BORCEA v. ROMANIA

Reclamantul, domnul Cristian Borcea, este resortisant român, s-a născut în 1970 și locuiește în Pantelimon. A fost reprezentat în fața Curții de O. Budușan, avocat în București. A. Circumstanțele cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost prezentate de reclamant, se pot rezuma după cum urmează.

Reclamantul este un cunoscut om de afaceri în România. Din 1995 până în 2012 a fost, printre altele, acționar și vicepreședinte executiv al clubului de fotbal Dinamo București.

La 9 martie 2006, Direcția Națională Anticorupție („DNA‟) din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârșirea, în perioada 1999-2005, a unor infracțiuni de înșelăciune, evaziune fiscală și fals în înscrisuri sub semnătură privată de către reprezentații mai multor cluburi de fotbal din România. Prezumtivii autori au fost acuzați că au realizat transferuri de jucători de fotbal în străinătate și că au declarat cluburilor respective, precum și autorităților fiscale române, sume inferioare celor încasate în realitate, pentru a diminua veniturile fiscale.

La 4 mai 2006, DNA a început urmărirea penală in rem pentru aceste fapte.

În cadrul urmăririi penale, DNA a solicitat Gărzii Financiare din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală („ANAF‟) să întocmească un raport de constatare tehnico-științifică cu privire la prejudiciul pretins cauzat. La 20 decembrie 2007, Garda Financiară a întocmit raportul și l-a depus la dosarul cauzei.

La 10 ianuarie 2008, DNA a început urmărirea penală față de reclamant.

Prin rechizitoriul din 30 septembrie 2008, DNA a dispus trimiterea în judecată a reclamantului și a altor șapte persoane. Acesta era acuzat de săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, evaziune fiscală, spălare de bani și constituirea unui grup infracțional organizat.

ANAF și alte persoane juridice s-au constituit părți civile în proces.

La 28 ianuarie 2009, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București („tribunalul‟).

Reclamantul a solicitat tribunalului să dispună realizarea unei expertize contabile pentru stabilirea prejudiciului cauzat părții civile. Cererea sa a fost respinsă.

Prin hotărârea din 3 aprilie 2012, tribunalul l-a achitat pe reclamant cu privire la toate capetele de acuzare.

La o dată neprecizată, DNA a declarat apel.

Prin hotărârea din 12 noiembrie 2012, Curtea de Apel București a admis apelul DNA și l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de 7 ani închisoare și interzicerea exercitării unor drepturi civile pentru o perioadă de 6 ani. De asemenea, reclamantul a fost obligat la repararea prejudiciului civil cauzat.

Reclamantul și DNA au formulat recurs. Reclamantul a susținut, printre altele, că fusese condamnat de curtea de apel fără ca probele în acuzare care justificau condamnarea să fi fost prezentate în mod direct în fața acestei instanțe care l-a condamnat pentru prima oară. De asemenea, a susținut că, sub aspectul laturii civile a cauzei, au fost încălcate principiul contradictorialității și al egalității armelor, în măsura în care cererea sa de realizare a unei expertize contabile în cauză a fost respinsă și în măsura în care nu a avut nicio posibilitate de contestare a raportului Gărzii Financiare (supra, pct. 6).

Prin decizia din 20 mai 2013, pronunțată cu majoritate, Înalta Curte de Casație și Justiție („Înalta Curte‟) a admis recursul reclamantului, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare curții de apel, cu motivarea că instanța de apel îl condamnase pe reclamant fără să audieze în mod direct martorii în acuzare.

