NASTASE v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

NASTASE v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2014)

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

DECIZIE

Cererea nr.

80563/12

Adrian Năstase împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 18

noiembrie 2014 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte

,

Luis López Guerra, Ján Šikuta, Dragoljub Popović, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Grițco,

judecători

,

și Stephen Phillips, grefier de secție

,

având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 18 decembrie 2012,

după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

1

. Reclamantul, domnul Adrian Năstase, este resortisant român, s-a născut în 1950 și are domiciliul în București. Este reprezentat în fața Curții de domnul C.

L.

Costea, avocat în București.

A. Circumstanțele cauzei

2

. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamant, se pot rezuma după cum urmează.

3

. Reclamantul a fost prim-ministru, ministru al Afacerilor Externe, deputat în Camera Deputaților și președinte al unui partid politic aflat la guvernare. De asemenea, acesta a fost profesor la Facultatea de Drept din cadrul Universității București și avocat în Baroul București.

4

. În 2004, în calitate de prim-ministru și de președinte al partidului politic aflat la guvernare, acesta a fost candidatul unei alianțe politice la alegerile prezidențiale, ocazie cu care a pierdut în al doilea tur de scrutin în fața actualului președinte în exercițiu al României.

5

. La 7 februarie 2006, Direcția Națională Anticorupție („DNA”) a dispus începerea urmăririi penale față de reclamant sub învinuirea săvârșirii mai multor infracțiuni de corupție.

6

. Prin rechizitoriul din 13

noiembrie 2006, reclamantul a fost inculpat și trimis în judecată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție („Înalta Curte”). Acesta a fost inculpat pentru mai multe infracțiuni de corupție, în special pentru că s-a folosit de influența ce deriva din funcția de prim-ministru și președinte al partidului politic aflat la guvernare pentru a determina anumite persoane să finanțeze ilegal campania sa pentru alegerile prezidențiale din 2004.

7

. În urma unei excepții de neconstituționalitate ridicate de reclamant, Înalta Curte a constatat prin Sentința din 18 octombrie 2007 nulitatea începerii urmăririi penale, pe motivul lipsei unei cereri anterioare pentru începerea urmăririi penale formulate de Parlament, precum și nulitatea urmăririi penale, restituind cauza la Parchet.

8

. În februarie 2008, s-a început cercetarea penală față de alte persoane decât reclamantul, pentru fapte legate de acuzații de finanțare ilegală a campaniei electorale din 2004 a acestuia din urmă.

9

. În iunie 2008, Parchetul a dispus transferarea setului de probe referitoare la finanțarea campaniei electorale din 2004 din dosarul reclamantului în dosarul întocmit pentru celelalte persoane pentru aceleași fapte (

supra

, pct.

8).

10

. Prin rezoluția din 19 iunie 2008, Parchetul a dispus disjungerea anchetei preliminare declanșate în privința reclamantului cu privire la finanțarea campaniei sale electorale din 2004 de ancheta privind celelalte fapte de corupție de care era învinuit și a dispus conexarea acesteia cu ancheta preliminară în curs declanșată față de celelalte persoane pentru aceleași fapte. De asemenea, s-a considerat că infracțiunile de corupție legate de alegerile prezidențiale din 2004 au fost săvârșite de reclamant în calitatea sa de președinte al unui partid politic, nu de prim-ministru, astfel încât nu era necesară o cerere de încuviințare a urmăririi penale aprobată de Parlament.

11

. La 20 iunie 2008, Parchetul a dispus începerea urmăririi penale față de reclamant. La 8 iulie 2008, acesta din urmă a fost informat cu privire la învinuirile care i se aduceau.

12

. În cursul urmăririi penale, Parchetul a efectuat uneori audieri concomitente de martori – audieri individuale erau efectuate concomitent de procurorii de caz –, fără informarea prealabilă a avocatului reclamantului, care nu putea să participe la acele audieri.

13

. La 17 octombrie 2008, Parchetul a dispus punerea sub sechestru a sumei de 118

650

dolari americani aparținând reclamantului.

14

. Între 19 noiembrie și 3 decembrie 2008, Parchetul i-a prezentat reclamantului materialul de urmărire penală.

15

. Prin rechizitoriul din 16 ianuarie 2009, reclamantul a fost trimis în judecată în fața Înaltei Curți. Acesta era acuzat că s-a folosit de influența ce deriva din funcția de președinte de partid politic pentru a obține finanțarea ilegală a campaniei sale electorale din 2004, infracțiune prevăzută de art.

13 din Legea nr.

78/2000 coroborat cu art.

41 alin.

(2) din Codul penal (C.

pen.). Rechizitoriul avea 863 de pagini și indica 972 de martori în acuzare. Alte 5

persoane au fost trimise în judecată împreună cu reclamantul.

16

. La 26 februarie 2009 a avut loc prima dintre cele 47 de ședințe publice desfășurate la Înalta Curte - Completul de 3 judecători. Până în ianuarie 2011, ședințele erau programate câte una pe lună. Începând din ianuarie 2011, ședințele au fost mai frecvente, câte patru pe lună. În noiembrie 2011 au avut loc șase ședințe. În trei ocazii, ședințele în care au fost ascultați martori au avut loc în zile consecutive. În penultima ședință din fiecare lună, Înalta Curte comunica părților toate datele ședințelor stabilite pentru luna viitoare și scopul acestora.

17

. Reclamantul a participat la aproape toate ședințele și a fost asistat de doi, trei sau patru avocați aleși. În lipsă, a fost reprezentat de doi sau trei avocați.

18

. Reclamantul susține că, la examinarea cauzei în primă instanță, președintele completului de judecată i-ar fi supus pe el, pe ceilalți inculpați și pe avocații lor, unui tratament umilitor, obligându-i să stea în picioare timp de 6-8

ore, țipând la ei și adresându-le injurii. Unora dintre avocați li s-au aplicat amenzi judiciare.

a) Cu privire la diferitele cereri preliminare

19

. Judecarea cauzei a fost suspendată de două ori în urma excepțiilor de neconstituționalitate ridicate de părți.

20

. Pe de altă parte, în timpul judecării cauzei în primă instanță, completul o includea pe doamna judecător I.B. Aceasta din urmă a fost anterior procuror, apoi judecător la Tribunalul București și detașată în funcția de consilier al procurorului șef al DNA. Pe când exercita această ultimă funcție, a fost numită judecător la Înalta Curte.

21

. Reclamantul a depus cerere pentru recuzarea doamnei I.B. Acesta a solicitat instanței încuviințarea de a participa la ședința din camera de consiliu desfășurată în acest scop și de a-și prezenta argumentele; cererea i-a fost respinsă. Procurorul a participat la ședința privind cererea de recuzare și a solicitat respingerea acesteia. Înalta Curte a respins cererea de recuzare a doamnei judecător I.B.

b)

Cu privire la administrarea anumitor probe

22

. În timpul ședințelor, au fost ascultați martorii; de asemenea, s-a dispus întocmirea unui raport de expertiză, care a fost supus dezbaterilor.

i. Martorii acuzării

23

. Reclamantul a precizat că Parchetul a efectuat audieri concomitente de martori și a solicitat Înaltei Curți să sancționeze acest procedeu. Deși a arătat că nu are competență să se pronunțe asupra modului în care Parchetul a organizat audierea martorilor, Înalta Curte a decis să asculte toți martorii acuzării audiați în cursul urmăririi penale pentru a-i da reclamantului posibilitatea să le adreseze întrebări.

24

. Instanța a ascultat 767 de martori ai acuzării.

