ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4426/2023

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată la data de 02.06.2021 pe rolul Curții de Apel Pitești sub nr. de dosar x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Școala Națională de Grefieri a solicitat anularea, în parte, a Dispoziției nr. 121/23.04.2021 a Secretarului General al Consiliului Superior al Magistraturii, precum și a actului emis de pârâtul CSM de respingere a contestației formulate de reclamanta, cu înlăturarea prevederilor potrivit cărora plata diferențelor salariate rezultate din aplicarea dispoziției contestate se va realiza cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat de la altă dată decât cea a comunicării Dispoziției nr. 121/23.04.2021 către reclamantă, cu consecința acordării drepturilor salariale ce i se cuvin de la data de 01.08.2016, respectiv 01.01.2018; - obligarea pârâtei Școala Națională de Grefieri la repararea prejudiciului prin plata diferenței dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială de 605,225 (începând cu data de 01.08.2016 și până la data de 03.07.2018 - când i-a încetat mandatul de director al SNG) și venitul efectiv plătit; - obligarea pârâtei Școala Națională de Grefieri la plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar și până la data plății efective, precum și a sumei reprezentând actualizarea diferențelor cu indicele de inflație până la data plății efective. La data de 30.06.2021, reclamanta A. a depus cerere modificatoare, prin care a solicitat anularea, în parte, și a Deciziei nr. 46/28.05.2021 a directorului Școlii Naționale de Grefieri, precum și a actului emis de pârâtul SNG de respingere a contestației formulate de reclamantă, respectiv H. C. civ. al SNG nr. 40/24.06.2021, cu înlăturarea prevederilor potrivit cărora plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea Deciziei contestate se va realiza cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat de la data emiterii Dispoziției nr. 102/02.04.2021 a secretarului general al Consiliului Superior al Magistraturii, și cu consecința acordării drepturilor salariale ce i se cuvin de la data de 01.08.2016, în cuantumul stabilit conform deciziei contestate.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 707 din 6 aprilie 2022 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii cu privire la capetele de cerere introduse prin modificarea de acțiune formulată de reclamantă. S-au respins capetele de cerere introduse prin modificarea de acțiune formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca fiind formulate față de o persoană fără calitate procesuală pasivă. S-a respins în rest acțiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta, A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Școala Națională de Grefieri, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.: - în cauză nu poate fi reținuta prescripția extinctivă întrucât aceasta curge de la momentul nașterii dreptului la acțiune, iar în speță drepturile salariale cuvenite în temeiul deciziilor contestate devin lichide și exigibile abia la data emiterii acestor decizii, care constituie, titlul executoriu în baza cărora vor fi plătite. Ca urmare, pentru perioada anterioară, termenul de prescripție nici nu a început să curgă; - pe de altă parte, termenul de prescripție extinctivă este întrerupt prin recunoașterea datoriei de către debitor. Din moment ce prin fiecare act de salarizare angajatorul a recunoscut dreptul de i se acorda drepturile bănești prevăzute de lege, acestea este obligat să le calculeze în acord cu dispozițiile legale aplicabile. Astfel, chiar dacă termenul de prescripție extinctivă ar fi început să curgă anterior deciziei atacate, el a fost întrerupt prin fiecare act succesiv de salarizare, inclusiv prezenta decizie, astfel încât prescripția nu s-a împlinit; - ulterior pronunțării sentinței civile nr. 188/10.12.2020 pronunțate în dosarul nr. x/2020 au fost emise dispozițiile de salarizare contestate, astfel că rezultă fără dubiu intenția de a recunoaște datoria din partea intimaților -pârâți. La stabilirea drepturilor salariale pârâții - intimați au avut în vedere întreaga perioadă anterioară pentru care legislația relevantă și hotărârea CCR au recunoscut egalizarea acestor drepturi, iar nu doar perioada de 3 ani anteriori emiterii actelor contestate. - s-a invocat art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici potrivit căruia termenul de prescripție este întrerupt în cazul în care intervine o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale sau derivând din plata salariului; - nu sunt aplicabile dispozițiile art. 171 din Codul muncii astfel cum au fost interpretate de intimații – pârâți, arătându-se că la data de sesizării instanței, termenul de 3 ani de la data ultimei decizii prin care drepturile salariale au fost recunoscute nu era împlinit; - s-a invocat, cu titlu de jurisprudență, sentința nr. 60/08.07.