Decizia nr. 2315/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1349/2019 a Tribunalului Vâlcea

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată la data de 12 februarie 2018 pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă, reclamanții A., B. și C., în calitate de moștenitori ai autorului A. (victima), au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Râmnicu Vâlcea și Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții să plătească următoarele sume de bani după cum urmează: 25.000 RON reprezentând daune materiale - respectiv cheltuieli efectuate cu ocazia înmormântării si pomenile ulterioare făcute autorului; 1.000.000 de euro reprezentând daune morale față de A. în calitate de fiu al victimei; 300.000 de Euro reprezentând daune morale față de C. în calitate de soră a victimei; 200.000 de Euro reprezentând daune morale față de B. în calitate de frate al victimei.

Sentința pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția a I-a civilă: Prin sentința civilă nr. 1349 din 4 noiembrie 2019, Tribunalul Vâlcea a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiului Râmnicu Vâlcea, a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B. și C., față de acesta. A admis, în parte, acțiunea, împotriva pârâtului Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, care a fost obligat, prin Direcția Administrării Domeniului Public, la plata sumei de 20.000 RON daune morale către A., a sumei de 5.000 RON, daune morale, către C. și de 5.000 RON, daune morale, către B.. A fost respinsă cererea de plată a daunelor materiale.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă: Prin decizia civilă nr. 4264 din 27 octombrie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul formulat de reclamanți; a schimbat sentința, în sensul că a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Râmnicu Vâlcea; a admis în parte acțiunea formulată împotriva ambilor pârâți. Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamanți a sumei de 5000 RON, daune materiale, precum și la plata daunelor morale reprezentând echivalentului în RON al sumei de 20.000 euro, către A., respectiv al sumei de 10.000 euro, către C. și al sumei de 10.000 euro, către B.. A respins cererea pârâtului Municipiul Râmnicu Vâlcea, privind cheltuielile de judecată efectuate la fond, ca neîntemeiată. A respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea împotriva sentinței civile nr. 1349 din 4 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2018. A respins cererea intimatului-pârâtului Municipiul Râmnicu Vâlcea, privind cheltuielile de judecată efectuate în apel, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Pitești au declarat recurs pârâții Municipiul Râmnicu Vâlcea și Consiliul local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, invocând incidența motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. și formulând, în esență, următoarele critici: - se susține încălcarea art. 480 alin. (3), art. 8 și art. 13 C. proc. civ. – de vreme ce prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Râmnicu Vâlcea, instanța de apel avea obligația de a anula sentința și de a proceda la evocarea fondului cu acest pârât; - instanța de apel nu a mai rejudecat procesul pe fond în ceea ce privește acțiunea exercitată față de Municipiul Râmnicu Vâlcea, fiind ignorate apărările și probele formulate de acest pârât; - susține încălcarea de către instanța de apel art. 222 C. civ., principiul independenței patrimoniale; - instanța de apel a acordat altceva decât s-a cerut și a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (4) și (6) C. proc. civ. - în opinia recurenților, aceștia nu puteau fi obligați, în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie la plata de despăgubiri pentru prejudiciul creat de fapta câinilor fără stăpân, fiind încălcate și aplicate greșit dispozițiile de drept material aplicabile în cauză; - instanța de apel a încălcat dispozițiile de drept material privind răspunderea juridică a persoanelor juridice de drept privat care cresc și adăpostesc câini, chiar și provizoriu; - invocă încălcarea normelor din O.U.G. nr. 155/2001 privind câinii fără stăpân, în sensul că de fapt câinii erau hrăniți și îngrijiți de cele două societăți comerciale.