25

. La 20 decembrie 2011, Înalta Curte a constatat o imposibilitate obiectivă de audiere a 41 de martori, dintre care față de unii se emisese un mandat de aducere, imposibilitate concretizată în următoarele împrejurări: deces, schimbarea domiciliului fără a se cunoaște alte date, stare de sănătate precară, stabilire în străinătate, plecare din localitate. Instanța a decis să nu îi mai audieze, dar a dispus ca declarațiile făcute de aceștia în cursul urmăririi penale să fie citite în ședință publică.

26

. Invocând motive legate de caracterul echitabil al procedurii, Înalta Curte a hotărât că declarațiile date în cursul urmăririi penale de alți 150 de martori care nu au fost reascultați în instanță, să nu fie folosite ca probe în procesul penal.

ii. Martorii apărării

27

. Reclamantul a solicitat ascultarea a 92 de martori ai apărării. Înalta Curte a admis înfățișarea a doar 5 dintre aceștia motivând că, în vederea stabilirii faptelor, reclamantul a solicitat și i s-a încuviințat proba cu înscrisuri.

28

. Considerând că 716 martori ai acuzării erau persoane ale căror declarații nu au aceeași relevanță probatorie - esențială pentru stabilirea răspunderii penale a inculpatului, Înalta Curte a decis că marea diferență dintre numărul martorilor acuzării și numărul martorilor apărării nu încalcă principiul egalității armelor. Aceasta a reținut că:

„[...] situația de fapt, ca și vinovăția inculpaților sunt dovedite în primul rând de înscrisurile, rapoartele de constatare și de expertiză financiar-contabilă, probele testimoniale fiind de natură a completa împrejurările de fapt rezultate din celelalte mijloace de probe.”

iii. Expertiza judiciară

29

. S-a dispus efectuarea și depunerea la dosar a unei expertize judiciare, care a fost realizată de experți independenți. Expertiza stabilea lipsa oricărui prejudiciu material pentru instituția publică ce se constituise parte civilă la procedură și despre care acuzarea susținea că fusese vătămată.

c) Sentința pronunțată în primă instanță

30

. Prin Sentința din 30 ianuarie 2012, adoptată cu majoritate, Înalta Curte l-a condamnat pe reclamant la pedeapsa cu închisoarea de doi ani pentru că s-a folosit de influența ce deriva din funcția de președinte al unui partid politic pentru a obține finanțarea ilegală a campaniei sale electorale din 2004. Instanța i-a interzis totodată dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii – cea de președinte de partid politic – pe perioada executării pedepsei plus o perioadă de 2

ani după executarea pedepsei. Înalta Curte a dispus confiscarea sumei de 38

217 lei românești (RON) dobândită prin săvârșirea infracțiunii, a menținut sechestrul dispus anterior (

supra

, pct.

13) și l-a obligat pe reclamant în solidar cu co-inculpații la plata sumei de 3

337

452

RON despăgubiri civile pentru instituția publică – parte vătămată. Reclamantul a fost obligat la plata sumei de 50

000

RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

31

. În sentința sa, Înalta Curte s-a bazat, pentru stabilirea faptelor, pe înscrisuri și contracte comerciale, precum și pe declarațiile a 68 de martori, ale căror nume au fost citate. Instanța mai făcea trimitere, la modul general, la declarațiile celor „41 de martori audiați direct și nemijlocit în faza de judecată” și „declarațiile date în cursul urmăririi penale [și care] au fost citite în instanță”.

32

. Pentru stabilirea răspunderii penale a reclamantului, Înalta Curte a reținut că nu exista o probă directă a vinovăției inculpatului, dar că răspunderea sa penală se justifica prin natura specifică a infracțiunilor de corupție, în special prin faptul că acestea sunt comise în condiții de clandestinitate. Instanța a precizat că răspunderea penală a reclamantului s-a stabilit în urma unui raționament logico-juridic întemeiat pe documente și declarațiile martorilor.

33

. În temeiul art.

124 coroborat cu art.

128 C. pen., Înalta Curte a hotărât că perioadele în care judecarea cauzei a fost suspendată în urma excepțiilor de neconstituționalitate nu se vor lua în considerare la calcularea termenului de prescripție a răspunderii penale. În consecință, instanța a decis că acțiunea penală declanșată împotriva reclamantului nu s-a prescris.

34

. La individualizarea pedepselor aplicabile, Înalta Curte a avut în vedere: mecanismul de săvârșire a infracțiunii, considerată foarte elaborată; funcțiile publice ale reclamantului, inclusiv cea de prim-ministru; prejudiciul financiar considerabil cauzat unei instituții publice; și faptul că mii de persoane fizice și juridice au finanțat, fără să vrea, campania electorală a acestuia. Înalta Curte s-a explicat astfel: corupția clasei politice, „personificată cel puțin la nivelul anului 2004” de reclamant, reprezintă un fenomen care nu mai poate fi tolerat de către societatea românească, justiția fiind obligată să riposteze cu fermitate. Instanța a apreciat că în cauză se impune aplicarea unei „pedepse exemplare”, care va presupune eliminarea temporară din societate a reclamantului prin privarea sa efectivă de libertate.

35

. Referitor la prejudiciul material, Înalta Curte a decis să se bazeze pe concluziile raportului de constatare întocmit de specialiștii DNA în cursul urmăririi penale și să înlăture concluziile expertizei contabile (

supra

, pct.

34).

36

. Reclamantul și Ministerul Public au declarat recurs împotriva sentinței pronunțate în primă instanță. La 29 martie 2012, cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți - Completul de 5 judecători.

a) Desfășurarea ședințelor

37

. Data stabilită pentru prima ședință a fost 21 mai 2012.

38

. Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 3 aprilie 2012, Completul de 5

judecători, potrivit dispozițiilor art.

291 alin.

3

1

din Codul de procedură penală (C.

proc.

pen.), din oficiu, a preschimbat la data de 23

aprilie 2012 termenul fixat pentru prima ședință în vederea soluționării cu celeritate a cauzei. Părțile au fost citate să compară la noua dată.

39

. La 23

aprilie 2012, cauza a fost amânată pentru termenul de 2

mai 2012 la cererea reclamantului pentru pregătirea apărării sale.

b) Diferitele cereri preliminare

40

. Excepțiile de neconstituționalitate ridicate de reclamant cu privire la textele de lege care reglementau prezența facultativă a inculpatului la ședințele din camera de consiliu și participarea de drept a procurorului la aceste ședințe, precum și modul de compunere a completului de judecată au fost respinse de Înalta Curte pe motiv că nu există legătură între textele de lege criticate. Înalta Curte a respins ca nefondată cererea reclamantului de recuzare a procurorului.

41

. În motivele de recurs, reclamantul a invocat lipsa de competență a doamnei judecător I.B. de a se face parte din completul de judecată de la prima instanță, pe motivul absenței decretului de numire emis de Președintele României. Excepția de nelegalitate a actului de numire a doamnei judecător a fost declarată inadmisibilă, ca și excepția de neconstituționalitate a legii care se referea la „transferul” din funcția de procuror în cea de judecător.

c) Motivele de recurs formulate de reclamant și cererile sale de probe

42

. La 9 mai

2012, reclamantul a solicitat Înaltei Curți încuviințare pentru depunerea unor înscrisuri la dosar, audierea unor martori noi și ascultarea înregistrărilor audio ale ședințelor de judecată în primă instanță. Toate aceste cereri au fost respinse de Înalta Curte.

