STAVARACHE v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

Reclamantul, domnul Daniel Stavarache, este resortisant român, s-a născut în 1972 și locuiește în București. Aceasta a fost reprezentat în procedura în fața Curții de D. Caraman, avocat în București.

Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, I.

Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, se pot rezuma după cum urmează.

La 26 februarie 2004, s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva reclamantului cu acuzația de săvârșire a infracțiunii de omor calificat și de complicitate la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, infracțiuni săvârșite în timpul nopții de 10 spre 11 august 2000 asupra unei persoane de 65 de ani.

La 4 martie 2004, împotriva reclamantului s-a început urmărirea penală și s-a dispus măsura reținerii pentru 24 de ore.. Parchetul a reținut că persoana în cauză era bănuită că strânsese informații despre partea vătămată, că transportase apoi în mașină patru persoane până la domiciliul celei din urmă, că agresase partea vătămată pentru a-i furniza informații cu privire la bunurile de valoare, victima decedând câteva ore mai târziu în urma rănilor numeroase.

La 5 martie 2004, reclamantul a fost arestat preventiv prin hotărârea Tribunalului București, decizie confirmată, în urma recursului reclamantului, prin decizia din 10 martie 2004 a Curții de Apel București. Instanțele au considerat, în aplicarea art. 143 și art. 146 C. proc. pen. că existau în speță probe și indicii care să ducă la concluzia săvârșirii infracțiunii de către reclamant. În acest sens, instanța a făcut trimitere la declarațiile martorilor, conform cărora reclamantul fusese văzut în fața domiciliului victimei în noaptea omorului, iar acesta făcea parte din grupul de presupuși făptuitori ai omorului.

Prin rechizitoriul din 24 iunie 2004, parchetul l-a trimis în judecată pe reclamant cu acuzația de complicitate la săvârșirea infracțiunii de omor calificat, de complicitate la tâlhărie și de conducerea fără permis a unui autovehicul și a decis continuarea anchetei în ceea ce privește alte persoane.

La termenul din 11 august 2004, un martor a declarat ar fi fost amenințat de reclamant în închisoare. Procurorul a notificat instanța că, la ascultarea aceluiași martor, reclamantul îl amenința prin semne. În aceste condiții, parchetul a solicitat prelungirea arestării preventive a reclamantului, subliniind în principal că existau probe conform cărora reclamantul încercase să influențeze martorii. Instanța a admis cererea de prelungire adăugând un element nou în sprijinul deciziei sale, și anume elementele de personalitate ale reclamantului.

Arestarea preventivă a reclamantului a fost prelungită de mai multe ori pentru câte 30 de zile de Tribunalul București în temeiul elementelor sus-menționate. Instanța a adăugat că prelungirea arestării preventive era justificată de circumstanțele în care fusese comisă infracțiunea, precum și de nevoile anchetei în cursul căreia fuseseră luate mai multe măsuri de cercetare penală: ascultarea martorilor și a suspecților, confruntări, cercetări la fața locului, expertize. Instanța s-a întemeiat pe aceleași motive în respingerea cererilor de revocare a măsurii de arestare preventivă sau a cererii de înlocuire a arestului cu interdicția de a părăsi localitatea sau țara, cereri formulate de reclamant la diferite termene. Hotărârile tribunalului au fost confirmate, în urma recursului reclamantului, de Curtea de Apel București.

Prin hotărârea din 20 iunie 2005, reclamantul a fost condamnat la 18 ani și 8 luni de închisoare pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de omor calificat și tâlhărie. Reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentințe.

Prin hotărârea din 27 octombrie 2005, Curtea de Apel București a anulat hotărârea Tribunalului București. Instanța a reținut că tribunalul ar fi trebuit să-i asculte și pe ceilalți presupuși făptuitori ai infracțiunii împotriva cărora fusese declanșată între timp urmărirea penală.