Cu privire la respectarea principiului egalității armelor și al contradictorialității, Înalta Curte a arătat, mai întâi, că raportul de constatare în cauză constituia o probă legal obținută. A reținut, în continuare, că, într-adevăr, reclamantul nu a avut posibilitatea de a contesta concluziile raportului respectiv, având în vedere că acesta fusese întocmit și depus la dosar înainte de începerea urmării penale față de acesta, iar cererea sa de realizare a unei expertize contabile fusese respinsă. În pofida acestei imposibilități pentru reclamant, trebuia să fie luat în considerare faptul că raportul în cauză nu a constituit proba esențială pentru fundamentarea deciziei curții de apel pe latura civilă. A subliniat că elementele raportului reținute de curtea de apel au fost limitate la un „simplu calcul matematic făcut de către specialiștii Gărzii Financiare, [...] cuantumul acestora nefiind contestat. [...] Or, în mod evident, pentru un asemenea calcul nu era nevoie de cunoștințele unui expert, suma putând fi stabilită chiar de către instanță în absența unei expertize sau a unui raport de constatareˮ. Înalta Curte a concluzionat că „probele au fost legal administrate, iar în raport de modalitatea de stabilire a cuantumului prejudiciului nu s-a creat un dezechilibru procesual prin faptul că acesta a fost calculat de către specialiști subordonați ANAFˮ.

În cele din urmă, Înalta Curte a subliniat că îi revine instanței de apel să decidă asupra necesității de a dispune efectuarea unei expertize contabile în cauză, având în vedere probele deja existente la dosar și argumentele invocate în această privință de inculpați.

Cauza a fost înregistrată din nou pe rolul curții de apel. Instanța a audiat martorii indicați de Înalta Curte.

La termenul din 11 noiembrie 2013, curtea de apel a admis cererea reclamantului de a depune la dosar înscrisuri, printre care o notă extrajudiciară întocmită de un expert contabil privind raportul de constatare întocmit de Garda Financiară, documente financiar-contabile și actele societății.

Reclamantul a solicitat din nou curții de apel administrarea probei cu expertiza financiar-contabilă. Instanța de apel a respins cererea apreciind inutilitatea acesteia în cauză. Pentru a se pronunța, iInstanța de apel a avut în vedere natura faptelor pentru care reclamantul a fost trimis în judecată, probele deja administrate, rapoartele de constatare întocmite de DNA și de Garda Financiară, obiectivele indicate de către inculpați pentru justificarea necesității realizării expertizei, precum și concluziile celor cinci expertize extrajudiciare depuse la dosarul cauzei de inculpați, inclusiv de reclamant, care indicau aceleași sume înregistrate în contabilitate

La 1 februarie 2014, în timp ce procedura în apel era în desfășurare, au intrat în vigoare, în România, noul Cod penal („NCP‟) și noul Cod de procedură penală („NCPP‟). 22. Prin NCP au fost aduse, printre multe altele, modificări în ceea ce privește maximul special al pedepselor prevăzute pentru anumite infracțiuni, precum și în ceea ce privește pedeapsa rezultantă aplicată în cazul concursului de infracțiuni și, de asemenea, a fost modificat termenul de prescripție (infra, pct. 31 și 32). Conform NCPP, calea de atac a recursului, care era, până la intrarea în vigoare a codului, o cale ordinară de atac, a fost calificată a fi o cale de atac extraordinară.

La 10 februarie 2014, a avut loc dezbaterea fondului cauzei. Reclamantul a solicitat aplicarea de către curtea de apel a legii penale mai favorabile. Acesta a explicat că pedeapsa și prescripția reprezintă două noțiuni juridice distincte, iar legea mai favorabilă ar trebui să fie stabilită separat pentru fiecare dintre ele. A mai solicitat ca faptele de care era acuzat, cu excepția evaziunii fiscale, să fie examinate mai întâi din perspectiva NCP, considerat de acesta mai favorabil. Astfel, reclamantul a arătat că, potrivit NCP, pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea de înșelăciune este închisoarea de la 1 la 5 ani, în timp ce, conform fostelor prevederi, aceeași infracțiune era pedepsită cu închisoarea de la 3 la 15 ani. În ceea ce privește prescripția răspunderii penale, persoana în cauză a susținut că vechiul Cod penal reprezenta legea mai favorabilă și a solicitat curții de apel să aplice respectivele prevederi în materia prescripției și să constate împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunii de înșelăciune.