43

. În susținerea recursului, reclamantul a denunțat, printre multe altele, lipsa calității de judecător, de inamovibilitate și de imparțialitate a doamnei I.B., inegalitatea armelor în legătură cu audierea martorilor și folosirea, pentru acuzare, a unor probe care au fost anulate definitiv de Înalta Curte. Reclamantul a menționat caracterul, abuziv după părerea sa, al schimbării jurisprudenței care ar fi fost făcute în materie de prescripție și aplicarea retroactivă a acesteia în defavoarea sa. Acesta a precizat că, în aplicarea jurisprudenței existente înainte de 6 octombrie 2010, sus-menționată, faptele imputate reclamantului ar fi trebuit să se prescrie fie în august 2011, fie în mai 2012, în raport de momentul stabilit de Înalta Curte ca reprezentând momentul epuizării infracțiunii.

d) Ședința din 13 iunie 2012

44

. În pledoaria finală din 13

iunie 2012, Parchetul a solicitat majorarea pedepsei aplicate reclamantului. La rândul său, reclamantul a solicitat în principal achitarea sa și schimbarea încadrării juridice a faptelor în formă simplă în loc de infracțiune în formă continuată.

45

. Drept răspuns, Parchetul a afirmat, printre altele, că reclamantul și-a exercitat influența asupra co-inculpaților și că a acceptat foloase necuvenite, acesta având cunoștință de inițierea manifestării organizate pentru obținerea unei finanțări ilegale pentru campania sa și de colectarea de fonduri aferentă acesteia.

46

. Considerând că, prin afirmațiile sale, procurorul a schimbat natura faptelor care îi erau imputate, reclamantul a solicitat să ia cuvântul în fața Înaltei Curți pentru a infirma această învinuire nouă. Înalta Curte i-a respins cererea.

e) Decizia definitivă pronunțată în recurs

47

. Prin Decizia din 20 iunie 2012, Înalta Curte – Completul de 5 judecători, a admis parțial recursul reclamantului și l-a condamnat pentru o infracțiune simplă în sensul art.

13 din Legea nr.

78/2000. Instanța a menținut pedeapsa aplicată reclamantului în primă instanță, respectiv 2

ani de închisoare și pedepsele complementare și accesorii. Instanța l-a considerat pe reclamant vinovat pentru că s-a folosit de influența și autoritatea ce derivau din funcția de președinte de partid politic pentru a obține finanțare pentru campania sa electorală.

48

. Referitor la nulitatea procedurii, invocată pe motivul preschimbării datei primei ședințe în recurs, Înalta Curte a considerat că preschimbarea a fost hotărâtă în mod legal, prin încheiere, în camera de consiliu, și că părțile au fost citate conform legii. Instanța a reținut că reclamantul nu a dovedit că ar fi suferit o vătămare ca urmare a preschimbării datei.

49

. În continuare, Înalta Curte a explicat că inculparea nu se baza pe probe anulate prin Sentința penală din 18 octombrie 2007 (

supra

, pct.

9). În acest sens, instanța a precizat că, în urma restituirii cauzei la Parchet, actele de urmărire penală au fost refăcute și că, în cazul actelor de urmărire penală care nu au putut fi refăcute, valorificarea faptelor probatorii constatate prin respectivele mijloace de probă s-a realizat numai în măsura în care acestea au fost probate prin alte mijloace de probă.

50

. Referitor la calitatea de judecător a doamnei I.B., Înalta Curte a examinat dispozițiile legale și constituționale în vigoare la data numirii acesteia în funcția de procuror și a transferării sale ulterioare în funcția de judecător. Instanța a precizat că, în speță, doamna I.B. a fost numită procuror prin decret al Președintelui României și a fost transferată ulterior în funcția de judecător prin hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii („CSM”), cu respectarea dispozițiilor legale. Înalta Curte a reținut că, în baza acelorași dispoziții legale și constituționale, doi Președinți de stat au urmat proceduri diferite: unul a considerat, în mod corect în opinia Înaltei Curți, că trecerea unui procuror în funcția de judecător era un simplu transfer între funcțiile de magistrat și era doar de atributul CSM-ului, nu al Președintelui României; celălalt a decis că era necesar să emită mai întâi un decret de eliberare din funcția de procuror și apoi decret de numire în funcția de judecător. Înalta Curte a hotărât că cel de-al doilea președinte, prin actele sale, a adăugat la lege și că primului președinte, care a respectat întocmai dispozițiile legale, nu i se poate imputa faptul că nu a urmat aceeași procedură. Instanța a considerat că sunt, de asemenea, nefondate criticile reclamantului privind independența doamnei I.B., care se bazau pe funcțiile ocupate anterior de aceasta din urmă în calitate de consilier al procurorului șef al DNA. Înalta Curte a menționat că, prin Decizia din 5 iulie 2012, pronunțată ulterior deciziei din prezenta cauză, Curtea Constituțională a stabilit că articolul contestat, referitor la numirea magistraților, nu contravine Constituției.

51

. De asemenea, Înalta Curte a reținut că nu există o probă directă care să-l incrimineze pe reclamant, dar că un mare număr de probe indirecte demonstrează, coroborate între ele, vinovăția acestuia. Referitor la prescripție, instanța a confirmat că perioada de timp în care judecata a fost suspendată în vederea soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu se va lua în calculul termenului de prescripție a răspunderii penale. Instanța a precizat că această interpretare este expresia unei practici constante, în urma Deciziei definitive din 6 octombrie 2010 a Înaltei Curți – Secția Penală (

infra

, pct.

60), confirmată prin decizie administrativă în cadrul ședinței din 4 iulie 2011 a aceleiași secții (

infra

, pct.

61).

52

. De asemenea, Înalta Curte a confirmat sentința pronunțată în primă instanță pe latura civilă, considerând justificată soluția primei instanțe de înlăturare a concluziilor raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză, în măsura în care acestea nu au respectat dispozițiile legale.

53

. Această decizie definitivă a fost motivată și i-a fost comunicată reclamantului la 26 noiembrie 2012.

54

. La 20

iunie 2012, în urma pronunțării sentinței definitive, reclamantul a încercat să se sinucidă prin împușcare, în momentul în care polițiștii au venit să îl aresteze pentru a-l conduce la penitenciar. Traiectoria glonțului a fost deviată de intervenția unui polițist, glonțul nemaiajungând în cap ci în gât. Reclamantul a fost transportat la spital, unde a fost operat. La 26

iunie 2012, a fost transferat la Penitenciarul Rahova, apoi la Penitenciarul Jilava, unde și-a executat pedeapsa.

55

. La 6

iulie 2012, Camera Deputaților a constatat decăderea din mandatul de deputat a reclamantului ca urmare a condamnării sale penale. La o dată neprecizată, Universitatea București, în aplicarea Codului Muncii, a decis concedierea reclamantului. În temeiul legislației specifice privind profesia de avocat, reclamantul nu mai poate exercita această profesie.

56

. La 18 martie 2013, reclamantul a fost eliberat condiționat.

B. Dreptul și practica interne relevante

57

. În temeiul art.

124 din Constituția din 1991, judecătorii numiți de Președintele României sunt inamovibili. Promovarea, transferarea și sancționarea judecătorilor pot fi dispuse numai de CSM. Constituția a fost revizuită, noile dispoziții intrând în vigoare la data de 29 octombrie 2003. S-au menținut dispozițiile anterioare aplicabile în materie de numire și transferare a judecătorilor. Dispozițiile constituționale au fost transpuse într-o serie de legi organice, printre care și Legea organică nr.

92/1992 pentru organizarea judecătorească („Legea nr.

92/1992”), modificată de mai multe ori.

58

. În conformitate cu art.

10 lit.

g) C. proc. pen., acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă a intervenit prescripția.

59

. În conformitate cu art.

121 C. pen., prescripția înlătură răspunderea penală în cazul în care acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare în termenul de prescripție. Termenul diferă, în funcție de pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea săvârșită. Cursul termenului prescripției se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfășurarea procesului penal (art.

123 C. pen.). De asemenea, prescripția înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripție prevăzut în art.

122 este depășit cu încă jumate (prescripția specială - art.

