ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 25 octombrie 2023

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentința penală 67/09.03.2020 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2015, referitor la inculpatul A. s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza a 2-a din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de constituire grup infracțional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) și (2) din C. pen.

În temeiul art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, a fost condamnat inculpatul A., la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu.

În baza art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) din C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, pe o perioadă de 3 ani, în condițiile art. 68 alin. (1) lit. c).

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., i s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) din C. pen.

În temeiul art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 a fost condamnat inculpatul A. la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de spălare de bani.

I s-a interzis inculpatului ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) din C. pen., pe o perioadă de 2 ani.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen., i s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) din C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare, la care s-a adăugat 1/3 din cealaltă pedeapsă, inculpatul urmând a executa pedeapsa rezultantă de 4 ani închisoare.

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară rezultantă, respectiv interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) din C. pen. pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 45 alin. (5) și (3) lit. a) din C. pen., i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie rezultantă, respectiv interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) din C. pen.

În temeiul art. 72 alin. (1) din C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reținerii și a arestului la domiciliu, de la data de 26.05.2015 până la data de 25.06.2015.

În temeiul 404 alin. (4) lit. d) din C. proc. pen. raportat la art. 33 din Legea 656/2002, s-a dispus confiscarea specială a suprafeței de 56 ha de plantație viticolă, aflată în prezent în proprietatea S.C. B. S.R.L. de pe raza localității Zăbrani, plantație care a făcut obiectul cererii de modificare a datelor în Registrul plantațiilor viticole nr. 7516/01.11.2013.

În temeiul art. 397 din C. proc. pen. raportat la art. 1349 și următoarele din C. civ., s-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă Consiliul Local al Comunei Zăbrani și, în consecință, a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 110.250 euro, reprezentând prejudiciul cauzat UAT Consiliul Local Zăbrani.

În temeiul art. 397 alin. (2)-(4) din C. proc. pen. raportat la art. 249 din C. proc. pen., s-a dispus menținerea măsurilor asigurătorii luate de procuror prin Ordonanța din 08 iunie 2015, respectiv sechestrul asigurător luat asupra următoarelor bunuri imobile: 22 imobile aparținând inculpatului A. (din care 2 construcții cu teren aferent și 20 terenuri extravilane); 23 imobile aparținând inculpatului C. (din care 2 apartamente, 1 teren intravilan cu construcții, un teren intravilan și 19 terenuri extravilane); 2 imobile (teren extravilan) aparținând inculpatului D.; 1 imobil (teren extravilan) aparținând inculpatului E.; menținerea măsurilor asigurătorii luate de procuror prin Ordonanța din data de 30 iulie 2015, prin care s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra unui număr de 9 imobile (teren extravilan) aparținând inculpatei S.C. F. S.R.L. și indisponibilizarea sumelor de bani (în RON și valută) din conturile bancare ale inculpatelor S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L. și S.C. H. S.R.L.; menținerea măsurii asigurătorii luată de procuror prin Ordonanța din data de 02 decembrie 2015, prin care s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunului imobil-plantație de viță de vie, formată din butași și sistem de susținere, de pe suprafața de 56 ha, pe teritoriul administrativ al comunei Zăbrani, aflată în proprietatea S.C. B. S.R.L..

Împotriva acestei sentințe au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție- Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara, inculpații A., I., E., D. și C., precum și părțile civile Agenția de Plăți și Intervenții în Agricultură și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad.

Prin decizia penală nr. 142/A din data de 28 ianuarie 2021 pronunțată în Dosarul nr. x/2015, în ceea ce îl privește pe inculpatul A., Curtea de Apel Timișoara a dispus următoarele:

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) din C. proc. pen., a respins, ca nefondate, apelurile declarate de către inculpații A. și I. Petru împotriva sentinței penale nr. 67 din data de 9 martie 2020 pronunțate de Tribunalul Arad în Dosarul x/2015

În baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara, inculpații E., D. și C., precum și de către părțile civile Agenția de Plăți și Intervenții în Agricultură și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad, împotriva aceleiași sentințe penale.

A desființat, în parte, sentința penală atacată, după cum urmează:

Cu privire la inculpatul A.:

L-a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat prevăzute de art. 367 alin. (1) din C. pen.

A menținut pedeapsa aplicată de prima instanță, de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000.

A menținut pedeapsa aplicată de prima instanță, de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

A aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și de-a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public, prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) din C. pen., pe o durată de 3 ani, pe lângă fiecare pedeapsă principală.