Instanța a trecut la deliberare. Reclamantul a avut posibilitatea să depună la dosar concluzii scrise la sfârșitul dezbaterilor.

Prin hotărârea definitivă din 4 martie 2014, curtea de apel a admis apelul parchetului și l-a respins pe cel declarat de reclamant.

După ce a reținut că faptele de care era acuzată persoana în cauză erau incriminate atât de codul penal în vigoare la momentul faptelor, cât și de NCP, curtea de apel a analizat care era, în speță, legea penală mai favorabilă reclamantului. În cadrul examinării, instanța a indicat că o lege penală trebuia aleasă și aplicată în integralitatea sa și nu se poate stabili o lege mai favorabilă pentru fiecare noțiune juridică, coroborând astfel dispozițiile celor două legi penale, ceea ce ar duce la crearea unei lex tertia.

Comparând, în continuare, în ansamblul lor, limitele de pedeapsă și termenele de prescripție ale celor două legi penale succesive și analizând aplicarea acestora situației reclamantului, curtea de apel a considerat că legea penală mai favorabilă reclamantului era NCP. Instanța l-a condamnat pe reclamant la 6 ani și 4 luni de închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune în formă continuată, evaziune fiscală în formă continuată și spălare de bani în formă continuată. A încetat procesul penal împotriva reclamantului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de constituire a unui grup infracțional organizat ca urmare a intervenției prescripției speciale prevăzute de NCP. Reclamantul a fost obligat în solidar cu ceilalți inculpați la repararea prejudiciului cauzat părților civile. B. Dreptul și practica interne relevante 1. Dispozițiile relevante ale Codului penal din 1969 în vigoare la momentul săvârșirii faptelor de care a fost acuzat reclamantul (CP)

Conform art. 13 C. pen., în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.

În conformitate cu art. 121 C. pen., prescripția înlătură răspunderea penală în cazul în care acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare într-un termen determinat. Acest termen diferă în funcție de pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea săvârșită și este cuprins între 3 și 15 ani (art. 122 C. pen.). Cursul termenului prescripției se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal (art. 123 C. pen.). Pe de altă parte, independent de actele de urmărire penală efectuate și de întreruperile sau suspendările cursului prescripției, acțiunea penală se stinge la împlinirea unui termen de prescripție „special”, care reprezintă o dată și jumătate termenul obișnuit de prescripție (art. 124 C. pen.).

Conform art. 215 alin. (2) C. pen., înșelăciunea se pedepsește cu o pedeapsă de la 3 la 15 ani închisoare . 2. Dispozițiile relevante ale noului Cod penal intrat în vigoare la 1 februarie 2014 (NCP)

Potrivit art. 154 alin. (1) NCP, termenul de prescripție este 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani. Art. 155 alin. (4) prevede că independent de actele de urmărire penală efectuate și de întreruperile cursului prescripției, acțiunea penală se stinge dacă termenul obișnuit de prescripție a fost depășit cu încă o jumătate.

Conform art. 244 alin. (2), înșelăciunea se pedepsește cu o pedeapsă de la unu la 5 ani închisoare. 3. Jurisprudența internă relevantă privind aplicarea legilor penale succesive în timp

La 18 februarie 2014, într-o cauză distinctă de cea a reclamantului, Curtea de Apel București a sesizat Înalta Curte pentru a decide asupra aplicării legilor penale succesive în timp în materia prescripției răspunderii penale.

Prin decizia interpretativă obligatorie nr. 2 din 14 aprilie 2014, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Înalta Curte a considerat că prescripția răspunderii penale constituie o instituție de drept penal substanțial, autonomă și independentă de instituția pedepsei, precum și că legea penală mai favorabilă ar trebui stabilită și aplicată distinct pentru cele două instituții. Conform Înaltei Curți, o asemenea interpretare ar asigura funcționarea efectivă a legii penale mai favorabilă.

