a fost emis și Regulamentul nr. 575/2013, acte comunitare a căror prevalență în dreptul intern o susține revizuenta.

Din expunerea de motive a necesității adoptării Directivei 2013/36 și Regulamentului nr. 575/2013 rezultă că, Directiva 2006/48/CE și Directiva 2006/49/CE au fost modificate semnificativ în mai multe rânduri. Pentru că multe dintre dispozițiile directivelor sunt aplicabile atât instituțiilor de credit cât și firmelor de investiții, în vederea asigurării clarității și pentru a asigura o aplicare coerentă a dispozițiilor respective, acestea au fuzionat în acte legislative noi care să fie aplicabile atât instituțiilor de credit, cât și firmelor de investiții. Prin urmare, împreună Directiva 2013/36 și Regulamentul nr. 575/2013 formează cadrul juridic care reglementează accesul la activitatea, cadrul de supraveghere și regulile prudențiale aplicabile instituțiilor de credit și firmelor de investiții

Așadar, actul normativ intern anume O.U.G. nr. 99/2006 transpune dreptul unional astfel cum este invocat de revizuentă și nu este sesizată vreo situație în care să fi avut loc o transpunere eronată a normei europene în dreptul intern.

Or, principiul aplicării cu prioritate a dreptului unional presupune un conflict al acestuia cu dreptul intern, respectiv existența unei norme legale interne contrare.

În acest context, Înalta Curte reține că, ceea ce suține de fapt revizuenta nu este neaplicarea dreptului european în materie ci greșita interpretare și aplicare a acestuia, așa cum a fost transpus în legislația națională, aspect ce excede însă ipotezei reglementată de prevederile art. 21 din Legea nr. 554/2004 astfel cum au fost interpretate prin Decizia CDC nr. 45/2006.

Prin cererea de revizuire se arată că, potrivit definiției dată noțiunii de autoritate competentă de către Regulamentul nr. 575/2013 astfel cum a fost transpus de O.U.G. nr. 99/2006, Banca Națională a României este autoritatea competentă cu privire la reglementarea, autorizarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, ceea ce în opinia revizuentei implică faptul că BNR este singura autoritate cu atribuții de verificare în domeniu.

Din considerentele deciziei pronunțată în recurs rezultă că instanța a reținut faptul că potrivit Legii nr. 541/2002 abrogată prin O.U.G. nr. 99/2006, Banca Națională a României are atribuții de autorizare și de luare a măsurilor necesare în sistemul de economisire-creditare însă aceasta nu presupune o competență exclusivă a BNR cu privire la controlul modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului, dacă acest control privește o bancă ce activează în domeniul economisirii-creditării și utilizează atare fonduri.

Astfel, din analiza dispozițiilor legale incidente, respectiv O.U.G. nr. 99/2006(asimilată dreptului unional) și Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, s-a reținut că în privința unei instituții de credit cum este revizuenta suntem în prezența a două categorii de competențe care nu se exclud ci dimpotrivă se completează, și anume: o competență rezultată din dreptul unional transpus în legislația națională, aparținând BNR cu privire la asigurarea autorizării și supravegherii prudențiale a instituțiilor de credit și, o competență rezultată din prevederile constituționale și ale Legii nr. 94/1992, aparținând Curții de Conturi vizând verificarea modului de utilizare a fondurilor publice de către instituțiile de credit, precum prima de stat. Așadar, sunt două tipuri control, exercitate de autorități diferite, având o sfere de competențe distincte.

Acest raționament expus de instanța de recurs face dovada faptului că în cauză aspectele invocate prin motivele de recurs au fost analizate și tranșate și din perspectiva dreptului unional aplicabil.

b. Cea de-a doua ipoteză în care revizuenta invocă încălcarea de către instanța de recurs a principiului priorității dreptului unional vizează modul de soluționare a excepției prescripției prin prisma respectării dreptului de acces la justiție și a dreptului la un recurs efectiv întrucât, s-a apreciat că această excepție nu poate fi soluționată în cadrul unei acțiuni în verificarea legalității actului administrativ ci doar în etapa de executare a acestuia.

Or, din perspectiva art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la un recurs efectiv, având natura juridică a unui drept procesual, presupune dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, fără însă a lăsa să se înțeleagă faptul că oricine își vede încălcat un drept reglementat de Convenție va avea un remediu, va avea o soluție cu privire la pretinsa încălcare invocată.

Suține revizuenta că nu a fost analizat și tranșat aspectul referitor la faptul că dreptul intimatei de a efectua controlul era supus termenului de prescripție de 3 ani, asemenea dreptului la acțiunea în recuperarea sumelor ce au făcut obiectul contractelor de economisire creditare.

Însă, din considerentele instanței de recurs rezultă că această chestiune a prescripției a fost supusă analizei, apreciindu-se că soluționarea sa poate fi realizată ulterior procedurii stabilirii legalității actului contestat, respectiv în faza de executare a măsurilor dispuse prin acesta.

Așadar, faptul că revizuenta nu este mulțumită de modul în care instanța de recurs a cercetat problema prescripției nu echivalează cu încălcarea dreptului său de a se adresa efectiv unei instanțe.

II.2 Cu privire la motivele de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) punctul 1 C. proc. civ.