În baza art. 65 alin. (1) a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, pe lângă fiecare pedeapsă principală, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) din C. pen.

În temeiul art. 38 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa rezultantă de 4 ani și 4 luni închisoare (pedeapsa cea mai grea de 3 ani + 1/3 din celelalte pedepse).

În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din C. pen., a aplicat inculpatului, alături de pedeapsa principală rezultantă, pedeapsa complementară prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a), b), k) din C. pen., pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 45 alin. (5) și (3) lit. a) din C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și k) din C. pen.

Împotriva acestei decizii, contestatorul condamnat A. a formulat contestație în anulare.

Prin decizia penală nr. 87/CA din 23 martie 2023, Curtea de Apel Timișoara a respins, ca nefondată, cererea de suspendare a procesului penal formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara.

În temeiul art. 432 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 426 lit. b) din C. proc. pen., a admis contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva deciziei penale nr. 142/A din data de 28 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/2015.

A desființat, în parte, decizia penală nr. 142/A din 28 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și, implicit, sentința penală nr. 67 din data de 09 martie 2020 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2015, în latură penală, cu privire la acest inculpat și numai în ceea ce privește infracțiunea de constituirea unui grup infracțional organizat, prevăzută de art. 367 alin. (1) din C. pen. și, rejudecând apelul în aceste limite:

A descontopit pedeapsa rezultantă de 4(patru) ani și 4(patru) luni de închisoare aplicată inculpatului A. și a repus în individualitatea lor pedepsele componente, respectiv:

- pedeapsa de 1 (unu) an de închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de constituirea unui grup infracțional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) din C. pen.

- pedeapsa de 3(trei) ani de închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000;

- pedeapsa de 3(trei) ani de închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

A înlăturat sporul de pedeapsă de 1 an și 4 luni de închisoare aplicat în urma contopirii.

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a-II-a din C. proc. pen., art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. și art. 5 din C. pen. cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen., astfel cum a fost interpretat prin deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și prin Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat prevăzute de art. 367 alin. (1) din C. pen., întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale.

În baza art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) din C. pen., a contopit pedepsele aplicate inculpatului A. respectiv:

- pedeapsa de 3(trei) ani de închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000;

- pedeapsa de 3(trei) ani de închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 din C. pen.

A aplicat pedeapsa cea mai grea, de 3(trei) ani de închisoare, la care a adăugat un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, respectiv 1(unu) an de închisoare, inculpatul urmând a executa pedeapsa rezultantă de 4(patru) ani de închisoare, în regim de detenție.

A anulat Mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 97 din data de 28.01.2021 emis de Tribunalul Arad în baza sentinței penale nr. 67 din data de 09.03.2020 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. x/2015, definitivă prin decizia penală nr. 142/A din 28 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și a dispus emiterea unui nou mandat în conformitate cu prevederile prezentei hotărâri.

A menținut celelalte dispoziții ale deciziei penale atacate, care nu contravin prezentei hotărâri.

Împotriva deciziei penale nr. 87/CA din 23 martie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Timișoara, la data de 21 aprilie 2023.

În motivarea cererii de recurs în casație formulate, procurorul a susținut că în speță este incident cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., întrucât în mod greșit instanța de apel a dispus încetarea procesului penal cu privire la infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat prevăzute de art. 367 alin. (1) din C. pen.

Pentru a pronunța decizia penală nr. 87/CA din 23 martie 2023, instanța a luat în considerare interpretarea dată prin considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 358/2022 și a constatat intervenită prescripția răspunderii penale, ca lege mai favorabilă, fără a avea în vedere că în cazul prescripției răspunderii penale instanța de contencios constituțional a pronunțat două decizii contradictorii (nr. 297/2018 și nr. 358/2022).

Infracțiunea ce face obiectul cauzei este una dintre infracțiunile care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, întrucât inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru infracțiunile de constituire a unui grup infracțional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) din C. pen., de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 13

2

din Legea nr. 78/2000 și de spălare de bani prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, inițiativa constituirii grupului infracțional organizat aparținându-i chiar inculpatului A., iar scopul constituirii grupului a fost tocmai comiterea de infracțiuni prin care s-a adus atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, prin fraudarea fondurilor provenind din Fondul European de Garantare în Agricultură, fonduri destinate sprijinirii planurilor individuale de restructurare/reconversie viticolă.

