MUREȘAN v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

DECIZIE

Cererea nr.

37702/06

Dănuț Augustin MUREȘAN

împotriva României

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 16 decembrie 2014 într-o cameră compusă din Josep Casadevall,

președinte

,

Luis López Guerra, Ján Šikuta, Dragoljub Popoviæ, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Moțoc, judecători,

și Stephen Phillips, grefier de secție,

având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 13 septembrie 2006,

având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și cele prezentate în replică de reclamant,

după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

1

.

Reclamantul, Dănuț Augustin Mureșan, este resortisant român, s-a născut în 1964 și are domiciliul în Oradea. A fost reprezentat în fața Curții de domnul R. Doseanu, avocat în Oradea.

2

. Guvernul român („Guvernul”)

a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3

. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de către părți, se pot rezuma după cum urmează în continuare.

4

. La momentul producerii faptelor, reclamantul, cadru militar (maior), a avut sarcina de a supraveghea și de a aproba lucrările de renovare și de modernizare a bazei sale militare.

5

.

La 28 aprilie 2004, Secția Militară a Parchetului Anticorupție l-a trimis în judecată pe reclamant pentru mai multe capete de acuzare privind infracțiuni de corupție în legătură cu achiziții publice. B.V., un civil, a fost și acesta trimis în judecată de Parchet pentru dare de mită reclamantului. Procurorii de caz erau cadre militare: un colonel magistrat și un căpitan magistrat. B.V. nu s-a înfățișat în instanță pe durata procedurilor. Citațiile i-au fost trimise la o adresă în România, comunicată în instanță de avocatul său. Cu toate acestea, conform informațiilor primite de instanțe din partea autorităților, B.V. locuia la acea vreme în Statele Unite ale Americii („SUA”).

6

.

Tribunalul Militar București, într-un complet format din doi colonei magistrați, a examinat cauza în primă instanță. A ascultat declarațiile martorilor acuzării și a încuviințat ascultarea a doi martori din partea apărării. Cu toate acestea, acei doi martori nu s-au prezentat. Reclamantul a depus mărturie înaintea instanței.

7

.

La 10 septembrie 2004, Tribunalul Militar l-a găsit vinovat pe reclamant de săvârșirea infracțiunilor de care era acuzat și l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de trei ani și șase luni cu suspendare.

8.

Părțile au formulat apel. Reclamantul și-a susținut nevinovăția și a argumentat că instanța de fond a interpretat în mod greșit probele aflate la dosar.

9

.

Curtea Militară de Apel București, într-un complet format din doi colonei magistrați, s-a pronunțat la 3 mai 2005. Printr-o decizie motivată pe larg, a respins apelurile și a menținut hotărârea primei instanțe.

10

.

Părțile au formulat recurs. Reclamantul a reiterat argumentele pe care le prezentase și în apel și a susținut în plus că B.V. ar trebui citat la adresa sa din SUA și interogat de instanță, întrucât declarațiile sale ar putea influența situația reclamantului.

11

.

În hotărârea definitivă din 15 martie 2006, Secția Penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins recursul reclamantului, întrucât a considerat că instanțele inferioare au stabilit în mod corect faptele cauzei și au încadrat juridic faptele penale. A reiterat argumentele expuse de Curtea Militară de Apel cu privire la pretențiile formulate de reclamant în cadrul procedurii în apel anterioare. A considerat de asemenea că probele aflate la dosar erau suficiente pentru a justifica condamnarea reclamantului și că nu existau îndoieli care ar fi putut fi clarificate de declarațiile lui B.V. Înalta Curte a admis apelul parchetului și a dispus ca reclamantul să execute pedeapsa în detenție.

CAPETE DE CERERE

12

. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 din Convenție, că instanțele și parchetele militare nu au fost independente și imparțiale.

13

.

Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 3 lit. d) din Convenție, că nu și-a putut exercita eficient dreptul de a propune martori care să fie ascultați în instanță. El a reiterat că nu a putut să îl confrunte pe B.V., întrucât instanțele au refuzat să îl citeze la adresa sa reală din SUA.

ÎN DREPT

A. Aspecte legate de independența și imparțialitatea instanțelor militare

14

. Reclamantul s-a plâns că instanțele și parchetele militare nu au fost independente și imparțiale, așa cum prevede art. 6 § 1 din Convenție formulat după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.”

15

.

Guvernul a arătat că sistemul instanțelor militare beneficia de suficiente garanții de independență și imparțialitate, precum și de protecție împotriva presiunii exterioare. În prezenta cauză, judecătorii militari erau ofițeri superiori, și mai mult, cauza a fost judecată în ultim grad de jurisdicție de o instanță civilă. Cât despre reclamant, el era un ofițer militar activ care a fost acuzat de infracțiuni în legătură cu activitatea sa profesională.

16

.