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

În concret, revizuenta face referire la teza a 2-a a acestui motiv, anume la situația în care instanța care evocă fondul nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut.

Înalta Curte reține că, lato sensu, acest motiv de revizuire reprezintă o exigență a principiului disponibilității procesuale, idee fundamentală în conformitate cu care instanța este obligată să statueze numai în limitele în care a fost sesizată. A doua ipoteză, cea în care instanța s-a pronunțat minus petita are în vedere situația în care principiul disponibilității a fost ignorat prin omisiunea instanței de a se pronunța asupra unei pretenții dedusă judecății, indiferent dacă aceasta a fost formulată în acțiunea principală sau în alte cereri cu caracter incident.

Esența acestui motiv de revizuire este însă caracterul univoc al omisiunii de a statua asupra pretenției, și nu acele situații în care motivele respective au fost respinse explicit sau implicit prin respingerea cererii principale.

În argumentarea incidenței acestui motiv de revizuire s-a arătat de către revizuentă că instanța de recurs a omis să soluționeze două cereri cu care a fost învestită, respectiv:

- cererea de anulare a măsurilor de la pct. II.1-4 din actele de control contestate, dată fiind interpretarea eronată de către auditorul public a termenului de economisire

- cererea de anulare a actelor de control emise de Curtea de Conturi cu încălcarea principiului securității juridice

O primă observație ce se impune a fi făcută este aceea că deși revizuenta le consideră cereri cu care a învestit instanța de judecată, acestea sunt în realitate critici de nelegalitate invocate în susținerea acțiunii în anularea actelor de control emise de Curtea de Conturi.

Că este așa rezultă și din dispozitivul hotărârii supusă revizuirii, instanța pronunțându-se asupra acțiunii în anularea Deciziei nr. 18/2015 și a încheierii nr. 3/2016 emise de Curtea de Conturi, în sensul admiterii în parte și anulării parțiale a acestora, cu privire la măsura de la pct. II.6 precum și la măsurile dispuse la pct. I.1 și I.2, referitoare la abaterile de la punctul 6.

Așadar, în prezenta revizuire se pune discuție neanalizarea, cu consecința nemotivării de către instanța de recurs a tuturor motivelor de nelegalitate invocate de recurentă.

Or, este de principiu că, prin raportare la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României, judecătorul este obligat să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, și nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere. Acesta va stabili starea de fapt avută în vedere în baza probelor administrate, arătând și relevanța acestora prin considerente din care să rezulte motivele pentru care unele au fost reținute ca relevante iar altele înlăturate, pronunțându-se astfel asupra susținerilor și apărărilor esențiale formulate de părți.

Totodată, astfel cum s-a arătat în hotărârea Boldea c. României, art. 6 par. 1din Convenție, instanțele sunt obligate să-și motiveze hotărârile, aceasta neînsemnând însă că se cere un răspuns detaliat la fiecare argument; amploarea acestei obligații poate varia în funcție de natura hotărârii, astfel că problema de a ști dacă o instanță și-a încălcat obligația de a motiva ce decurge din art. 6 din Convenție nu se poate analiza decât în lumina circumstanțelor speței.

Din considerentele deciziei supusă revizuirii rezultă în mod cert că instanța de recurs investită fiind cu soluționarea recursurilor declarate atât de reclamantă cât și de pârâtă a oferit o argumentarea reală și efectivă susținerilor revizuentei recurente, amploarea acestora impunând necesitarea grupării și structurării lor, astfel încât, pe de parte să fie relevată esența problematicii cauzei iar pe de altă parte, să fie evitată reluarea acelorași considerente.

Astfel, pagina 19 pct. F "Referitor la încălcarea principiului securității juridice", instanța de recurs analizează în ce măsură incidența acestui principiu a generat nelegalitatea actelor contestate iar la filele x și următoarele, punctul A. "Legalitatea măsurilor de la pct. II.1-4 din Decizia nr. 18/2015 a Curții de Conturi" sunt expuse pe larg considerentele avute în vedere de instanța de recurs în ceea ce privește termenul de economisire.

Prin urmare, motivarea în ansamblu a deciziei pronunțată de instanța de recurs constituie o analiză susținerilor și apărărilor esențiale formulate, prezentând în mod clar rațiunile pentru care unele motive de recurs au fost reținute ca relevante iar altele au fost înlăturate.

În concluzie, constatând că nemulțumirea revizuentei vizează de fapt modul în care au fost interpretate și aplicate dispozițiile legale, Înalta Curte reține că în cauză nu este incidentă ipoteza reglementată de art. 509 alin. (1) punctul 1 C. proc. civ. în care instanța omite a se pronunța cu privire la cereri cu caracter esențial cu care a fost învestită, ipoteză la care face trimitere revizuenta.

A accepta cenzurarea hotărârii instanței de recurs, pe aspectele menționate de revizuentă, ar însemna transformarea revizuirii dintr-o cale de atac de retractare, într-o cale de atac de reformare, depășind cadrul procesual al revizuirii, așa cum este reglementată de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și în art. 509 din C. proc. civ.

III. Temeiul legal al soluției adoptate asupra cererii de revizuire

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 513 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. .21 din Legea nr. 554/2004 și art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 6344 din 26 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 septembrie 2021.