Sesizată cu excepția de neconstituționalitate a art. 5 NCP, Curtea Constituțională a României („Curtea Constituțională‟) a decis, prin decizia nr. 265 din 6 mai 2014, că dispozițiile acestui articol sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile și nicio autoritate nu poate ignora înțelesul constituțional astfel stabilit.

Conform art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Înalta Curte a fost sesizată din nou, într-o cauză diferită de cea a reclamantului, cu o cerere pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, pentru a decide asupra interpretării și aplicării deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curți și a deciziei nr. 265 din 2014 a Curții Constituționale. Prin decizia interpretativă obligatorie nr. 21 din 6 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 829 din 13 noiembrie 2014, Înalta Curte și-a aliniat jurisprudența cu cea a Curții Constituționale. După ce a arătat că, potrivit dispozițiilor penale în vigoare, deciziile interpretative ale Înaltei Curți nu constituie un „act normativˮ, ci vizează numai interpretarea legii și unificarea practicii instanțelor judecătorești, a decis că, începând cu data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale nr. 625 din 2014, decizia Înaltei Curți nr. 2 din 14 aprilie 2014 nu se mai aplică, iar interpretarea art. 5 NCP va fi făcută în sensul indicat de Curtea Constituțională. 4. Dispozițiile relevante din noul Cod de procedură penală

Noul Cod de procedură penală (NCPP) prevede două grade de jurisdicție ordinare pentru judecata unei cauze, respectiv judecata în primă instanță și apelul (art. 349-425 NCPP).

Conform art. 552 alin. (1) NCPP, hotărârea instanței de apel rămâne definitivă la data pronunțării acesteia, atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel.

Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr. 515 din 14 august 2013, prevede dispoziții tranzitorii la intrarea în vigoare a NCPP. Potrivit art. 10 din această lege, deciziile pronunțate în apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a NCPP sunt definitive, în condițiile art. 552 alin. (1) din același cod.

Invocând art. 7 din Convenție, se plânge de faptul că nu a beneficiat de o legislație penală clară și previzibilă în ceea ce privește aplicarea legii mai favorabile. ÎN DREPT I. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 și § 3 din Convenție și art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție

Reclamantul se plânge că nu a beneficiat de un proces echitabil într-un termen rezonabil. Acest capăt de cerere urmează a fi examinat din perspectiva art. 6 § 1 și § 3 lit. a) și b) din Convenție, care, în părțile sale relevante, prevede următoarele: „1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale [...] în termen rezonabil, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzații penale îndreptate împotriva sa. [...] 3. Orice acuzat are, în special, dreptul: a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa; b. să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; [...]” Capătul de cerere formulat de reclamant cu privire la lipsa unui al treilea grad de jurisdicție urmează a fi analizat din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, care prevede următoarele: „1. Orice persoană declarată vinovată de o infracțiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care poate fi exercitat, sunt reglementate de lege. 2. Acest drept poate face obiectul unor excepții în cazul infracțiunilor minore, așa cum acestea sunt definite de lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanță de către cea mai înaltă jurisdicție ori a fost declarat vinovat și condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.”

Curtea reamintește că rolul său constă în a aprecia dacă, în temeiul Convenției, dreptul la apărare al reclamantului a fost respectat la un nivel adecvat garanțiilor de echitate consacrate prin art. 6 din Convenție. În această privință, reiterează, mai întâi, că cerințele prevăzute de art. 6 § 3 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat prin art. 6 § 1 (a se vedea, printre altele, Balliu împotriva Albaniei , nr. 74727/01, pct. 25, 16 iunie 2005). În realitate, Curtea trebuie să cerceteze dacă, analizat în ansamblul său, procesul penal împotriva reclamantului a prezentat un caracter echitabil (a se vedea, printre altele, Vaniane împotriva Rusiei , nr. 53203/99, pct. 63-68, 15 decembrie 2005, și Mulosmani împotriva Albaniei , nr. 29864/03, pct. 124-125, 8 octombrie 2013).