124 C. pen.). În acest caz, urmărirea penală ori procesul penal, după caz, încetează. Conform art.

128 C. pen., cursul termenului prescripției prevăzute în art.

122 este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal.

60

. Prin Decizia din 6 octombrie 2010, Înalta Curte în Complet de 3 judecători de la Secția Penală a stabilit, în cadrul altei cauze, că perioada de timp în care judecata a fost suspendată în vederea soluționării excepției de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională nu se va lua în calculul termenului de prescripție a răspunderii penale.

61

. La 4

iulie 2011, în cadrul unei ședințe administrative a judecătorilor și magistraților asistenți din Secția penală a Înaltei Curți, s-a decis că perioada de timp în care judecata a fost suspendată în urma sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate nu se va lua în calculul termenului de prescripție a răspunderii penale. S-a întocmit o minută, care a fost comunicată ulterior instanțelor pentru a ține seama de această decizie.

62

. Înalta Curte poate pronunța decizii imperative fie, în caz de neaplicare unitară a jurisprudenței, după ce a fost sesizată printr-un recurs în interesul legii (art.

414 C.

proc.

pen.), fie, în caz de jurisprudență constantă, se constituie în secții unite pentru soluționarea sesizărilor privind schimbarea jurisprudenței [art.

25 lit.

b) din Legea nr.

304/2004 privind organizarea judiciară].

63

. Prin Decizia din 5 noiembrie 2007, Secțiile Unite ale Înaltei Curți au examinat întinderea art.

64 și art.

71 C.

pen. cu privire la aplicarea pedepselor complementare și accesorii și au decis că interzicerea drepturilor prevăzute de art.

64 lit.

a)–c) C.

pen. nu se va face în mod automat, prin efectul legii, ci se va supune aprecierii instanței, în funcție de împrejurările cauzei. Conform dispozițiilor din Codul de procedură penală, interpretarea dată de secțiile unite este obligatorie pentru toate instanțele.

CAPETE DE CERERE

64

. Reclamantul a formulat în fața Curții capete de cerere în temeiul art.

3, art.

5

§

1 lit.

a), art.

6

§

1, art.

6

§

3 lit.

a), b) și d), art.

7, art.

8, art.

11 și art.

18 din Convenție, precum și art.

1 și art.

3 din Protocolul nr.

1 la Convenție.

ÎN DREPT

A. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art.

3 și art. 8 din Convenție

65

. Invocând art.

3 din Convenție, reclamantul susține că a fost condamnat penal la finalul unei proceduri pe care o consideră a fi fost vădit arbitrară și inechitabilă, pedeapsa închisorii cu executare, consecințele acestora pe care susține că le-a îndurat – și anume, imposibilitatea de a avea o viață de familie normală și pierderea carierei sale politice și profesionale –, ca și mediatizarea procesului său au constituit un tratament umilitor în opinia sa și în opinia altora, i-au cauzat grave suferințe psihologice și l-au condus la o tentativă de sinucidere.

În legătură cu art.

8 din Convenție, acesta consideră că privarea sa de libertate a constituit o ingerință ilegală în exercitarea dreptului său la respectarea vieții sale private și de familie, pe motiv că a putut fi vizitat de membrii familiei doar de câteva ori pe lună.

66

. Deși conștientizează stresul și tensiunea psihică inerente parcursului oricărui proces penal și inerente derulării acestuia, Curtea consideră că, în cauză, pretinsa inechitate a unui proces nu este suficientă, ea singură, să atingă gradul de gravitate vizat de art.

3 din Convenție. În ceea ce privește relațiile reclamantului cu familia sa pe durata detenției, Curtea consideră că nu pot fi reținute în prezenta cauză afirmațiile acestuia potrivit cărora ingerința în exercitarea dreptului său la respectarea vieții private nu are temei legal, în opinia acestuia din cauza caracterului inechitabil al procesului și a caracterului arbitrar al detenției sale. Prin urmare, rezultă că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate și trebuie respinse în conformitate cu art.

35

§

3 lit.

a) și

art.

35

§

4 din Convenție.

B. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art.

5

§

1 din Convenție

67

. Invocând art.

5

§

1 lit.

a) din Convenție, reclamantul consideră că detenția sa nu a fost legală, motivând că a fost dispusă în urma unei proceduri viciate de nereguli grave și contrare art.

6 și art.

7 din Convenție.

68

. Curtea reamintește că privarea de libertate nu poate fi considerată justificată dacă este consecința unei condamnări pronunțate la finalul unui proces viciat de o „denegare flagrantă de dreptate” (

Stoichkov împotriva Bulgariei

, nr.

9808/02, pct.

51, 24 martie 2005). În speță, reclamantul a fost prezent în timpul procedurii și a putut fi reprezentat de avocații săi aleși. De asemenea, ținând seama de concluziile sale privind capetele de cerere formulate de reclamant în temeiul art.

6 și art.

7 din Convenție (a se vedea

infra

), Curtea nu poate considera că reclamantul a fost supus unui proces sumar, cu nerespectarea totală a dreptului său la apărare ori că i s-a aplicat retroactiv o lege penală mai puțin favorabilă. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu a fost supus unei detenții „nelegale”. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art.

35

§

3 lit.

a) și

art.

35

§

4 din Convenție.

C. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art.

6

§

1 din Convenție

69

. Reclamantul se plânge că nu a fost judecat de o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, motivând că unul dintre judecătorii din completul de judecată care s-a pronunțat în primă instanță, doamna I.B., nu a fost numită judecător prin decret al Președintelui României. Acesta denunță astfel o practică, variabilă în opinia sa, în legătură cu transferarea magistraților din funcția de procuror în cea de judecător, care ar fi fost de natură să aducă atingere legalității instanței. De asemenea, acesta susține că, înainte de a fi numită judecător la Înalta Curte, doamna I.B. a avut funcția de consilier al procurorului șef al DNA. Acesta mai susține că Înalta Curte, în Decizia definitivă pronunțată la 20 iunie 2012 și motivată în noiembrie 2012, s-a bazat în esență, pentru a-i respinge motivul de recurs referitor la numirea doamnei judecător I.B., pe o decizie pronunțată de Curtea Constituțională ulterior dezbaterilor din cauză – respectiv 5 iulie 2012 – și publicată la 31 iulie 2012.

70

. În speță, Curtea precizează că nu are nicio îndoială că Înalta Curte este o „instanță instituită prin lege”. Curtea constată că reclamantul a supus acest capăt de cerere atenției instanțelor interne, care i-au indicat dreptul aplicabil la momentul faptelor. De asemenea, Curtea observă că instanțele interne au prezentat în detaliu interpretarea dispozițiilor interne respective și că au explicat motivul pentru care un decret al Președintelui Republicii de numire în funcția de procuror sau de judecător era suficient, fără a mai fi necesar ca Președintele să emită un nou decret în cazul schimbării funcției. Totodată, Curtea reține că Înalta Curte l-a informat pe reclamant că existența unei proceduri diferite era determinată de o interpretare care a completat legea, adică a adăugat la dispozițiile acesteia, ceea ce nu aducea atingere legalității numirilor și transferărilor făcute cu respectarea strictă a legii.

71

. De asemenea, Curtea constată că, pentru a respinge motivul de recurs formulat de reclamant în legătură cu calitatea de judecător a doamnei I.B., Înalta Curte a examinat înscrisuri care atestau traseul profesional al judecătoarei respective și reclamantul cunoștea acest traseu. Curtea observă că este adevărat că, în vederea raționamentului său, Înalta Curte a menționat decizia Curții Constituționale, pronunțată ulterior dezbaterilor. Curtea reține însă că Înalta Curte și-a prezentat propriul raționament în privința afirmațiilor reclamantului, raționament pe care l-a considerat justificat și de decizia Curții Constituționale, care avea același sens.