Principiul supremației dreptului Uniunii Europene impune instanței naționale să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept a Uniunii.

A precizat că prescripția răspunderii penale în ceea ce privește infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) din C. pen., de care este acuzat inculpatul A., a fost întreruptă prin mai multe acte de procedură, respectiv prin ordonanța din data de 22.05.2015, prin care s-a dispus, printre altele, efectuarea în continuare a urmăririi penale față de acesta inclusiv sub aspectul infracțiunii menționate, inculpatului fiindu-i aduse la cunoștința faptele pentru care este cercetat, prin ordonanța din data de 26 mai 2015, prin care a fost pusă în mișcare acțiunea penală față de inculpat și prin ordonanța din data de 27 noiembrie 2015 privind extinderea urmăririi penale și punerea în mișcare a acțiunii penale față de inculpatul A. pentru infracțiunea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002.

Totodată, a precizat că, pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat săvârșită în perioada 2011-2015, termenul de prescripție generală a răspunderii penale, de 5 ani, prevăzut de art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen. a început să curgă din 2015, fiind întrerupt succesiv la 22.02.2015, 26.05.2015, 27.11.2015, de fiecare dată începând să curgă un nou termen de prescripție.

Prin urmare, fiind întrerupt cursul prescripției anterior pronunțării și publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 518/25.06.2018, nu mai este incidentă situația de vid legislativ stabilită prin Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 565/09.06.2022.

În sprijinul acestei interpretări, a făcut trimitere la jurisprudența Curții Constituționale privind aplicarea retroactivă a dispozițiilor legale prin care anumite infracțiuni au fost declarate imprescriptibile (Deciziile nr. 511/2013 și 341/2014), din care rezultă că, în cazul normelor care reglementează prescripția, principiul aplicării legii penale mai favorabile poate fi pus în balans cu cerințele echității substanțiale.

Totodată, a subliniat distincția pe care o face Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la aplicarea art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea principiului retroactivității legii penale mai favorabile între normele privind prescripția și cele care definesc infracțiunile și pedepsele care le sancționează. Astfel, dacă nu este pusă în discuție posibilitatea de a sancționa fapte cu privire la care termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit, neaplicarea celei mai favorabile interpretări a legii în materie nu pune probleme din perspectiva art. 7 din Convenție (Decizia din data de 22 septembrie 2015, cauza Borcea c. României, par. 64-67).

Curtea Europeană de Justiție consideră că neutralizarea efectului temporal al întreruperii termenului de prescripție poate crea un risc sistemic de impunitate în cauzele privind fraude grave aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene. În acest caz, instanța internă trebuie să lase neaplicată legea internă privind reducerea termenului prescripției speciale, cu excepția cazului în care neaplicarea legii interne mai favorabile determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii. Faptul că legiuitorul național prelungește un termen de prescripție cu aplicare imediată inclusiv pentru fapte imputate care nu sunt încă prescrise nu aduce, în principiu, atingere principiului legalității infracțiunilor și pedepselor - deciziile din cauzele C-105/14 (Taricco I) și C-42/17 (Taricco II).

A apreciat că, deși prescripția răspunderii penale este o instituție de drept material, instituția întreruperii prescripției reprezintă în esență unul dintre efectele actelor de procedură, acte realizate în cursul procesului penal de către organele judiciare. Acest fapt rezultă inclusiv din aceea că în cuprinsul Deciziei nr. 358/2022 (par. 67) Curtea Constituțională tratează în mod distinct cele două instituții. Având în vedere natura ei, întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale este guvernată de principiul aplicării imediate a legii care guvernează actele de procedură. Ca urmare, orice act de procedură întocmit în intervalul de timp situat până la data de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018) a produs efectul juridic prevăzut de dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale.