Cu privire la capătul de cerere al reclamantului privind omisiunea autorităților de a-l informa asupra naturii acuzațiilor aduse împotriva sa, Curtea reamintește că, într-adevăr, dispozițiile art. 6 § 3 din Convenție prevăd necesitatea acordării unei atenții deosebite notificării persoanei în cauză cu privire la „acuzația” care i se aduce. Actul de acuzare are un rol determinant în procesul penal, art. 6 § 3 lit. a) recunoscând acuzatului dreptul de a fi informat, nu numai cu privire la cauza acuzației, dar și cu privire la încadrarea juridică dată faptelor sale, într-o manieră amănunțită [ Pélissier și Sassi împotriva Franței (MC), nr. 25444/94, pct. 51, CEDO 1999-II]. De asemenea, dreptul de fi informat cu privire la natura și cauza acuzației trebuie să fie analizat în lumina dreptului acuzatului de a-și pregăti apărarea ( Pélissier și Sassi, citată anterior, pct. 53 și 54).

În speță, reclamantul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, evaziune fiscală, spălare de bani și constituirea unui grup infracțional organizat. I-a fost prezentat dosarul de urmărire penală și a fost informat în detaliu cu privire la faptele de care era acuzat, precum și de încadrarea juridică a acestora. Este adevărat că, în timp ce cauza era pe rolul instanței de apel, a intrat în vigoare un nou Cod penal (NCP). Cu toate acestea, Curtea constată că, din dosarul cauzei, rezultă că noul Cod penal nu a adus modificări cu privire la natura infracțiunilor de care era acuzat reclamantul. În plus, reclamantul a avut posibilitatea să prezinte concluzii orale, precum și să depună concluzii scrise cu privire la aplicabilitatea NCP (supra, pct. 23). Prin urmare, nu i s-a adus atingere dreptului reclamantului de a fi informat în mod amănunțit asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa și nici dreptului său de a dispune de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale.

În ceea ce privește probele depuse la dosarul din fața curții de apel, Curtea constată că această instanță a audiat martorii indicați de către instanța supremă, a admis cererea reclamantului de a depune la dosarul cauzei înscrisuri și de a dispune o expertiză extrajudiciară (supra, pct. 20).

În măsura în care reclamantul denunță refuzul curții de apel de a administra proba cu expertiza contabilă, Curtea a reamintit că noțiunea de proces echitabil nu impune obligația instanței de a dispune o expertiză pentru simplul fapt că o parte formulează o cerere în acest sens. Le revine instanțelor naționale să decidă relevanța acesteia pentru cauza respectivă ( Khodorkovskiy și Lebedev împotriva Rusiei , nr. 11082/06 și 13772/05, pct. 717 și 725, 25 iulie 2013). Or, în speță, curtea de apel a explicat pe larg reclamantului de ce a considerat că o expertiză contabilă nu era necesară. În ceea ce privește absența contradictorialității cu privire la raportul de constatare al Gărzii Financiare, este necesar să se observe că reclamantul a avut posibilitatea de a combate concluziile din acel raport prin înscrisuri contabile și o expertiză extrajudiciară.

Cu privire la susținerile reclamantului conform cărora acesta nu a beneficiat de calea de atac a recursului pentru a contesta hotărârea definitivă a curții de apel din 4 martie 2014 ca urmare a schimbărilor legislative, Curtea observă că noul Cod de procedură penală prevede numai două grade de jurisdicție ordinare pentru un proces penal. Legea nr. 255/2013 referitoare la reglementarea dispozițiilor tranzitorii rezultând din intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală explica într-o manieră clară procedura de urmat și preciza că regulile erau de aplicare imediată (supra, pct. 40). Prin urmare, reclamantul nu dispunea, conform dreptului intern, de un al treilea grad de jurisdicție (a se vedea, a contrario, Hajiyev împotriva Azerbaidjanului , nr. 5548/03, pct. 32, 16 noiembrie 2006, în care legislația internă a prevăzut o cale de atac contra hotărârilor definitive).