72

. Referitor la pretinsa lipsă de independență și imparțialitate a completului de judecată, Curtea nu observă împrejurări de natură să justifice temerile pe care reclamantul le leagă, pe de o parte, de absența decretului prezidențial pentru transferarea doamnei judecător I.B. din funcția de procuror în cea de judecător și, pe de altă parte, de funcția sa anterioară de consilier al procurorului șef al DNA. De asemenea, Curtea reține că nu există nicio împrejurare care să justifice temerile reclamantului în legătură cu existența unor raporturi de supunere sau dependență între Înalta Curte și Ministerul Public, pe care reclamantul le-a dedus din celelalte elemente invocate.

73

. Ținând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art.

35

§

3 lit.

a) și

art.

35

§

4 din Convenție.

74

. Reclamantul se plânge de faptul că Înalta Curte a refuzat să trimită la Curtea Constituțională excepțiile de neconstituționalitate pe care le-a ridicat în legătură cu textele legislative privind puterea discreționară a completului de judecată, cu numirea procurorilor în funcții de judecători în absența unui decret de numire emis de Președintele României și compunerea completului de judecată care a judecat cauza în recurs.

75

. Curtea reține că excepțiile ridicate de reclamant nu vizau dispoziții de care depindea soluționarea litigiului. Curtea reține că Înalta Curte a luat în considerare aceste capete de cerere și că s-a pronunțat ulterior printr-o decizie motivată suficient, care nu pare a fi viciată de vreun element arbitrar, considerând că articolele respective nu au legătură cu cauza. Reamintind că interpretarea legislației interne este în primul rând de competența instanțelor interne, Curtea consideră că refuzul Înaltei Curți de a trimite la Curtea Constituțională excepțiile ridicate de reclamant nu au adus atingere caracterului echitabil al procedurii [a se vedea,

mutatis mutandis

,

Dotta împotriva Italiei

(dec.), nr.

38399/97, 7 septembrie 1999; și

Kefalas și alții împotriva Greciei

(dec.), nr.

40051/02, 17 martie 2005]. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art.

35

§

3 lit.

a) și art.

35

§

4 din Convenție.

76

. Reclamantul consideră că nu a beneficiat de principiul egalității armelor și de aparenta imparțialitate obiectivă a instanței, având în vedere avantajele de care, în opinia sa, procurorul beneficia în cadrul ședinței. Acesta mai susține că, în cadrul recursului, avocații săi au fost nevoiți să studieze dosarul cauzei la grefa instanței în condiții foarte inconfortabile, spre deosebire de procuror, căruia i se punea la dispoziție dosarul cauzei la sediul Ministerului Public.

77

. Curtea reamintește că a hotărât anterior că faptul că procurorul are un loc stabilit în sala de ședință ori condițiile în care avocații trebuie să studieze dosarele nu sunt motive suficiente pentru a contesta egalitatea armelor sau imparțialitatea instanței, în măsura în care, deși acestea îi acordă procurorului o poziție „fizică” privilegiată în sala de ședință, nu îl pun totuși pe acuzat într-o situație de dezavantaj concret pentru apărarea intereselor sale (

Blaj împotriva României

, nr.

36259/04, pct.

78-79, 8 aprilie 2014; și

Diriöz împotriva Turciei

, nr.

38560/04, pct.

25, 31 mai 2012). Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art.

35

§

3 lit.

a) și art.

35

§

4 din Convenție.

78

. Reclamantul se plânge de nerespectarea principiului egalității armelor, motivând că nu a avut dreptul să participe la ședințele desfășurate în camera de consiliu în legătură cu cererile de recuzare, deși procurorul a participat la acesta și a prezentat oral argumentele sale.

79

. Curtea reține că procedurile de recuzare nu aveau ca obiect, în speță, nici contestarea drepturilor sau a obligațiilor cu caracter civil ale reclamantului, nici temeinicia unei acuzații în materie penală. Curtea reține că procedurile aveau legătură cu compunerea completului de judecată (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Georgiadis împotriva Greciei

, 29 mai 1997, pct.

34,

Culegere de hotărâri și decizii

1997

‑

III; și

Adolf împotriva Austriei

, 26 martie 1982, pct.

30, seria A nr.

49). Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil

ratione materiae

cu dispozițiile Convenției în sensul art.

35

§

3 lit.

a) și trebuie respins în conformitate cu art.

35

§

4.

a) Referitor la afirmația privind atitudinea parțială a Parchetului

80

. Reclamantul susține că întreaga urmărire penală a urmărit exclusiv incriminarea, niciodată dezincriminarea, și că dosarul le-a fost repartizat procurorilor cu mențiunea expresă de a începe urmărirea penală. Acesta mai spune că Ministerul Public a fost reprezentat de unul și același procuror în toate fazele procedurii.

81

. Curtea reamintește că garanția de imparțialitate specifică procesului echitabil privește exclusiv instanțele care se pronunță asupra nevinovăției sau vinovăției unui inculpat și nu se aplică reprezentantului Parchetului, care este una dintre părțile la o procedură judiciară contradictorie [

Forcellini împotriva San Marino

(dec.), nr.

34657/97, 28

mai 2002; și

De Lorenzo împotriva Italiei

, (dec.), nr.

69264/01, 12

februarie 2004]. Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil

ratione materiae

cu dispozițiile Convenției în sensul art.

35

§

3 lit.

a) și trebuie respins în conformitate cu art.

35

§

4.

b) Referitor la admisibilitatea anumitor probe

82

. Reclamantul se plânge de faptul că la dosarul cauzei au fost depuse probe anulate de Înalta Curte, în opinia sa printr-o eroare de procedură. Acesta denunță totodată refuzul Înaltei Curți de a-și întemeia decizia pe expertiza judiciară întocmită de experți independenți și faptul că a fost condamnat exclusiv în baza unor probe indirecte.

83

. Curtea reține că, în speță, Înalta Curte l-a informat pe reclamant ce probe au fost depuse la dosar și de ce le considera legale; de asemenea, i-a explicat motivele pentru care considera că nu își poate întemeia decizia pe raportul de expertiză menționat de reclamant (

supra

, pct.

49 și 52). Referitor la afirmațiile reclamantului că ar fi fost condamnat exclusiv în baza unor probe indirecte, Curtea reține că Înalta Curte a avut grijă să indice modul în care și-a elaborat raționamentul juridic pornind de la probele din dosar (

supra

, pct.

32 și 51). Prin urmare, Curtea consideră că nu este vorba despre un raționament arbitrar de natură să vicieze examinarea generală a probelor și analiza pe fond (a se vedea,

a

contrario

,

Hirvisaari împotriva Finlandei

, nr.

49684/99, pct.

30, 27

septembrie 2001).

84

. În consecință, în măsura în care admisibilitatea probelor și examinarea acestora țin în primul rând de dreptul intern și de instanțele naționale [

García Ruiz împotriva Spaniei

(MC), nr.

30544/96, pct.

28, CEDO 1999-1], Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art.

35

§

3 lit.

a) și art.

35

§

4 din Convenție.

c) Referitor la durata procedurii

85

. Reclamantul se plânge că durata procedurii penale îndreptate împotriva sa a fost excesivă.

86

. Curtea reține că procedura penală îndreptată împotriva reclamantului a început la 16 februarie 2006, când acestuia i s-a adus la cunoștință acuzația, și că s-a încheiat prin pronunțarea Deciziei definitive din 20 iunie 2012 a Înaltei Curți, când fondul cauzei a fost soluționat definitiv [

Pop

Blaga împotriva României

(dec.), nr.

37372/02, pct.

120, 10 aprilie 2012]. Se observă că, în speță, procedura penală a durat așadar 6

ani, 4

luni și 4

zile pentru două grade de jurisdicție.