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020 al Curții de Apel Pitești; - a susținut recurenta – reclamantă că prescripția extinctivă este o sancțiune pentru creditorul nediligent, ipoteză care nu se regăsește în speță, unde culpa pentru neacordarea acestor drepturi salariale revine integral instituțiilor emitente, culpa fiind recunoscută prin chiar deciziile de salarizare contestate, care nu se bazează pe texte legale noi, ci pe cele existente încă de la momentul nașterii datoriei, în raport de interpretările date de Curtea Constituțională și de instanțele de judecată, acestea nefăcând decât să consfințească o situație deja existentă; - totodată, în sistemul C. civ. prescripția extinctivă este o instituție de ordine privată, astfel că debitorul are facultatea de a o invoca, iar nu instanța din oficiu; - s-a mai arătat că decizia contestată nu respectă principiul constituțional al egalității în fața legii, comparativ cu dispozițiile Ordinelor nr. 272/21.10.2019 și nr. 221/26.10.2020 ale Președintelui înaltei Curți de Casație și Justiție și aceasta contravine celor stabilite prin Decizia nr. 8/2021 (HP) emisă de Î.C.C.J. în procedura emiterii dezlegării unor chestiuni de drept, art. 1 din Protocolul 12 la Convenția E.D.O., art. 2 din alin. (1) O.G. nr. 137/2000 privind interzicerea discriminării; - în ceea ce privește acordarea dobânzii legale și actualizarea diferențelor salariale cu indicele de inflație, s-a solicitat admiterea cererii în vederea asigurării reparării integrale a prejudiciului cauzat reclamantei prin plata pentru o anumită perioadă de timp a unor drepturi salariale într-un cuantum inferior celui cuvenit, raportat la considerentele Deciziei nr. 2/2014 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, în dosarul nr. x/2013,

Apărările formulate în cauză Intimatul – pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. S-a arătat că motivele circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sunt nefondate, prima instanță pronunțând o soluție legală și temeinică cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive față de cererea modificatoare, precum și față de fondul cauzei, cu aplicarea întocmai a normelor de drept material incidente. Având în vedere că actele a căror anulare se solicită nu sunt emise de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, s-a solicitat să se constate că în mod corect a reținut instanța de fond faptul că intimatul - pârât Consiliul Superior al Magistraturii nu are calitate procesuală pasivă pentru pretențiile solicitate prin cererea modificatoare a acțiunii introductive. Potrivit art. 171 alin. (1) Codul muncii, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor, se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate iar Dispoziția nr. 121 din 23.04.2021 emisă de secretarul general al Consiliului Superior al Magistraturii prin care au fost recunoscute drepturile salariale solicitate în prezenta cauză, cu respectarea termenului de prescripție (mențiune expres prevăzută în cuprinsul dispoziției contestate) a fost dată urmare a conturării unei jurisprudențe constante a instanțelor de judecată sub acest aspect. S-a arătat că în mod corect a reținut instanța de fond faptul că intenția Consiliului Superior al Magistraturii a fost aceea de a recunoaște drepturile salariale pretinse de recurenta - reclamantă în cauza pendinte, exclusiv în limita termenului de prescripție, elocvente în acest sens fiind art. IV și VI din dispoziția atacată, care stabilesc fără echivoc acest aspect. De altfel, articole cu un cuprins similar se regăsesc și în Dispoziția nr. 102 din 02.04.2021 a secretarului general al Consiliului Superior al Magistraturii. Intimata – pârâtă Școala Națională de Grefieri a solicitat prin întâmpinare respingerea recursului ca nefondat. A arătat că prin decizia nr. 46 din 28 mai 2021 a directorului Școlii Națională de Grefieri s-au pus în aplicare prevederile dispoziției secretarului general al Consiliului Superior al Magistraturii nr. 121/2021, emițându-se astfel acte administrative prin care s-a realizat punerea în plată a drepturilor salariale recunoscute prin dispoziția Consiliului Superior al Magistraturii. Drepturile salariale din Decizia directorului Școlii Naționale de Grefieri nu sunt stabilite de către Școală, ci doar puse în plată. Decizia nr. 46/2021 a directorului Școlii Naționale de Grefieri a fost emisă cu respectarea prevederilor actului (dispoziției) Consiliului Superior al Magistraturii, act cu forță juridică superioară în vigoare și la data emiterii deciziei Școlii Naționale de Grefieri. Efectele deciziei Școlii Naționale de Grefieri