De asemenea, potrivit Curții, capătul de cerere formulat de reclamant cu privire la lipsa unui al treilea grad de jurisdicție în România, care i-ar fi permis să conteste temeinicia hotărârii pronunțate în apel, trebuie să fie analizat din perspectiva art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Curtea constată că, în primă instanță, cauza reclamantului a fost soluționată de către tribunal și, ulterior, în apel, de către curtea de apel care s-a pronunțat asupra cauzei printr-o decizie suficient motivată, în urma unei dezbateri contradictorii a părților. Prin urmare, răspunderea penală a reclamantului a fost examinată de către o instanță superioară, astfel cum impune art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. În această privință, Curtea subliniază că nici acest articol, nici un alt articol din Convenție sau din protocoalele la aceasta nu garantează dreptul la examinarea unei cauze în cadrul a trei grade de jurisdicție ( Panovits împotriva Ciprului, nr. 4268/04, pct. 5 5, 11 decembrie 2008).

Curtea reamintește că, în ceea ce privește durata procedurii, caracterul rezonabil al unei asemenea durate se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente ( Pélissier și Sassi , citată anterior, pct. 67). În speță, pentru reclamant, procedura a durat pentru două grade de jurisdicție 6 ani și aproape 3 luni, respectiv de la 10 ianuarie 2008, data la care a început urmărirea penală împotriva sa, până la 4 martie 2014, data pronunțării hotărârii definitive de către curtea de apel.

Conform dosarului, Curtea observă că durata procedurii nu este imputabilă reclamantului și că autoritățile au desfășurat ancheta cu diligență, astfel încât nu poate fi identificată nicio perioadă de inactivitate în derularea procedurii. În opinia Curții, complexitatea deosebită a cauzei – care implica opt inculpați, fapte comise pe parcursul mai multor ani, necesitatea audierii unui număr mare de martori, unii prin efectuarea de comisii rogatorii – a contribuit în mod necesar la prelungirea duratei totale a procedurii. Având în vedere aceste elemente, durata procedurii privită în ansamblul său nu a fost lipsită de caracter rezonabil [a se vedea, de asemenea, Ghiță împotriva României (dec.), nr. 18817/04, pct. 35-36, 25 septembrie 2012].

Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că procedura în litigiu a respectat exigențele art. 6 din Convenție și ale art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate și trebuie să fie respinse în aplicarea art. 35 § 3 lit. a) și § 4 din Convenție. B. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 7 din Convenție

Invocând art. 7 din Convenție, reclamantul se plânge de faptul că nu a beneficiat de o legislație clară și previzibilă în ceea ce privește aplicarea legii mai favorabile. Art. 7 din Convenție este redactat după cum urmează: „1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii sale, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.”

Curtea reamintește că art. 7 § 1 din Convenție consacră, la modul mai general, principiul legalității incriminării și a pedepselor ( nullum crimen, nulla poena sine lege ) și interzice, în special, aplicarea retroactivă a dreptului penal, în cazul în care aceasta este în detrimentul acuzatului [ Kononov împotriva Letoniei (MC), nr. 36376/04, pct. 185, CEDO 2010]. Art. 7 § 1 din Convenție nu garantează doar principiul neretroactivității legii penale mai severe, ci și, în mod implicit, principiul neretroactivității legii penale mai ușoare. Acest principiu se transpune prin regula conform căreia, în cazul în care legea penală în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii este diferită de legile penale ulterioare adoptate înainte de pronunțarea hotărârii definitive, instanța trebuie să aplice legea ale cărei dispoziții sunt mai favorabile inculpatului [ Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 10249/03, pct. 109, 17 septembrie 2009].