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație si Justiție Dosarul a fost înregistrat la ICCJ la data de 9 februarie 2022 a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie . Prin rezoluția de primire a dosarului s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menționate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 21 iunie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul, fiind fixat termen de judecată la data de 22 noiembrie 2022, cu citarea părților. II. Analiza recursului Analizând recursul formulat în cauză, din prisma criticilor formulate de către pârâți prin memorial de recurs, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestuia. Prin decizia nr. 4264 din 27 octombrie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins apelul formulat de pârâtul Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea și a admis apelul formulat de reclamanți, fiind schimbată sentința în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul Râmnicu Vâlcea și admiterii, în parte, a acțiunii, împotriva ambilor pârâți, aceștia fiind obligați, în solidar, la plata daunelor materiale și morale, al căror cuantum a fost majorat. În motivare, instanța de apel a reținut că modalitatea de soluționare a excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtului Municipiul Râmnicu Vâlcea, reprezentat prin primar, de către prima instanță, este eronată, câtă vreme există un transfer de atribuții organizaționale între Unitatea administrativ teritorială, "deținând, în condițiile art. 96 al Codului administrativ, patrimoniu și personalitate, către organul deliberativ și decizional al acestei persoane juridice Consiliul Local, care însă lucrează pentru unitatea administrativ teritorială, fiind forma de exercitare a atribuțiilor localității, alături de primar, ca organ executiv, în condițiile art. 5 lit. m) și n) și art. 106 alin. (1) din același Cod, similar cu reglementarea dată, la momentul producerii faptelor, de art. 21 și 23 din legea nr. 215/2001". Sub aspectul daunelor materiale, s-a reținut că acordarea acestora este justificată, fiind dovedită cu proba testimonială, iar în ceea ce privește cuantumul daunelor morale s-a constatat că acesta este insuficient apreciat de către prima instanță de fond, în raport cu prejudiciul moral resimțit de cei trei reclamanți. Instanța de apel, "în temeiul art. 480 C. proc. civ..", a admis apelul formulat de reclamanți din două perspective, atât cu privire la soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive, cât și cu privire la daunele materiale și cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților, motiv pentru care a schimbat sentința primei instanțe în sensul arătat în precedent. Recurenții pârâți susțin încălcarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ., arătând că, de vreme ce prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Râmnicu Vâlcea, instanța de apel, admițând calea de atac, avea obligația de a anula sentința și de a proceda la evocarea fondului cu acest pârât. Potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în apel, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond este o soluție de excepție care este condiționată de solicitarea expresă formulată de către cel puțin una din părțile din proces. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. Rezultă din dispozițiile legale mai sus citate că soluția anulării hotărârii instanței de fond, după admiterea apelului, intervine numai în cazurile expres și limitativ prevăzute în art. 480 alin. (3) C. proc. civ., respectiv dacă instanța a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată. Textul legal citat instituie totodată, și regula potrivit căreia instanța de apel, după anularea sentinței, va judeca procesul, evocând fondul. Prin excepție de la această regulă, art. 480 alin. (3) C. proc. civ. stabilește că în oricare dintre cele două situații, instanța de apel va putea, totuși, trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, o singură dată, însă numai dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri, prin cererea de apel sau prin întâmpinare. Chiar dacă Tribunalul, în ceea ce privește cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiului Râmnicu Vâlcea, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia, Curtea de Apel Pitești, admițând apelul nu putea anula hotărârea atacată și trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, câtă vreme niciuna dintre părțile litigante nu a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. Prin urmare, cu privire la soluția data excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât, instanța de apel în mod just a aplicat regula instituită de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căreia, după anularea sentinței, va judeca procesul, evocând fondul. Pe de altă parte, lipsa mențiunii exprese, de anulare a sentinței apelate, din dispozitivul hotărârii este o chestiune pur formală și nu constituie un motiv de nulitate expresă în sensul art. 176 C. proc. civ., iar relativ la nulitatea virtuală stipulată de art. 175 din același cod, Înalta