87

. Curtea reține că, în cazul de față, durata procedurii nu este imputabilă reclamantului. Cât despre atitudinea autorităților, Curtea observă că s-a dispus restituirea cauzei la parchet în vederea refacerii urmăririi penale, că autoritățile au acționat cu diligență în vederea refacerii urmăririi penale și că nu se poate remarca nicio perioadă de inactivitate în desfășurarea procedurii. În opinia Curții, complexitatea cauzei – care a implicat 6

inculpați și a necesitat ascultarea unui foarte mare număr de martori – a avut ca efect prelungirea procedurii. Ținând seama de aceste elemente, Curtea consideră că durata procedurii în ansamblu nu a fost nejustificată. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art.

35

§

3 lit.

a) și art.

35

§

4 din Convenție.

6

§

1 din Convenție

88

. Reclamantul consideră că nu a fost judecat de o instanță imparțială, motivând că doamna judecător S.D. a făcut parte din completul de judecată care i-a respins cererea de recuzare a unuia dintre judecătorii de la prima instanță și ulterior a făcut parte din completul de judecată care a soluționat recursul, că acest din urmă complet a omis că examineze motivul referitor la atitudinea președintelui completului de judecată de la prima instanță față de el și avocatul său, precum și că Înalta Curte și-a bazat deciziile pe fapte săvârșite, după părerea sa, în funcția sa de prim-ministru. Ținând cont de ansamblul elementelor de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la pretențiile formulate, Curtea nu a remarcat nicio încălcare aparentă a drepturilor și libertăților garantate de art.

6

§

1 din Convenție și consideră că aceste capete de cerere trebuie respinse în conformitate cu art.

35

§

1, art.

35

§

3 lit.

a) și art.

35

§

4 din Convenție.

D. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art.

6

§

3 lit.

a)-b) din Convenție

89

. Invocând art.

6

§

3 lit.

a)-b) din Convenție citit în raport cu

§

1 de la același articol, reclamantul se plânge, pe de o parte, de schimbarea naturii acuzației îndreptate împotriva sa – care ar fi fost făcută de procuror în ultima ședință din cadrul recursului; pe de altă parte, se plânge de datele prea apropriate ale ședințelor desfășurate începând din ianuarie 2011.

90

. Reclamantul impută Înaltei Curți faptul că nu i-a dat o ocazie potrivită, în cadrul recursului, să răspundă la argumentele Parchetului în legătură cu săvârșirea faptelor incriminate, argumente care ar fi avut influență asupra elementului intențional al infracțiunii.

91

. În speță, Curtea reține că reclamantul a fost trimis în judecată pentru că s-a folosit de influența și autoritatea ce derivau din funcția de președinte al unui partid politic pentru a obține finanțarea ilegală a campaniei sale electorale și de altfel a și fost condamnat în primă instanță pentru această infracțiune în formă continuată. Curtea constată că, în motivele sale de recurs, Parchetul a solicitat majorarea pedepsei aplicate reclamantului, fără a solicita reinterpretarea faptelor sau o eventuală schimbare a temeiului legal al infracțiunii imputate în rechizitoriu. Afirmațiile Parchetului pe care le incriminează reclamantul nu constituiau decât argumente pentru combaterea motivelor de recurs formulate de reclamant și nu au reprezentat un nou motiv de recurs. De asemenea, Curtea reține că Înalta Curte, soluționând recursul ca instanță de al doilea grad, a admis acțiunea reclamantului și a hotărât că acesta din urmă era vinovat de o infracțiune simplă, nu una în formă continuată, și că era vinovat pentru că a exercitat asupra co-inculpaților o influență inerentă funcției sale de președinte de partid politic. Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că nu s-a adus atingere dreptului reclamantului de a fi informat în mod amănunțit asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa, și nici dreptului său de a dispune de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art.

35

§

3 lit.

a) și art.

35

§

4 din Convenție.

92

. Reclamantul precizează că, începând din ianuarie 2011, datele ședințelor au fost foarte apropiate. De asemenea, acesta susține că decizia completului de judecată în recurs de a devansa cu o lună data primei ședințe (de la 21 mai 2012 la 23 aprilie 2012) a fost adoptată fără să se desfășoare o ședință sau întâlnire a judecătorilor.

93

. În pofida numărului de ședințe destul de mare într-un interval de timp relativ scurt, Curtea constată că Înalta Curte a luat măsuri pentru a-i permite reclamantului să-și pregătească apărarea. Astfel, Curtea reține că Înalta Curte a informat părțile în prealabil despre data mai multor ședințe, ca și despre scopul acestora (

supra

, pct.

16

in fine

). De asemenea, reclamantul a fost întotdeauna asistat de doi, trei sau chiar patru avocați în cursul procedurii. Referitor la decizia Înaltei Curți de a devansa data primei ședințe din cadrul recursului, Curtea reține că aceasta era întemeiată pe art.

291 alin.

3

1

C.

proc.

pen. și era justificată de necesitatea celerității procedurii și că, la examinarea legalității acestei măsuri, Înalta Curte a considerat-o conformă cu normele procedurale aplicabile. De asemenea, Curtea constată că părțile au fost citate să compară la noua dată a ședinței și au obținut o amânare a ședinței pentru pregătirea apărării și că, în plus, reclamantul nu a justificat faptul că a suferit un prejudiciu concret în pregătirea apărării sale în urma preschimbării datei. Curtea consideră că nu există niciun element în dosar care să dea impresia că datele prea apropriate ale ședințelor au adus atingere dreptului la apărare, în special dreptului reclamantului și al apărătorilor săi de a putea asista la dezbateri și de a adresa întrebări martorilor [a se vedea,

a contrario

,

Makhfi împotriva Franței

, nr.

59335/00, pct.

40, 19 octombrie 2004; și,

mutatis mutandis

,

Craxi împotriva Italiei (nr.

1)

, nr.

34896/97, pct.

71, 5

decembrie 2002]. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art.

35

§

3 lit.

a) și art.

35

§

4 din Convenție.

E. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art.

6

§

3 lit.

d) din Convenție

94

. Reclamantul se plânge de imposibilitatea de a adresa întrebări tuturor martorilor acuzării, motivând că, în cursul urmăririi penale, Parchetul a efectuat audieri concomitente (

supra

, pct.

12). Acesta afirmă că, în faza de judecată, instanța nu a ascultat toți martorii acuzării și se plânge de faptul că a fost obligat să justifice cererile sale de probe, în vreme ce Parchetul nu a fost obligat să ofere o astfel de justificare.

95

. Curtea constată, cu titlu preliminar, că în speță Înalta Curte a considerat că 150 de declarații făcute de martori în cursul urmăririi penale nu sunt relevante și a decis să nu le utilizeze ca probe. Prin urmare, Curtea consideră că reclamantul nu poate pretinde că i s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil din cauza imposibilității sale de a adresa întrebări martorilor respectivi.

96

. În ceea ce privește cele 41 de declarații care au făcute în cursul urmăririi penale și au fost depuse la dosarul cauzei fără ca reclamantul să aibă posibilitatea de a adresa întrebări autorilor acestora în cursul urmăririi penale sau în instanță, Curtea face trimitere la criteriile pe care le-a stabilit în hotărârea

Al-Khawaja și Tahery împotriva Regatului Unit

[(MC), nr.

26766/05 și 22228/06, pct.

146-147, CEDO 2011] cu privire la absența martorilor de la ședință.

97

. În speță, Curtea reține că reclamantul nu a putut, în cursul urmăririi penale, să asiste la audierea tuturor martorilor acuzării. De asemenea, Curtea reține că, în consecință, Înalta Curte a citat conform legii, însă fără succes, toți martorii – inclusiv prin mandate de aducere, că ulterior a explicat că există o imposibilitate obiectivă de audiere a martorilor respectivi (

supra

, pct.