Noțiunea de „drept” („ droit ” în limba franceză, „ law ” limba în engleză) utilizată la art. 7 corespunde celei de „lege” care figurează în alte articole ale Convenției; cuprinde atât dreptul izvorât din lege, cât și din jurisprudență și implică niște condiții calitative, printre care accesibilitatea și previzibilitatea [ E.K. împotriva Turciei , nr. 28496/95, pct. 51, 7 februarie 2002, și Scoppola (nr. 2) , citată anterior, pct. 99].

Tocmai prin prisma caracterului general al legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, în mod inevitabil, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Prin urmare, în orice sistem juridic, oricât de clar ar fi formulată o dispoziție legislativă, inclusiv o dispoziție de drept penal, în mod inevitabil există un element de interpretare judiciară. Întotdeauna va exista necesitatea de elucidare a aspectelor echivoce și de adaptare la schimbările de situație. În plus, certitudinea, deși extrem de dezirabilă, este însoțită uneori de o rigiditate excesivă; or, dreptul trebuie să știe să se adapteze schimbărilor de situație [ Scoppola (nr. 2), citată anterior, pct. 100].

Funcția decizională încredințată instanțelor servește tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privința interpretării normelor [ Kafkaris împotriva Ciprului (MC), nr. 21906/04, pct. 141, CEDO 2008]. De altfel, în tradiția juridică a statelor părți la Convenție s-a consacrat că jurisprudența, ca izvor de drept, contribuie în mod necesar la evoluția progresivă a dreptului penal ( Kruslin împotriva Franței , 24 aprilie 1990, pct. 29, seria A nr. 176 ‑ A). Art. 7 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea progresivă a normelor privind răspunderea penală prin interpretarea judiciară a fiecărei cauze în parte, cu condiția ca rezultatul să fie concordant cu substanța infracțiunii și previzibil în mod rezonabil [ Streletz, Kessler și Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34044/96, 35532/97 și 44801/98, pct. 50, CEDO 2001-II, și Scoppola (nr. 2), citată anterior, pct. 101].

Sfera de aplicare a noțiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului despre care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi. Previzibilitatea unei legi nu se opune ca persoana în cauză să recurgă la sfaturile unor experți pentru a evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele care ar putea să decurgă dintr-un act determinat [ Achour împotriva Franței (MC), nr. 67335/01, pct. 54, CEDO 2006 ‑ IV].

Curtea reamintește că regulile cu privire la retroactivitate prevăzute de art. 7 din Convenție nu se aplică decât dispozițiilor care definesc infracțiunile și pedepsele prevăzute pentru sancționarea acestora; pe de altă parte, în alte cauze, Curtea a apreciat că este rezonabilă aplicarea de către instanțele naționale a principiului tempus regit actum în ceea ce privește legile de procedură [a se vedea, cu privire la o nouă reglementare a termenului pentru declararea recursului, Mione împotriva Italiei (dec.), nr. 7856/02, 12 februarie 2004, și Rasnik împotriva Italiei (dec.), nr. 45989/06, 10 iulie 2007; a se vedea, de asemenea, Martelli împotriva Italiei (dec.), nr. 20402/03, 12 aprilie 2007, cu privire la aplicarea unor noi prevederi în materia evaluării mijloacelor de probă, și Coëme și alții împotriva Belgiei , nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 și 33210/96, pct. 147-149, CEDO 2000 ‑ VII, cu privire la aplicarea imediată pentru procedurile în curs a legilor care modifică normele privind prescripția].

Reclamantul se plânge, în fața Curții, de modul în care curtea de apel a stabilit legea penală mai favorabilă situației sale. În special, denunță lipsa de accesibilitate și de previzibilitate a legii penale mai favorabile, având în vedere lipsa normelor tranzitorii și jurisprudența divergentă a celor mai înalte instanțe interne.