A mai precizat că, în Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, EU:C: 1964:66, p. 1158-1160), Curtea a stabilit principiul supremației dreptului comunitar, înțeles în sensul în care consacră prevalența acestui drept asupra dreptului statelor membre. În această privință, Curtea a constatat că instituirea prin Tratatul CEE a unei ordini juridice proprii, acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea statelor menționate de a face să prevaleze, împotriva acestei ordini juridice, o măsură unilaterală ulterioară sau de a opune dreptului născut din Tratatul CEE norme de drept național, indiferent de natura acestora, altfel existând riscul ca acest drept să își piardă caracterul comunitar și ca fundamentul juridic al Comunității înseși să fie pus în discuție. Or, în acest context faptic și normativ, a considerat evident că, prin prisma jurisprudenței CJ.U.E. (cauzele Taricco I și II și Euro Box Promotion) și având în vedere Ordonanța dispusă ca urmare a numeroaselor sesizări cu același obiect (respectiv întrebările dacă neaplicarea Deciziei nr. 358/2022 a Curții Constituționale ar fi conformă dreptului comunitar și dacă lăsarea neaplicată a prevederilor naționale în materie de prescripție aduce atingere art. 49 paragraful 1 teza ultimă din Carta drepturilor fundamentale), pentru evitarea riscului sistemic de impunitate este necesară aplicarea legislației naționale privind prescripția specială a răspunderii penale, făcându-se abstracție de interpretarea dată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 297/2018.

Prin urmare, în cauzele care vizează interesele financiare ale Uniunii Europene (infracțiuni de fraudă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, corupție, evaziune fiscală și contrabandă), potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, deciziile instanței constituționale care afectează aceste interese devin inaplicabile.

Față de aspectele dezvoltate pe larg în cererea scrisă aflată la dosar, a apreciat că în cauză nu se impunea constatarea încetării procesului penal motivat de împlinirea termenului general de prescripție, întrucât, dând prevalentă principiului supremației dreptului Uniunii Europene, instanța trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin acte de procedură care au fost comunicate suspecților/inculpaților și să constate că termenul de prescripție specială nu s-a împlinit în prezenta cauză, cu atât mai mult cu cât, în considerarea Deciziei CJUE din data de 21.12.2021, Completul de 5 Judecători al ICCJ a lăsat neaplicată o altă decizie a Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 417/2019, considerând ca ar fi generat un risc sistemic de impunitate (Decizia penală nr. 41, pronunțată la data de 07.04.2022 în Dosarul x/2018 al I. C. civ..J).

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la data de 19 mai 2023, când s-a stabilit termen la data de 28 iunie 2023, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) din C. proc. pen.

Prin încheierea din data de 28 iunie 2023, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Timișoara împotriva deciziei penale nr. 87/CA din data de 23 martie 2023 a Curții de Apel Timișoara, secția penală și a fost trimisă cauza Completului C1 în vederea judecării cererii de recurs în casație.

Analizând recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, în temeiul art. 448 alin. (1) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație se poate exercita exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive de legalitate expres și limitativ prevăzute de legea procesual penală. Dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

În acest context, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are ca finalitate nici remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În cauza de față, Ministerul Public a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal".

Cazul de casare evocat este incident în ipoteza în care, în raport cu actele existente la dosar și cu regulile de drept aplicabile la data soluționării definitive a cauzei, se constată reținerea eronată a unuia dintre impedimentele la exercitarea acțiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen., și, în temeiul acestuia, pronunțarea unei soluții nelegale de încetare a procesului penal.

În speță, cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale valorificat în rejudecare de către instanța de apel, după admiterea contestației în anulare, este cel prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., fiind constatată intervenirea prescripției răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general de prescripție.

Situația de fapt pe care s-a întemeiat decizia recurată constă în aceea că, inculpatul A., împreună cu E., a inițiat și constituit un grup structurat, grup la care au aderat ulterior și l-au sprijinit inculpații C. și D., în vederea comiterii de infracțiuni prin care s-a adus atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene, prin fraudarea fondurilor provenind din Fondul European de Garantare în Agricultură, grup infracțional organizat care a acționat între anii 2011-2015.

În ce privește cazul concret de împiedicare a exercitării acțiunii penale, în rejudecarea apelului după admiterea în principiu a contestației în anulare, s-a constatat intervenită prescripția răspunderii penale, ca urmare a împlinirii termenului general pentru infracțiunea de constituire a unui grup infracțional organizat prevăzută de art. 367 alin. (1) din C. pen., de 5 ani, reglementat de art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., care a început să curgă din 2015 și s-a împlinit în 2020, înainte de pronunțarea deciziei penale 142/A din 28 ianuarie 2021 a Curții de Apel Timișoara.

Pentru a aprecia în acest sens, curtea a avut în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul infracțiunii ce face obiectul judecății, acestea fiind cuprinse între 1 și 5 ani de închisoare. Potrivit art. 154 alin. (2) din C. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă la data săvârșirii infracțiunii, respectiv din anul 2015 și acest termen s-a împlinit în anul 2020.