Cauza a fost retrimisă pe rolul Tribunalului București. Tribunalul a prelungit arestarea preventivă a reclamantului de mai multe ori, justificând că motivele care au stat la baza arestării preventive inițiale continuau să existe. Prelungirea acestei măsuri a fost necesară și pentru buna desfășurare a cercetării judecătorești și a fost motivată de natura și gravitatea infracțiunii potrivit cărora inculpatul reprezenta un pericol social pentru ordinea publică. Tribunalul București a menționat în plus apartenența reclamantului la un mediu delincvent cunoscut și necesitatea de a lua măsuri împotriva creșterii numărului de infracțiuni comise cu violență. La final, instanța și-a întemeiat motivarea pe o dispoziție suplimentară, și anume art. 148 lit. d) C. proc. pen., întrucât existau probe suplimentare conform cărora reclamantul încercase să influențeze mai mulți martori în timpul procesului, amenințând astfel buna desfășurare a justiției.

Reclamantul a formulat recurs împotriva deciziilor de prelungire a arestării preventive, cu excepția ultimei, din data de 18 septembrie 2006, decizii care au fost respinse de Curtea de Apel București. Acesta a renunțat, de asemenea, la recursul formulat împotriva deciziei de prelungire pronunțate de tribunal la 29 august 2006.

Prin hotărârea din 27 septembrie 2006, Tribunalul București, în complet de judecător unic, l-a condamnat pe reclamant la 16 ani de închisoare pentru complicitate la săvârșirea infracțiunii de omor și tâlhărie. În acest sens, instanța a luat în considerare declarațiile celorlalți inculpați care confirmaseră participarea reclamantului la eveniment și ale mai multor martori care l-au recunoscut pe acesta la volanul mașinii staționate în fața casei victimei, în seara dramei. Tribunalul a eliminat motivat declarațiile a doi martori care prezentaseră în fața instanței o versiune diferită a faptelor de cea prezentată în timpul urmăririi penale.

Această hotărâre a fost confirmată ulterior de către Curtea de Apel București la 24 noiembrie 2006 și de către Înalta Curte de Casație și Justiție la 30 martie 2007.

Conform reclamantului, judecătorul care se pronunțase în cauză în primă instanță făcea obiectul unei anchete din partea Consiliului Superior al Magistraturii la momentul examinării cauzei sale.

Dispozițiile generale ale dreptului intern relevante în cauză în materia arestării preventive sunt descrise în cauza

Invocând art. 5 § 3 din Convenție, reclamantul se plânge de durata nerezonabilă a arestării sale preventive dispuse de Tribunalul București.

Invocând art. 6 din Convenție, se plânge de caracterul inechitabil al procesului penal împotriva sa. Acesta reproșează în special instanțelor că au eliminat anumite declarații ale unor martori prezentate în fața primei instanțe. Reclamantul denunță și lipsa de imparțialitate a judecătoarei care a pronunțat hotărârea din 27 septembrie 2006, afirmând ca aceasta era anchetată de Consiliul Superior al Magistraturii la momentul examinării cauzei sale.

Reclamantul se plânge de durata arestării sale preventive care a adus atingere art. 5 § 3 din Convenție, redactat după cum urmează

Argumentele părților

Reclamantul afirmă ca arestarea sa preventivă a avut o durată excesivă și că nu a fost justificată ținând cont de natura și de complexitatea cauzei.

Referindu-se la jurisprudența Curții în materie, Guvernul s-a exprimat că arestarea preventivă a reclamantului a durat de la 4 martie 2004 la 20 iunie 2005. Aceasta a continuat apoi de la 27 octombrie 2005, în urma anulării, de Curtea de Apel București, a hotărârii de condamnare din primă instanță și s-a terminat definitiv la 27 septembrie 2006, când reclamantul a fost condamnat pentru a doua oară în primă instanță. Cu toate acestea, reclamantul menționează că, având în vedere hotărârea Curții în cauza

Guvernul susține că instanțele naționale au motivat în mod legal necesitatea prelungirii măsurii arestării preventive cu motive relevante și suficiente, amplu detaliate și fără clișee, printre care riscul de a împiedica ancheta întemeiat pe existența unor probe care atestau că acesta încercase să influențeze martorii.

În ceea ce privește procesul, Guvernul subliniază mai întâi caracterul complex al cauzei care este certificat de tipul și gravitatea faptelor de care reclamantul este acuzat și amploarea anchetelor. Apoi, menționează că nicio perioadă de inactivitate nu este descoperită în derularea procesului, autoritățile dând dovadă de diligență. În acest sens, Guvernul subliniază că reclamantul a fost trimis în judecată doar la câteva luni după inculparea sa și procedura în fața instanțelor nu a fost lungă. Subliniază că ancheta a implicat ascultarea unui număr mare de martori.