Curtea observă că, în speță, astfel cum a arătat curtea de apel, faptele imputate reclamantului erau incriminate de două legi penale succesive. Modificările aduse prin noile legi penale se refereau la durata pedepsei aplicate și la termenul de prescripție, însă nu priveau conținutul infracțiunilor.

În continuare, Curtea constată că instanța de apel a explicat pe larg reclamantului modul de stabilire și de aplicare, în cazul acestuia, a legii penale mai favorabile. De altfel, a și aplicat, în cauză, pentru definirea infracțiunii și stabilirii pedepsei, noua lege penală care prevedea pedepse mai ușoare, în concordanță cu ceea ce solicitase chiar reclamantul (supra, pct. 23).

În ceea ce privește dispozițiile aplicabile în materia prescripției, Curtea reamintește că s-a pronunțat deja în sensul în care aplicarea imediată a unei legi care proroga termenele de prescripție nu aducea atingere art. 7 din Convenție, „întrucât nu se poate interpreta că această dispoziție ar împiedica, prin efectul aplicării imediate a unei legi de procedură, o prelungire a termenelor de prescripție din moment ce faptele imputate nu s-au prescris niciodatăˮ. Prin urmare, a stabilit că normele în materie de prescripție sunt legi de procedură [ Coëme și alții, citată anterior , pct. 149, și Previti împotriva Italiei (dec.), nr. 1845/08, pct. 80, 12 februarie 2013]. Curtea observă că normele privind prescripția nu definesc infracțiunile și pedepsele care le sancționează, și pot fi interpretate ca impunând o simplă condiție prealabilă pentru examinarea cauzei.

Astfel, problema unei eventuale încălcări a art. 7 printr-o dispoziție care ar avea ca efect reapariția posibilității de a sancționa fapte cu privire la care termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit nu este incidentă în speță. Curtea reamintește că reclamantul, care nu putea ignora că faptele de care era acuzat putea angaja răspunderea sa penală, a fost condamnat pentru fapte pentru care dreptul de a declanșa acțiunea penală nu fusese niciodată stins prin prescripție. Aceste fapte constituiau infracțiuni în momentul în care au fost săvârșite, iar pedepsele aplicate nu erau mai severe decât cele aplicabile în momentul săvârșirii faptelor. Reclamantul nu a suferit, ca urmare a schimbării jurisprudenței, un prejudiciu mai mare decât cel la care era expus la momentul săvârșirii infracțiunii ( Coëme și alții , citată anterior, pct. 150).

În ceea ce privește modalitatea în care trebuie să fie aplicate legile succesive privind prescripția, Curtea admite că atingerea unui consens jurisprudențial este un proces care poate dura și existența unei divergențe poate fi tolerată atât timp cât ordinea juridică internă are capacitatea de a o resorbi [ mutatis mutandis, Maktouf și Damjanovic împotriva Bosniei și Herțegovinei (MC), nr. 2312/08 și 34179/08, pct. 66, CEDO 2013 (extrase)]. În speță, cele mai înalte jurisdicții naționale, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție și Curtea Constituțională, au soluționat această divergență, aliniindu-și pozițiile asupra problematicii aplicării celor două legi penale succesive. Astfel, prin decizia interpretativă obligatorie din 6 noiembrie 2014, Înalta Curte a stabilit că interpretarea art. 5 din noul Cod penal trebuie să fie realizată în sensul indicat de către Curtea Constituțională. Curtea a observat, de asemenea, că soluția pronunțată în cauza de față este similară deciziei adoptate de către Curtea Constituțională, precum și jurisprudenței actuale a Înaltei Curți.

Prin urmare, nu au fost încălcate drepturile reclamantului prevăzute la art. 7 din Convenție. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) și 4 din Convenție. Pentru aceste motive, în unanimitate, CURTEA: Declară cererea inadmisibilă. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 15 octombrie 2015. PREȘEDINTE, Grefier,