Reclamantul a arătat că judecătorii militari erau cadre militare, care s-au prezentat în uniformă la proces; ei făceau parte din ierarhia militară și, prin urmare, erau subordonați autorității executive a statului și respectau disciplina militară. În continuare, a argumentat că bugetul instanțelor militare depindea de executiv. În timpul investigațiilor, unii martori au fost constrânși să facă declarații împotriva lui, iar el a resimțit aceeași constrângere din cauza prezenței unui procuror militar la investigații.

2.

Motivarea Curții

17

. Pentru a stabili dacă o instanță poate fi considerată „independentă”, trebuie să se țină seama, printre altele, de modalitatea de numire a membrilor săi și de mandatul acestora, de existența unor garanții împotriva presiunilor externe și de problema stabilirii dacă organismul prezintă o aparentă independență [a se vedea

Cooper împotriva Regatului Unit

(MC), nr. 48843/99, pct. 104, CEDO 2003–XII].

18

.

Cu privire la faptele prezentei cauze, trebuie reținut că reclamantul era un ofițer militar de carieră, care a fost judecat pentru fapte de corupție săvârșite în exercitarea atribuțiilor sale militare.

19

. Conform jurisprudenței constante a Curții, nu există nicio prevedere a art. 6 care să excludă, în principiu, stabilirea de către instanțele militare a acuzațiilor în materie penală îndreptate împotriva personalului militar. Întrebarea la care trebuie să se răspundă în fiecare caz este dacă îndoielile individuale cu privire la independența și imparțialitatea unei anumite instanțe militare pot fi considerate obiectiv justificate și, în special, dacă au existat suficiente garanții pentru a elimina orice îndoieli legitime (a se vedea

Cooper,

citată anterior

,

pct.110).

20

.

În cauza

Maszni împotriva României

(nr. 59892/00, 21

septembrie 2006), Curtea a concluzionat că sistemul instanțelor militare române oferea anumite garanții de independență. În special, judecătorii militari în cauză beneficiau de aceeași pregătire profesională ca omologii lor civili, iar atunci când au făcut parte din completul de judecată au beneficiat de aceleași garanții constituționale ca și cele ale judecătorilor civili: aceștia erau numiți de Președintele Republicii la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii și nu puteau fi demiși din funcție (a se vedea

Maszni

, citat

supra

, pct. 55, și

Morris împotriva Regatului Unit

, nr. 38784/97, pct. 65, CEDO 2002–I). Mai mult, judecătorii militari erau independenți în procesul de decizie și nu aveau nicio obligație față de executiv în legătură cu activitatea lor judecătorească (a se vedea

Cooper

, citată anterior, pct. 125 și

mutatis mutandis

,

Bucur și Toma împotriva

României

, nr. 40238/02, pct. 140, 8 ianuarie 2013).

21

. Legislația aplicabilă faptelor din cauza

Maszni

(Legea nr. 54/1993 pentru organizarea parchetelor și instanțelor militare) și cea aplicabilă în speță (Legea nr. 304/2004 pentru organizarea judiciară) reglementează în același mod statutul judecătorilor militari și finanțarea instanțelor militare.

22

.

Mai mult, judecătorii și procurorii militari aveau un grad militar mai mare decât cel al reclamantului, așa cum prevede legea pentru a se evita orice presiune asupra magistraților. Reclamantul ar fi putut cere recuzarea judecătorilor dacă ar fi avut vreo îndoială cu privire la imparțialitatea și independența lor. În ultimul rând, Curtea observă că cea mai înaltă instanță care a examinat cauza reclamantului a fost Înalta Curte de Casație și Justiție, o instanță în întregime civilă (

Bucur și Toma,

citată anterior

,

pct.140).

23

.

În toate circumstanțele de mai sus, Curtea constată că îndoielile reclamantului referitoare la independența și imparțialitatea instanțelor militare nu erau justificate în mod obiectiv și că procedurile penale împotriva lui nu pot fi prin urmare, considerate inechitabile.

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art.

35 §

3 lit.

a) și §

4 din Convenție.

B. Cu privire la dreptul de a audia martori

24

.

Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 3 lit. d) din Convenție, că nu și-a putut exercita eficient dreptul de a propune martori care să fie ascultați în instanță și, în special, că nu a putut să îl confrunte pe B.V.

25

.

Cu toate acestea, Curtea ia act de argumentele înaintate de instanțele naționale referitoare la acest aspect. În conformitate cu principiul subsidiarității, Curtea nu are niciun motiv să contrazică interpretarea dată faptelor și probelor de aceste instanțe, în special atunci când, precum în cauza de față, nu există indicii referitoare la aplicarea arbitrară a legii în cazul faptelor examinate.

Prin urmare, având în vedere toate elementele de care dispune și în măsura în care este competentă să se pronunțe cu privire la aspectele invocate, Curtea constată că acestea nu

indică nicio pretinsă încălcare a drepturilor și a libertăților stabilite în Convenție sau în protocoalele la aceasta.

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art.

35 §

3 lit.

a) și §

4 din Convenție.

Pentru aceste motive,

în unanimitate,

CURTEA:

Declară

cererea inadmisibilă.

PREȘEDINTE,

Grefier,

Josep Casadevall

Stephen Phillips