Examinând criticile formulate în recurs în casație, Înalta Curte constată că, în contextul adoptării Deciziei nr. 67 din 25 octombrie 2022 a instanței supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 1141 din 28 noiembrie 2022, aceasta are caracter nefondat.

Prin hotărârea prealabilă adoptată în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit cu caracter obligatoriu că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse, din perspectiva aplicării lor în timp, principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată și art. 5 din C. pen.

În considerentele hotărârii prealabile s-a arătat, printre altele, că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei nr. 297/2018, constituie o normă de drept penal material, iar nu o normă de procedură penală.

Prin urmare, date fiind argumentele expuse în Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituționale (publicată în Monitorul Oficial Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014), în cauzele pendinte nu pot fi combinate dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen., în forma anterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018, prin considerarea că actul de procedură a produs un efect întreruptiv al cursului prescripției, cu dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. ulterioare publicării deciziei menționate, care înlătură un asemenea efect, după cum s-a arătat în Decizia Curții Constituționale nr. 358/2022, întrucât o eventuală combinare a dispozițiilor legale ar însemna ca organele judiciare să aplice două acte normative referitoare la aceeași instituție juridică, exercitând un atribut care nu le revine și intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului.

Înalta Curte a reținut, de asemenea, că revine fiecărei instanțe de judecată învestite cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu al dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând însă cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia.

Dezlegarea obligatorie a problemei de drept astfel enunțate, referitoare la natura dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., în general, și a întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, în special, este incidentă și în speța de față.

Curtea de Apel Timișoara a valorificat incidența prescripției generale a răspunderii penale, ca efect al adoptării Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, interpretând și aplicând normele de drept penal pertinente în concordanță cu dezlegarea obligatorie a problemei de drept ce a făcut obiectul hotărârii prealabile anterior menționate.

Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei pronunțate în dezlegarea unei chestiuni de drept și situația factuală definitiv reținută prin hotărârea instanței de apel și care nu mai poate fi cenzurată de instanța de casație, termenul de prescripție a răspunderii penale pentru infracțiunea dedusă judecății, prevăzută de art. 367 alin. (1) din C. pen., este, potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen., de 5 ani și a început să curgă în anul 2015, odată cu consumarea infracțiunii.

De vreme ce, subsecvent deciziilor luate în contenciosul constituțional, legea penală mai favorabilă, astfel cum a fost identificată de instanța de apel, respectiv C. pen. în vigoare în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, nu a inclus cazuri de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, rezultă că termenul de prescripție generală s-a împlinit, în cauză, în anul 2020, astfel că soluția de încetare a procesului penal este legală în raport de interpretarea obligatorie a instanței supreme la care am făcut referire.

Cu privire la invocarea hotărârii pronunțate de Curtea Europeană de Justiție, Marea Cameră, la data de 24 iulie 2023, în cauza C-107/23 se reamintește că, dată fiind natura juridică a recursului în casație, aceea de cale extraordinară de atac de anulare, al cărei scop este, potrivit art. 433 din C. proc. pen. acela de a supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, constatarea nelegalității deciziei date în apel sub aspectul intervenirii cauzei de încetare, nu poate fi raportată decât la fondul legislativ existent la momentul pronunțării hotărârii recurate.

Din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., pentru a se constata acest motiv de nelegalitate, existența cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate atât sub aspect factual, cât și legislativ. Astfel, în cazul prescripției răspunderii penale, analiza de legalitate se limitează la verificarea împlinirii sau nu a termenului, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei și legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv, de instanța de apel, având în vedere eventuala incidență a unor cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului acestui termen în raport de cadrul normativ și interpretativ existent la data pronunțării deciziei.

Or, hotărârea Curții Europene de Justiție, Marea Cameră, în cauza C-107/23, a fost pronunțată la data de 24 iulie 2023, ulterior deciziei atacate, așadar, legalitatea soluției de încetare din data de 23 martie 2023 nu poate fi analizată în raport de această decizie.

Astfel, la momentul pronunțării deciziei atacate, calificarea în dreptul național a instituției prescripției ca fiind o instituție de drept substanțial, chestiune asupra căreia a statuat cu caracter obligatoriu instanța supremă prin decizia amintită, atrăgea incidența principiului legii penale mai favorabile, iar elementele de interpretare oferite prin Hotărârea pronunțată de Curtea Europeană de Justiție, Marea Cameră, la data de 21 decembrie 2021, în cauzele conexate C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, cât și prin Hotărârea din 5 decembrie 2017, în cauza C-42/17, nu ofereau argumente pentru o eventuală înlăturare a jurisprudenței obligatorii menționate.