Curte constată că vătămarea pretinsă nu a fost dovedită, de vreme ce toate apărările formulate de acest pârât au fost examinate în concret, partea având și dreptul de recurs cu privire la chestiunile de legalitate în dispută. Astfel, deși se susține că nu au fost analizate apărările și probele formulate de către pârâtul Municipiul Râmnicu Vâlcea prin primar, recurenții ignoră faptul că acestea au fost comune celor doi pârâți, astfel că, analizând apelul formulat de Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, s-au analizat toate apărările de fond ale municipalității. Recurenții pretind că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea art. 222 C. civ., cu referire la răspunderea civilă a persoanelor juridice de drept public, din perspectiva soluției date excepției lipsei calității pasive a municipalității pârâte. Potrivit dispozițiilor art. 222 C. civ., "persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel". Înalta Curte apreciază că nu au fost încălcate sau aplicate greșit aceste dispoziții legale, pentru a fi atrasă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în calea de atac a recursului. Faptul că prin motivele inserate în cuprinsul hotărârii instanța contrazice concluziile susținerile pârâților nu este de natură a afecta legalitatea hotărârii pronunțate, raportat la situația de fapt reținută, aceea că evenimentul s-a produs de către animale care erau fără stăpân, în municipiul Râmnicu Vâlcea. Astfel, potrivit art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 55/2002, consiliile locale ale unităților administrativ-teritoriale sunt considerate proprietari ai câinilor fără stăpân și ai câinilor care circulă liberi, fără însoțitor, în locuri publice, care nu au fost revendicați ori adoptați în condițiile prevederilor legale și au obligația de a captura și escorta acești câini, prin intermediul personalului calificat. De asemenea, potrivit art. 1, 2 și 4 din O.U.G. nr. 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân, autoritățile locale au obligația de a înființa, în funcție de necesități, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare, servicii specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân, de a amenaja din fonduri proprii, în funcție de necesități, adăposturi pentru câinii fără stăpân, respectiv pentru acei câini care circulă liberi, fără însoțitor, în locuri publice, care vor fi capturați și transportați în adăposturile serviciilor pentru gestionarea câinilor fără stăpân. Din dispozițiile O.U.G. nr. 155/2001 rezultă că obligațiile ce revin consiliului local nu sunt doar de înființare a serviciilor specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân, ci și de a lua măsurile necesare pentru rezolvarea situațiilor periculoase. Prin urmare, câtă vreme legea "prevede altfel", dispozițiile art. 222 C. civ. nu sunt aplicabile speței pendinte. De asemenea, recurenții mai susțin că au fost încălcate dispozițiile art. 22 C. proc. civ., cu referire la o pretinsă schimbare a calificării juridice a acțiunii, întrucât prima instanță a reținut răspunderea civilă pentru fapta proprie prevăzută de art. 1357 C. civ., deși reclamanții au solicitat atragerea răspunderii pentru fapta câinilor. Analizând cererea de chemare în judecată, Înalta Curte observă că reclamanții au învestit instanța cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 1349 alin. (3) C. civ., dar și pe cele ale O.U.G. nr. 155/2001 privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân. Raportat la situația de fapt reținută de instanțele devolutive, în sensul că autorul reclamanților a fost atacat de câini fără stăpân, pe un teren aparținând municipiului Râmnicu Vâlcea, accesibil publicului, rezultă că pârâtului – Consiliul Local al municipiului Râmnicu Vâlcea, raportat la dispozițiile legii speciale enunțate anterior, îi sunt aplicabile dispozițiile art. 1349 alin. (3) C. civ., potrivit cărora, în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului. Având în vedere că din interpretarea dispozițiilor mai sus menționate, rezultă că în sarcina recurenților-pârâți, a căror răspundere este solidară, există obligația de identificare, capturare și escortare a câinilor fără stăpân, neidentificați și neînregistrați conform art. 21 din O.U.G. nr. 55/2002, care circulă liber, fără însoțitor, în municipiul Râmnicu Vâlcea, apare ca fiind nerelevant locul unde se refugiază câinii care l-au atacat pe autorul reclamanților sau faptul că unele persoane i-ar hrăni, astfel de împrejurări nefiind prevăzute de actul normativ indicat ca fiind exoneratoare de răspundere. În aceste condiții, nu se poate aprecia că hotărârea atacată este nelegală, câtă vreme există