se limitează exclusiv asupra dispozițiilor stabilite prin Dispoziția nr. 121/2021 a ordonatorului principal de credite, cu atribuții legale de stabilire a drepturilor salariale pentru persoanele cu funcții de conducere din cadrul Școlii Naționale de Grefieri. În mod corect a apreciat instanța de fond că intenția Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la inserarea art. I din Dispoziția secretarului general nr. 121/2021 a fost de egalizare a veniturilor pentru perioada anterioară conform Deciziei CCR nr. 794/2016, însă, în ceea ce privește recunoașterea drepturilor în sensul recalculării și plății efective a acestora în mod voluntar, intenția reală a fost de recunoaștere a dreptului reclamantei-recurente numai pentru ultimii trei ani.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este nefondat, pentru următoarele considerente: Argumente de fapt și de drept relevante În fapt, reclamanta solicită prin cererea de chemare în judecată anularea în parte a Dispoziției nr. 121/23.03.2021 emisă de Secretarul general al CSM, precum și a actului prin care i-a fost respinsă contestația formulată împotriva acestei dispoziții, anulare solicitată în ceea ce privește dispoziția de acordare a drepturilor salariale cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani; a solicitat, de asemenea, obligarea SNG la repararea prejudiciului prin plata diferenței dintre venitul calculat potrivit valorii de referință sectorială 605,225 începând cu data de 01.08.2016 și până la data de 03.07.2018 când i-a încetat mandatul de director al SNG și venitul efectiv plătit, cu plata dobânzii legale aferente drepturilor salariale solicitate și actualizarea sumelor cu indicele de inflație. Ulterior, prin cererea modificatoare a solicitat și anularea în parte a Deciziei nr. 46/28.05.2021 a directorului SNG, precum și a actului emis de SNG prin care a fost respinsă contestația sa, respectiv H. C. civ. al S.N.G. nr. 40/24.06.2021, în ceea ce privește înlăturarea prevederilor potrivit cărora plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea deciziei contestate se va realiza cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat de la data emiterii Dispoziției nr. 102/02.04.2021 a Secretarului general al CSM, cu consecința acordării drepturilor salariale care i se cuvin de la data de 01.08.2016 în cuantumul stabilit potrivit deciziei contestate. Reclamanta a ocupat funcția de director al SNG în mod succesiv, în perioada 01.08.2016 – 03.07.2018, sens în care, pârâtul CSM în calitate de ordonator principal de credite, în vederea egalizării drepturilor salariale potrivit aspectelor indicate în preambulului actului contestat în parte, a emis Dispoziția nr. 121 din 23.04.2021 a secretarului general al Consiliului Superior al Magistraturii Prin Decizia nr. 46/28.05.2021 emisă de SNG în calitate de ordonator secundar de credite în vederea punerii în executare a Dispoziției nr. 121/2021 emisă de CSM, contestată în parte, i-au fost stabilite reclamantei drepturile salariale, precizându-se la art. V din act, în acord cu cele cuprinse și în Dispoziția nr. 121/2021 emisă de CSM, că drepturile salariale vor fi plătite cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani. Recurenta – reclamanta a criticat sentința primei instanțe în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în ceea ce privește aplicarea normelor de drept material prevăzute de art. 171 alin. (1) din Codul Muncii, art. 117 din Legea nr. 188/1999 și art. 2517 din C. civ., referitor la constatarea legalității dispozițiilor conform cărora plata diferențelor salariale rezultate se va realiza cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat de la data emiterii Dispoziției nr. 102/02.04.2021. Din analiza Dispoziției nr. 121 din 23.04.2021 a Secretarului general al Consiliului Superior al Magistraturii rezultă că emitentul a avut în vedere două situații distincte, respectiv situația în care personalului i s-a recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON în mod administrativ, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă și situația în care personalul are hotărâri judecătorești executorii pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora. Corect a reținut instanța de fond că în cauza soluționată prin sentința civilă nr. 1899/10.12.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu CSM și SNG, plata drepturilor salariale constând în recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 și în continuare, plata diferențelor rezultate, a dobânzii legale și actualizarea sumei cu indicele de inflație. În cauza indicată a fost admisă excepția prescripției și s-au constatat prescrise drepturile solicitate pentru perioada 01.08.2016 – 11.03.2017, iar soluția cu privire la excepția prescripției extinctive a fost menținută prin decizia civilă nr. 151/2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în apel. Prin urmare, în cazul reclamantei plata diferențelor salariale se realizează în conformitate cu Art. VI din dispoziție "cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii Dispoziției nr. 102/02.04.2021 a secretarului general al Consiliului Superior al Magistraturii". Din preambulul Deciziei nr. 46/2021 emisă de către SNG rezultă că aceasta a fost emisă în considerarea Dispoziției nr. 121/2021 emisă de CSM, iar la art. V din Decizia nr. 46/2021 se prevede expres că sumele rezultate din calculul diferențelor salariale în aplicarea deciziei se va efectua după asigurarea fondurilor necesare în bugetul SNG, cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii Dispoziției nr. 102/02.04.2021 a secretarului general al CSM. Intervalul de timp pentru care s-a stabilit prin dispozițiile contestate recalcularea și plata drepturilor salariale pentru personalul care nu beneficiază de un titlu executoriu prin care să se stabilească o altă perioadă, derogatorie, nu este mai mic în raport cu intervalul maxim la care pârâtul ar fi putut fi obligat la recunoașterea și plata drepturilor salariale prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești conform art. 171 din Codul Muncii, în cazul invocării prescripției. Obligarea pârâtului la stabilirea unui interval mai mare decât cel menționat în dispoziția contestată ar încălca prevederile art. 2506 alin. (2) C. civ. care prevede că, după împlinirea termenului de prescripție, cel obligat poate refuza executarea prestației. Nu există o îngrădire legală sau de altă natură, prin care persoana împotriva căreia curge prescripția să fie obligată să recunoască existența unei creanțe în alte limite decât cele apreciate de aceasta. Or, una din aceste limite în care o persoană poate face recunoașterea unei creanțe poate fi stabilită prin raportare la termenul de prescripție instituit de lege, așa cum s-a procedat și în ceea ce privește actele a căror anulare se solicită în cauză. Prin urmare, nu poate fi reținut ca întemeiat argumentul reclamantei referitoare la imposibilitatea invocării prescripției de către pârât la emiterea ordinelor de salarizare. Faptul că prescripția extinctivă nu mai este reglementată ca o instituție juridică de ordine publică în lumina noului C. civ., noile dispoziții legale conferindu-i caracter de ordine privată, nu atrage consecința imposibilității invocării prescripției de către emitentul actelor atacate. Dimpotrivă, prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge (art. 2512 alin. (1) C. civ.), ceea ce, de altfel, au și făcut autoritățile emitente pârâte prin intermediul actelor contestate. Susținerea referitoare la recunoașterea dreptului de către pârâți și efectele acesteia asupra prescripției este nefondată. Cu titlu general, Curtea reține că în ceea ce privește recunoașterea dreptului de către debitor, este necesar a se distinge în funcție de momentul în care intervine. Astfel, în cazul în care recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului (art. 2537 pct. 1 C. civ.), începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii; în schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă în fapt o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și urm. C. civ. În plus, trebuie ca recunoașterea dreptului să respecte, și în acest caz, dispozițiile art. 2538 C. civ. și să fie făcută prin act scris. Sunt nefondate susținerile recurentei – reclamante potrivit cărora termenul de prescrispție a fost întrerupt în temeiul art. 117 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, întrucât nu a intervenit o recunoaștere din partea debitorului cu privire la drepturile salariale, recunoaștere care să derive din plata salariului. Susținerea reclamantei în sensul că prevederile contestate din actele administrative vizate ar conține o recunoaștere a dreptului salarial începând cu data de 01.08.2016 și valorificarea acestei recunoașteri din perspectiva prevederilor 2506 alin. (4)., 2506 și 2507 Cod.civ. referitoare la renunțarea la prescripție nu poate fi primită. Astfel, conform prevederilor C. civ., recunoașterea dreptului prin act scris trebuie să fie neîndoielnică, fiind exclus orice echivoc. În cauză, nu se poate reține lipsa echivocului câtă vreme dispozițiile contestate limitează în mod expres plata la ultimii 3 ani anteriori emiterii Dispoziției nr. 102/02.04.2021. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind interzicerea discriminării, Înalta Curte reține dezlegările date de Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 818/2008, prin care s-a reținut că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Pentru argumentele prezentate, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.