25) și că a decis să nu îi mai audieze, dispunând totodată să se dea citire în ședință publică declarațiilor făcute de aceștia în cursul urmăririi penale.

98

. Curtea consideră că, în speță, autoritățile interne nu și-au încălcat obligația pozitivă de a face tot ce se putea aștepta în mod rezonabil de la acestea pentru a garanta apărării posibilitatea de a adresa întrebări martorilor acuzării respectivi. În consecință, Curtea consideră că circumstanțele cauzei permit să se concluzioneze că absența martorilor respectivi de la ședință și, prin urmare, citirea depozițiilor acestora obținute înainte de proces erau justificate de un motiv serios.

99

. În ceea ce privește importanța depozițiilor martorilor pentru condamnarea penală a reclamantului, Curtea reține în primul rând că acesta din urmă nu i-a indicat importanța pe care o aveau declarațiile martorilor care nu au fost ascultați. În baza elementelor de care dispune, având în vedere în special deciziile penale, Curtea reține că Înalta Curte a întemeiat condamnarea reclamantului pe un mare număr de înscrisuri și prin referire la peste 100 de declarații ale martorilor, reclamantul neputând să adreseze întrebări unui număr de doar 6 dintre aceștia. Prin urmare, în opinia Curții, mărturiile citite în fața Înaltei Curți nu constituiau nici proba unică, nici probele decisive pentru condamnarea penală a reclamantului. Ținând seama de această constatare, nu este necesar pentru Curte să examineze dacă cel de-al treilea criteriu stabilit în hotărârea

Al-Khawaja și Tahery

(citată anterior, pct.

146

‑

147) a fost respectat în speță.

100

. Referitor la afirmația reclamantului că a fost obligat să justifice cererile de probe în fața instanței, în vreme ce Parchetul nu a fost supus unei astfel de obligații, Curtea nu observă în speță niciun element care să îi permită să concluzioneze că procedura s-a desfășurat în mod arbitrar, în defavoarea reclamantului.

101

. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art.

35

§

3 lit.

a) și art.

35

§

4 din Convenție.

102

. Reclamantul se plânge că Înalta Curte a ascultat peste 700 de martori ai acuzării și că a admis ascultarea a doar 5 martori ai apărării.

103

. Curtea reține că, în speță, reclamantul se plânge de dezechilibrul existent între numărul foarte mare al martorilor acuzării ascultați de Înalta Curte și numărul foarte mic al martorilor apărării admis de aceeași instanță. Curtea reține însă că reclamantul nu a precizat concret în ce mod refuzul de a cita alți martori ai apărării i-a adus atingere dreptului la apărare. De asemenea, Curtea acordă importanță faptului că Înalta Curte a motivat corespunzător refuzul de a cita toți martorii apărării indicați de reclamant (

supra

, pct.

27 și 28). În special, Înalta Curte a precizat în primul rând că reclamantul putea dovedi faptele de care se prevala cu ajutorul înscrisurilor și că a primit încuviințarea instanței pentru a depune înscrisurile la dosar (a se vedea,

a contrario

,

Tarău împotriva României

, nr.

3584/02, pct.

75, 24

februarie 2009). De asemenea, Înalta Curte a explicat de ce, în speță, diferența mare dintre numărul martorilor acuzării și numărul martorilor apărării nu aducea atingere principiului egalității armelor. În această privință, înalta instanță a precizat că declarațiile martorilor acuzării nu erau esențiale pentru stabilirea răspunderii penale a reclamantului. În plus, Înalta Curte a reținut că situația de fapt și vinovăția inculpaților, inclusiv a reclamantului, sunt dovedite în primul rând de înscrisurile și rapoartele depuse la dosar, probele testimoniale fiind de natură a completa împrejurările de fapt rezultate din celelalte mijloace de probe.

104

. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că faptul că a existat o diferență mare între numărul martorilor acuzării și numărul martorilor apărării nu este suficient, de unul singur, să demonstreze că reclamantul a fost împiedicat să prezinte martori ai apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art.

35

§

3 lit.

a) și art.

35

§

4 din Convenție.

F. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art.

18 din Convenție

105

. În baza art.

6

§

1 din Convenție, reclamantul susține că motivele condamnării sale țineau de rațiuni politice. Curtea va examina acest capăt de cerere în raport cu art.

18 din Convenție coroborat cu art.

6

§

1 din Convenție (

Goussinski împotriva Rusiei

, nr.

70276/01, pct.

73, CEDO 2004

‑

IV).

106

. Reclamantul consideră că Înalta Curte l-a condamnat penal pentru a demonstra că face eforturi pentru combaterea corupției din România. Acesta precizează că instanțele naționale l-au declarat „personificarea” corupției din România și că se impune eliminarea sa temporară din societate. Acesta adaugă că, potrivit informațiilor prezentate de mass media, Președintele României ar fi declarat, după câștigarea alegerilor, că va obține condamnarea penală a reclamantului.

107

. În contextul prezentei cauze, Curtea ține cont de activitatea politică intensă a reclamantului. Aceasta reamintește totuși că a hotărât anterior că un rol politic în prim plan nu constituie o garanție a imunității (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Khodorkovskiy împotriva Rusiei

, nr.

5829/04, pct.

258, 31 mai 2011).

108

. În plus, Curtea reține că afirmațiile reclamantului, care susține că procedura penală îndreptată împotriva sa în ansamblu urmărea alt scop decât cel în mod normal inerent oricărei proceduri penale, sunt destul de generale și că acesta nu a prezentat nicio dovadă concretă privind „intențiile ascunse” ale autorităților. Aceasta observă că Înalta Curte, declarând corupția clasei politice ca fiind „personificată” de reclamant, exprima consecința concluziei sale privind răspunderea penală a reclamantului pentru faptele de corupție săvârșite la înalt nivel. Curtea reține, de asemenea, că legea internă permitea instanțelor naționale să îi aplice reclamantului pedepse complementare și accesorii, precum interzicerea dreptului de a exercita anumite funcții, consecința fiind imposibilitatea de a participa la viața publică. Totodată, reține că deciziile pronunțate împotriva reclamantului au fost amplu motivate și întemeiate pe dispoziții legale.

109

. În concluzie, Curtea admite că, din cauza poziției sale politice, reclamantul ar fi putut avea suspiciuni în legătură cu interesul real al autorităților față de condamnarea sa penală. Aceste suspiciuni nu sunt însă suficiente pentru Curte ca să declare că orice mecanism juridic al statului pârât a fost, de la început, folosit în mod abuziv și că, de la început până la sfârșit, autoritățile ar fi acționat încontinuu cu rea-credință și ar fi încălcat flagrant Convenția [a se vedea,

mutatis mutandis

,

Syssoyeva și alții împotriva Letoniei

(radiere) (MC),

nr.

60654/00, pct.

129, CEDO 2007

‑

I]. Curtea consideră că aceasta este o acuzație foarte gravă, care necesită o probă irefutabilă și directă (a se vedea,

mutatis mutandis

,

Khodorkovskiy

, citată anterior, pct.

260), pe care reclamantul nu a prezentat-o. Întrucât nu observă niciun element care să dea impresia că autoritățile române ar fi făcut abuz de putere în desfășurarea procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului în alt scop decât cel pentru care a fost concepută, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și îl respinge în conformitate cu art.

35

§

3 lit.

a) și art.

35

§

4 din Convenție.

G. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art.

7

din Convenție

110

. Invocând art.

6

§

1 și art.

7 din Convenție, reclamantul se plânge de schimbarea jurisprudenței Înaltei Curți în materie de calculare a termenului de prescripție a răspunderii penale, schimbare pe care o consideră ilegală și arbitrară. Acesta consideră că, în urma schimbării, legea penală care i s-a aplicat era imprevizibilă și mai puțin favorabilă decât cea în vigoare în 2004 în momentul săvârșirii faptelor care i-au fost imputate.