În acest sens, este relevantă statuarea din cuprinsul paragrafului 209 din hotărârea pronunțată la data de 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion, în cuprinsul căreia Curtea precizează expres că, în cauzele în care s-a dispus sesizarea prealabilă, sunt antamate cerințele care decurg din articolul 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene privind dreptul la un proces echitabil, situație în care nu poate fi opus un standard național de protecție a drepturilor fundamentale care să implice un risc sistemic de impunitate, instanța națională având obligația de a se asigura că infracțiunile ce intră în domeniul dreptului Uniunii fac obiectul unor sancțiuni penale care au un caracter efectiv și disuasiv. Curtea a subliniat, însă, că, în drept, ipoteza este distinctă de situația în care instanța națională ajunge să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile naționale în cauză se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din Cartă, situație în care nu este ținută să se conformeze acestei obligații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61).

Or, în speță, în raport de deciziile obligatorii amintite, era incidentă tocmai ipoteza avută în vedere de Curtea de Justiție la pronunțarea Hotărârii din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17, (Taricco 2), prin care s-a statuat în sensul că "Articolul 325 alin. (1) și (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanței naționale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracțiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziții interne în materie de prescripție care intră sub incidența dreptului material național și care se opun aplicării unor sancțiuni penale efective și disuasive într-un număr considerabil de cazuri de fraudă gravă aducând atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene sau care prevăd termene de prescripție mai scurte pentru cazurile de fraudă gravă aducând atingere intereselor respective decât pentru cele aducând atingere intereselor financiare ale statului membru în cauză, cu excepția cazului în care o astfel de neaplicare determină o încălcare a principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, din cauza unei lipse de precizie a legii aplicabile sau pentru motivul aplicării retroactive a unei legislații care impune condiții de incriminare mai severe decât cele în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii.".

Acest raționament este reluat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și în considerentele Hotărârii pronunțate în cauza C-107/23, (paragrafele 95-125), Curtea concluzionând că instanțele române nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile instanței de contencios constituțional amintite, în pofida existenței unui risc sistemic de impunitate a unor infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în măsura în care deciziile se întemeiază pe principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, inclusiv a regimului de prescripție referitor la infracțiuni.

Elementul de noutate în interpretarea articolului 325 alin. (1) TFUE și articolul 2 alin. (1) din Convenția PIF a constat în aceea că aplicarea de către o instanță națională a standardului național de protecție care repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, trebuie considerat ca fiind de natură să compromită supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii, în sensul jurisprudenței amintite (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C-357/19, C-379/19, C-547/19, C-811/19 și C-840/19, punctul 212).

Cât privește obligativitatea deciziei menționate, care impune instanței naționale să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) și permite repunerea în discuție a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de pronunțarea Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, aceasta operează exclusiv în cauzele pendinte la data pronunțării sale, în contextul în care legea procesual penală în vigoare nu reglementează un remediu pentru situația în care o hotărâre se dovedește a fi incompatibilă cu o interpretare a dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.

Înalta Curte reține totodată că primează principiul securității raporturilor juridice și cel al autorității de lucru judecat, atât în ordinea juridică europeană, cât și în sistemele juridice naționale, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând constant asupra necesității ca hotărârile judecătorești definitive să nu mai poată fi puse în discuție (Hotărârea din 30 septembrie 2003, Kobler, în cauza C-224/01), cu excepția situației în care normele de procedură interne aplicabile autorizează reexaminarea (Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, în cauza C-453/00 și Hotărârea din 10 iulie 2014, K. Spa, în cauza C-213/13).

În concluzie, analiza privind cazul de recurs în casație se raportează, potrivit legii procesual penale române, la regulile de drept existente la data pronunțării deciziei în apel, instanța nefiind abilitată să reexamineze pe această cale hotărârea atacată prin prisma compatibilității acesteia cu interpretarea dreptului Uniunii reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene ulterior datei la care aceasta a rămas definitivă.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție-Serviciul Teritorial Timișoara împotriva deciziei penale nr. 87/CA din data de 23 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosarul nr. x/2022.

În temeiul art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara împotriva deciziei penale nr. 87/CA din data de 23 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția penală, în Dosarul nr. x/2022.

Cheltuielile ocazionate de soluționarea recursului în casație formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 octombrie 2023.