Motivarea Curții

Curtea subliniază, cu titlu liminar, că, în cauza prezentă, părțile fiind de acord că perioada vizată de art. 5 § 3 din Convenție a început la 4 martie 2004, data arestării reclamantului, și că s-a terminat cu ocazia condamnării sale în primă instanță la 20 iunie 2005. Aceasta a continuat apoi de la 27 octombrie 2005, în urma anulării de Curtea de Apel București a hotărârii de condamnare din primă instanță, și s-a terminat definitiv la 27 septembrie 2006, când reclamantul a fost condamnat pentru a doua oară în primă instanță. Această perioadă a durat așadar doi ani, două luni și 17 zile (

În jurisprudența sa, Curtea a expus patru motive fundamentale pentru arestarea preventivă a unui învinuit suspectat că ar fi săvârșit o infracțiune: pericolul ca acesta să se sustragă, riscul ca, odată pus în libertate, acesta să împiedice administrarea justiției, să comită noi infracțiuni, precum și punerea în libertate a acestuia să tulbure ordinea publică. De asemenea, Curtea a hotărât că instanțele care se pronunță cu privire la oportunitatea menținerii reclamantului în arest preventiv trebuie să examineze toate elementele relevante concrete, care să poată confirma necesitatea acestei măsuri [a se vedea, printre altele,

Este în primul rând obligația autorităților judiciare naționale să se asigure că într-o anumită cauză durata arestării preventive a inculpatului să nu fie nerezonabilă. În acest sens, este necesar, ținând cont de principiul prezumției de nevinovăție, să fie examinate toate circumstanțele de natură să producă sau să elimine existența condiției interesului public care să justifice o derogare de la dispoziția prevăzută la art. 5 și să fie incluse în deciziile referitoare la cererile de extindere. Curtea trebuie să stabilească daca a avut loc o încălcare a art. 5 § 3 în principal doar în funcție de motivele care au stat la baza deciziilor menționate, precum și de faptele necontestate indicate de partea în cauză în motivația sa, [

În speță, Curtea constată mai întâi că Tribunalul București și-a întemeiat deciziile de prelungire a arestării preventive pe art. 148 lit. h) C. proc. pen. indicând, în special, că punerea în libertate a reclamantului constituia un pericol pentru ordinea publică (supra, pct. 6). În continuare, se impune constatarea că instanțele interne au procedat din oficiu, la intervale regulate, la controlul legalității și oportunității prelungirii măsurii arestării preventive a reclamantului. În deciziile sale, instanța a justificat necesitatea măsurii arestării preventive prin referire la textele de lege și a indicat motivele faptice care justificau necesitatea măsurii. La câteva luni după arestarea preventivă, instanța, invocând art. 148 lit. d) C. proc. pen., a luat la cunoștință de comportamentul reclamantului împotriva căruia existau probe potrivit cărora încercase să influențeze martorii, motiv pertinent pentru justificarea prelungirii măsurii arestării preventive (supra, pct. 8 și 12). Dat fiind intervalul scurt de timp dintre hotărârile respective, este rezonabil faptul că instanțele au folosit în unele perioade motivări similare, bazându-se pe motive identice pentru a justifica prelungirea măsurii arestării preventive a reclamantului [

În ceea ce privește diligența autorităților în desfășurarea anchetei, Curtea constată că urmărirea penală începută împotriva reclamantului a condus, la câteva luni de la arestarea sa preventivă, la trimiterea sa în judecată (a se vedea rechizitoriul din 24 iunie 2004, supra, pct.

Având în vedere cele menționate anterior, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit neîntemeiat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și art. 35 § 4 din Convenție.

Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de caracterul inechitabil al procesului penal împotriva sa și de lipsa de imparțialitate a instanței care l-a condamnat în primă instanță.

Ținând seama de ansamblul de elemente aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să analizeze pretențiile formulate, Curtea nu a observat nici o aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau de Protocoalele acesteia.