111

. Curtea consideră că acest capăt de cerere trebuie examinat exclusiv sub incidența art.

7 din Convenție. Aceasta face trimitere în acest sens la principiile stabilite în cauzele

Scoppola împotriva Italiei (nr.

2)

(MC), (nr.

10249/03, pct.

92-102, 17

septembrie 2009) și

Del Rio Prada

împotriva Spaniei

(MC), (nr.

42750/09, pct.

77-93, CEDO 2013).

112

. În speță, termenul de prescripție „specială” prevedea că răspunderea penală este înlăturată dacă termenul de prescripție generală scurs este depășit cu încă jumătate (

supra

, pct. 59). Prin Decizia definitivă din 6 octombrie 2010, Secția Penală din cadrul Înaltei Curți a făcut o schimbare în jurisprudență și a stabilit că perioada de timp în care judecata a fost suspendată în vederea soluționării unei excepții de neconstituționalitate de către Curtea Constituțională nu se va lua în calculul termenului de prescripție a răspunderii penale. În aplicarea jurisprudenței existente înainte de Decizia din 6 octombrie 2010, sus-menționată, faptele imputate reclamantului ar fi trebuit să se prescrie fie în august 2011, fie în februarie 2012, în raport de momentul stabilit de Înalta Curte ca reprezentând momentul epuizării infracțiunii (

supra

, pct.

43).

113

. Curtea trebuie să examineze așadar dacă schimbarea jurisprudenței a afectat situația reclamantului în raport cu art.

7 din Convenție.

114

. Din motivele de recurs formulate de reclamant reiese că acesta cunoștea noua jurisprudență, a cărei aplicare a și contestat-o de altfel în fața Înaltei Curți. Întrucât nu are sarcina de a interpreta normele de procedură internă aplicabile atunci când cea mai înaltă instanță judecătorească a statului efectuează o schimbare a jurisprudenței, Curtea consideră că, în speță, legea aplicată reclamantului îndeplinea condiția de „previzibilitate” în sensul art.

7 din Convenție.

115

. În continuare, Curtea reține că prelungirea termenului de prescripție introdus prin noua jurisprudență a Înaltei Curți din 6 octombrie 2010 și aplicarea acesteia în cauza reclamantului au avut, desigur, efectul de a extinde termenul în care faptele imputate puteau fi cercetate penal și au fost defavorabile pentru reclamant, înșelându-i acestuia așteptările. Această situație nu implică totuși o încălcare a drepturilor garantate prin art.

7 deoarece această dispoziție nu se poate interpreta ca împiedicând prelungirea termenelor de prescripție cât timp faptele imputate nu s-au prescris niciodată (

Coëme și alții împotriva Belgiei

, nr.

32492/96 ..., pct.

149, CEDO 2000

‑

VII).

116

. Astfel, problema unei eventuale încălcări a art.

7 printr-o dispoziție care ar avea ca efect reapariția posibilității de a sancționa fapte care nu mai sunt pasibile de pedeapsă prin efectul unei prescripții dobândite nu are legătură cu prezenta cauză. Curtea reamintește că reclamantul, care nu avea cum să nu știe că faptele imputate pot angaja răspunderea sa penală, a fost condamnat pentru fapte pentru care răspunderea penală nu a fost niciodată înlăturată prin prescripție. Aceste fapte constituiau infracțiuni în momentul în care au fost săvârșite, iar pedepsele aplicate nu sunt mai severe decât cele aplicabile în momentul săvârșirii faptelor. Reclamantul nu a suferit, ca urmare a schimbării jurisprudenței, un prejudiciu mai mare decât cel pe care îl risca în momentul săvârșirii infracțiunii (

Coëme și alții

, citată anterior, pct.

150).

117

. Prin urmare, nu au fost încălcate drepturile reclamantului prevăzute la art.

7 din Convenție. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art.

35

§

3 lit.

a) și art.

35

§

4 din Convenție.

H. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art.

1 din Protocolul nr.

1 la Convenție

118

. Reclamantul denunță încălcarea art.

1 din Protocolul nr.

1 la Convenție ca urmare a sancțiunilor pecuniare care i-au fost aplicate și a valorii ridicate a cheltuielilor de judecată.

119

. Curtea observă, cu titlu liminar, că ingerința în litigiu este reglementată de al doilea paragraf al art.

1 din Protocolul nr.

1 la Convenție, care prevede expres o excepție în ceea ce privește plata impozitelor, a altor contribuții sau a amenzilor (

Phillips împotriva Regatului Unit

, nr.

41087/98, pct.

51, CEDO 2001

‑

VII). Totuși, această chestiune nu se sustrage complet controlului Curții atâta timp cât aceasta trebuie să verifice dacă art.

1 din Protocolul nr.

1 la Convenție a făcut obiectul unei aplicări corecte [

Orion

‑

Břeclav s.r.o. împotriva Republicii Cehe

(dec.), nr.

43783/98, 13

ianuarie 2004].

120

. Referitor la cerința proporționalității între ingerința în dreptul reclamantului și obiectivele de interes general urmărite, Curtea nu contestă valoarea ridicată a sumelor confiscate sau a cheltuielilor de judecată pe care le-a stabilit Înalta Curte. Sumele corespund totuși câștigului pe care, în opinia Înaltei Curți,

reclamantul îl obținuse săvârșind infracțiunea pentru care a fost condamnat penal și au fost stabilite în baza documentelor de care dispunea înalta instanță. Făcând trimitere la constatările sale anterioare, conform cărora procedura care a condus la pronunțarea condamnării a fost echitabilă și a respectat dreptul la apărare, Curtea nu observă în speță niciun element arbitrar care ar putea vicia deciziile contestate de reclamant.

121

. În aceste condiții, ținând seama de importanța obiectivului urmărit, Curtea consideră că atingerea adusă respectării bunurilor sale, suferită de reclamant, nu era disproporționată. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art.

35

§

3 lit.

a) și art.

35

§

4 din Convenție.

I. Cu privire la capetele de cerere întemeiate pe art.

11 din Convenție și art.

3 din Protocolul nr.

1 la Convenție

122

. Invocând art.

11 din Convenție, reclamantul se plânge de atingerea adusă dreptului său la libertatea de asociere ca urmare a interzicerii dreptului de a ocupa funcția de șef de partid politic, pedeapsă aplicată în urma unei proceduri pe care o consideră inechitabilă. De asemenea, acesta consideră că decăderea din mandatul său de deputat, survenită în urma condamnării sale definitive, și interzicerea drepturilor sale electorale timp de 4

ani aduc atingere drepturilor sale garantate prin art.

3 din Protocolul nr.

1 la Convenție.

123

. Curtea reține că, prin Sentința din 30 ianuarie 2012, Înalta Curte i-a aplicat reclamantului pedepsele complementare prevăzute de art.

64 lit.

a), b) și c) C.

pen., respectiv dreptul de a alege și de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat și dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie ori de a desfășura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii – cea de președinte de partid politic. Curtea constată că reclamantul nu a contestat, în recursul său, aplicarea pedepselor respective și reamintește că, în conformitate cu jurisprudența internă (

supra

, pct.

63), Înalta Curte ar fi putut examina în prezenta cauză necesitatea aplicării pedepselor respective în privința reclamantului. Rezultă că aceste capete de cerere trebuie respinse pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art.

35

§

1 și art.

35

§

4 din Convenție.

Pentru aceste motive,

în unanimitate,

CURTEA

declară cererea inadmisibilă.

PREȘEDINTE

,

Grefier,

JOSEP CASADEVALL

Stephen Phillips