acte normative care identifică pârâtul Consiliul Local al municipiului Râmnicu Vâlcea ca fiind proprietar al câinilor fără stăpân care circulă liberi, fără însoțitor, în locuri publice din municipiul Râmnicu Vâlcea. Această prezumție este instituită chiar de lege, astfel că sarcina de a proba că acești câini sunt sub paza juridică a altor persoane sau instituții și nu a organelor administrative locale revine pârâților și nu reclamanților, instanța de apel stabilind în cadrul situației de fapt, că nu a fost realizată vreo astfel de dovadă contrară în cauză. Astfel, Curtea de apel a reținut că afirmațiile conform cărora câinii fără stăpân se refugiază în incintele unor societăți unde sunt hrăniți și unde nu pot fi urmăriți de personalul calificat au reprezentat simple alegații neprobate (la momentul evenimentului) și care chiar reale de ar fi, nu exonerează pârâții în speță, așa cum s-a expus anterior. Totodată, autoritățile locale nu pot invoca faptul că nu ar fi avut cunoștință de existența unui risc real și imediat pentru autorul reclamanților și că situația generală de risc era aceeași pentru toți cetățenii orașului. Omisiunea luării măsurilor cuvenite evitării incidentului cauzat de animalele aflate, conform art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 55/2002, în paza sa juridică (conform rechizitoriului câinii fără stăpân aflându-se la momentul incidentului într-un loc public din municipiul Râmnicu Vâlcea), reprezintă fapta ilicită reținută în sarcina pârâtului, fiind așadar incidente dispozițiile art. 1349 și art. 1375 C. civ. în cadrul deciziei recurate. Astfel, așa cum s-a arătat anterior de instanțele devolutive ale fondului, s-a apreciat că evenimentul reclamat s-a datorat culpei Consiliului Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea care nu și-a îndeplinit obligațiile legale de gestionare a situației câinilor fără stăpân. Mai mult, potrivit art. 1357 C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, iar autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. În acest sens, instanța apreciază că, deși nu s-a acționat sub forma intenției, ca formă a vinovăției, pârâții trebuiau și puteau să prevadă că neluarea tuturor măsurilor necesare și rezonabile pentru prevenirea producerii unor agresiuni de către câinii fără stăpân este de natură a cauza un prejudiciu. Astfel, însăși CEDO, în hotărârea pronunțată în cauza Georgel și D. împotriva României a precizat că în timp ce art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale are ca obiect principal protejarea indivizilor împotriva ingerinței arbitrare din partea autorităților publice, acesta nu obligă statul doar să se abțină de la astfel de ingerințe, ci poate da naștere inclusiv unor obligații pozitive pentru a asigura respectarea efectivă a drepturilor protejate de art. 8 (a se vedea, printre altele, X și Y împotriva Țărilor de Jos, nr. 8.978/80, pct. 23, 26 martie 1985). Obligațiile pozitive prevăzute de art. 8 din Convenție pot implica adoptarea unor măsuri menite să asigure respectarea vieții private chiar în sfera relațiilor dintre indivizi (a se vedea, printre altele, Stjerna împotriva Finlandei, nr. 18.131/91, pct. 38, 25 noiembrie 1994, și Botta împotriva Italiei, nr. 21.439/93, pct. 33, 24 februarie 1998). De asemenea, CEDO a statuat că noțiunea de viață privată include integritatea fizică și psihică a unei persoane și că statele au o obligație pozitivă de a preveni nerespectarea de către alte persoane a integrității fizice și morale a unui individ atunci când autoritățile știu sau ar fi trebuit să știe despre aceste nerespectări (a se vedea X și Y împotriva Țărilor de Jos, citată, pct. 22 și 23, Costello-Roberts împotriva Regatului Unit, nr. 38.719/97, pct. 118, 10 octombrie 2002, și M.C. împotriva Bulgariei, nr. 39.272/98, pct. 73 și 149, CEDO 2003-XII) De asemenea, CEDO a reținut că statele au o obligație pozitivă de a asigura respectarea demnității umane și calității vieții în anumite privințe (a se vedea L. împotriva Lituaniei, nr. 27.527/03, pct. 56, 11 septembrie 2007, și, mutatis mutandis, Pretty împotriva Regatului Unit, nr. 2.346/02, pct. 65, CEDO 2002-III). În atare condiții, câtă vreme problema gestionării câinilor fără stăpân este îndeobște cunoscută, aproape chiar de notorietate, instanța consideră că pârâții sunt ținuți să răspundă de neîndeplinirea obligației sau îndeplinirea ei necorespunzătoare, respectiv aceea de a lua toate măsurile necesare și rezonabile pentru prevenirea producerii unor agresiuni de către câinii fără stăpân. Pentru toate aceste argumente, care vin în suplinirea motivării deciziei atacate, Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul.