RIZEA v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Inadmissible
RIZEA v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER (CtEDO, 2014)
©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (
www.csm1909.ro
) și al Institutului European din România” (
www.ier.ro
). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document
was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (
www.csm1909.ro
) and the European Institute of Romania (
www.ier.ro
). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A TREIA
DECIZIE
Cererea nr.
42686/04
Vasile Rizea împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 4
februarie 2014 într-o cameră compusă din Josep Casadevall,
președinte
,
Alvina Gyulumyan,
Ján Šikuta,
Dragoljub Popović,
Luis López Guerra,
Kristina Pardalos,
Iulia Antoanella Motoc,
judecători
,
și Santiago Quesada, grefier de secție
,
având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 11 noiembrie 2004,
având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,
după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:
ÎN FAPT
Reclamantul, domnul Vasile Rizea, este resortisant român, s-a născut în 1953 și locuiește în Pitești. Acesta a fost reprezentat în fața Curții de doamna E.
D.
Dragomir, avocat în București.
Guvernul român (
Guvernul
)
a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
A.
Circumstanțele cauzei
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamantul a fost implicat într-un caz de fraudă împotriva lui S.L., G.N., M.M. și M.N. în legătură cu vânzarea unei case. Acțiunile civile formulate de reclamant au făcut obiectul dosarelor cauzelor cu nr.
3387/P/2000 și nr.
486/P/2000.
Prima plângere formulată de reclamant
La 28 ianuarie 2003, reclamantul și P.C. au depus la Parchetul Național Anticorupție o plângere penală la care au alăturat pretenții civile împotriva a 21 de reprezentanți ai administrației publice și a celor 4 persoane fizice sus-menționate pentru pretinse infracțiuni de corupție.
La 26 mai 2003, Parchetul Național Anticorupție a retrimis plângerea reclamantului la Curtea de Apel Pitești. Procurorul a declarat că examinarea plângerii reclamantului nu a revelat indicii sau informații care să justifice anchetarea prezumtivelor infracțiuni de către un procuror din cadrul Parchetului Național Anticorupție.
La 30 mai 2003, procurorul a examinat plângerea reclamantului și a recomandat tratarea ei ca o plângere împotriva actelor procurorului în dosarele de fraudă 3387/P/2000 și 486/P/2000. Acesta a confirmat că nu exista nicio dovadă că reprezentanții administrației publice (inclusiv judecătorii, procurorii) ar fi săvârșit pretinsele infracțiuni de corupție.
Potrivit Guvernului, procurorul a respins plângerea reclamantului la 18 iunie 2003. Reclamantul a adresat o plângere Judecătoriei Pitești. Plângerea sa a fost respinsă la 7 octombrie 2004. Hotărârea în primă instanță a fost confirmată de Tribunalul Argeș, care a respins recursul reclamantului la 28 martie 2005.
A doua plângere formulată de reclamant
La 16 martie 2004, reclamantul a reintrodus o plângere împotriva celor 25 de făptași. Plângerea a fost înregistrată cu numărul de dosar 527/2003.
La 23 martie 2004, procurorul l-a informat pe reclamant că plângerea sa nu indica alte fapte decât cele invocate în dosarele cu numerele 3387/P/2000 și 486/P/2000.
Nemulțumiți de rezoluția pronunțată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești la 3 iunie 2003, reclamantul și P.C. au depus o plângere la Curtea de Apel Pitești. La 15 aprilie 2004, instanța a respins acțiunea ca nefondată. Instanța a precizat că plângerile reclamantului în dosarele de fraudă cu numerele 3387/P/2000 și 486/P/2000 erau pendinte la parchet și că în data de 3 iunie 2003 nu s-a pronunțat o rezoluție de încetare a urmăririi penale.
Prin decizia din 29 iunie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat hotărârea pronunțată în primă instanță și a respins acțiunea.
Între timp, examinarea primei plângeri formulate de reclamant era pendinte încă și s-a încheiat cu decizia pronunțată de Tribunalul Argeș la 28 martie 2005 (
supra
, pct.
8).
B.
Dreptul intern relevant
Prevederile relevante din Codul de procedură penală privind deschiderea unei acțiuni civile în cadrul unui proces penal sunt următoarele:
Art.
14
„(1) Acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum și a părții responsabile civilmente.
(2) Acțiunea civilă poate fi alăturată acțiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă.[...]”
Art.
15
„(1) Persoana vătămată se poate constitui parte civilă în contra învinuitului sau inculpatului și persoanei responsabile civilmente.
(2) Constituirea ca parte civilă se poate face în cursul urmăririi penale, precum și în fața instanței de judecată până la citirea actului de sesizare.[...]”
Art.
19
„(1) Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune.
(2) Judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale.[...]”
Art.
20
„(1) Persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acțiune în fața instanței civile, dacă instanța penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.[...]”
CAPĂT DE CERERE
Reclamantul s-a plâns, în temeiul art.
6 § 1 din Convenție, că i-a fost refuzat dreptul de acces la instanță ca urmare a refuzului procurorului și, ulterior, al instanțelor de a examina plângerile sale penale și civile alăturate.
ÎN DREPT
Reclamantul s-a plâns că dreptul său de acces la instanță a fost încălcat prin faptul că instanțele interne i-au respins plângerea penală și acțiunea civilă alăturată introdusă la 28 ianuarie 2003 fără să facă o examinare pe fond. Acesta a invocat art.
6 § 1 din Convenție, redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa [...]”.
A.
Argumentele părților
Argumentul principal al Guvernului este că art.
6 § 1 nu se aplică în prezenta cauză. Guvernul a susținut că afirmațiile vagi ale reclamantului la adresa celor 21 de prezumtivi făptași nu constituiau un litigiu serios privind drepturile cu caracter civil. De asemenea, Guvernul a mai afirmat că reclamantul urmărea în principal redeschiderea dosarului său civil îndreptat împotriva celor 4 prezumtivi făptași - S.L., G.N., M.M. și M.N., caz care fusese deja soluționat prin hotărâri rămase definitive. Totodată, acesta a mai afirmat că reclamantul formulase în plângerea sa din 28 ianuarie 2003 acuzații în materie penală împotriva fiecărui funcționar public, judecător sau procuror care fusese implicat în acțiunea sa civilă, în încercarea disperată de a redeschide acțiunea civilă referitoare la casă (
supra
, pct.
4).
În subsidiar, Guvernul a susținut că reclamantul nu
a epuizat căile de atac interne. În acest sens, Guvernul a afirmat că, în data de 29 iunie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție l-a informat pe reclamant că acuzațiile în materie penală formulate împotriva celor 4
prezumtivi făptași, care fuseseră părți la acțiunile civile introduse de reclamant în legătură cu casa cumpărată de acesta, fuseseră deja examinate în dosarele penale cu numerele 3387/P/2000 și 486/P/2000. Cu toate acestea, reclamantul nu s-a plâns de faptul că autoritățile nu s-au referit la ceilalți 21 de prezumtivi făptași.
Reclamantul nu a fost de acord cu argumentele Guvernului. Acesta a afirmat că plângerea sa penală a respectat toate cerințele legale. Acesta a mai afirmat că Guvernul nu a prezentat nicio rezoluție emisă de parchet prin care să se fi soluționat plângerea penală.
B.
Motivarea Curții
Curtea reamintește că aplicabilitatea art.
6 § 1 în materie civilă depinde în primul rând de existența unui litigiu. „Litigiul” trebuie să fie real și serios (
Sporrong și Lönnroth împotriva Suediei
, 23
septembrie
1982, pct.
81, seria A nr.
52). Mai mult, rezultatul procedurii trebuie să fie decisiv în mod direct pentru dreptul în litigiu [a se vedea
Ulyanov împotriva Ucrainei
(dec.), nr.
16472/04, 5 octombrie 2010]. În consecință, o legătură fragilă sau efectele depărtate nu sunt suficiente pentru a implica art.
6
.
Art.
6 § 1 este aplicabil unei acțiuni civile alăturate acțiunii penale [
Perez împotriva Franței
(MC), nr.
47287/99, pct.
70-71, CEDO
2004
‑
I], cu excepția cazului în care acțiunea civilă este introdusă doar în scopul răzbunării personale sau în scopuri punitive [
Sigalas împotriva Greciei
, nr.
19754/02, pct.
29, 22
septembrie
2005 și
Mihova împotriva Italiei
(dec.), nr.
25000/07, 30
martie
2010].
Convenția nu conferă niciun drept, ca atare, terților acuzați sau condamnați pentru o infracțiune. Pentru a intra sub incidența Convenției, un astfel de drept trebuie să fie inseparabil de exercitarea, de către victimă, a dreptului său de a introduce o acțiune civilă conform dreptului intern, chiar și numai pentru obținerea unei reparații simbolice sau protejarea unui drept cu caracter civil [
Gorou împotriva Greciei (nr.
2)
(MC), nr.
12686/03, pct.
24, 20 martie
2009]. Prin urmare, art.
6 se aplică procedurilor care implică acțiuni civile din momentul în care reclamantul se constituie ca parte civilă, cu excepția cazului în care acesta sau aceasta a renunțat în mod clar la dreptul său la o despăgubire.
În prezenta cauză, Curtea reține că reclamantul a fost implicat într-un proces îndelungat împotriva lui S.L., G.N., M.M. și M.N. în legătură cu o pretinsă fraudă. În plângerea sa din 28 ianuarie 2003, acesta a reiterat capetele de cerere referitoare la comportamentul lor fraudulos. Acesta a fost motivul pentru care ultima sa plângere a fost considerată ca o plângere împotriva actelor procurorului pronunțate în procesul penal anterior declanșat de reclamant împotriva acelorași persoane. Procesul a fost soluționat definitiv de către Tribunalul Argeș la 28 martie 2005.
Plângerea reclamantului din 28 ianuarie 2003 conținea și o listă cu 21 de ofițeri de poliție, judecători și funcționari publici care ar fi comis infracțiuni de corupție pentru a-i ajuta pe cei 4
pârâți din dosarul de fraudă. Plângerea nu conținea detalii privind faptele legate de prezumtivele lor infracțiuni. Curtea reține că, în conformitate cu art.
222 alin.
(2) C. proc. pen., în vigoare la data faptelor, plângerea trebuie să cuprindă descrierea faptei care formează obiectul plângerii.
Curtea mai reține că Parchetului Național Anticorupție a declarat în rezoluția din 26 mai 2003 că examinarea plângerii reclamantului nu a revelat indicii sau informații care să justifice anchetarea prezumtivelor infracțiuni de către un procuror anti-corupție.
Curtea consideră că natura nespecifică a acuzațiilor formulate de reclamant în plângerea sa din 28 ianuarie 2003 împotriva fiecărei persoane implicate cumva în procesul său anterior denotă o încercare de a redeschide acțiunea civilă mai degrabă decât un litigiu civil real și independent față de oricare dintre cele 21 de persoane menționate.
Prin urmare, Curtea este nevoită să constate că soluția pronunțată în procesul desfășurat în fața instanțelor penale nu era decisivă pentru dreptul reclamantului de a obține despăgubiri de la cei 21 de prezumtivi făptași. În consecință, nu exista niciun „litigiu” în legătură cu un „drept cu caracter civil” în sensul art.
6 din Convenție.
Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil
ratione materiae
cu dispozițiile Convenției și trebuie respins în conformitate cu art.
35 § 3 și § 4 din Convenție.
Referitor la acuzațiile formulate de reclamant împotriva celorlalți 4
făptași - S.L., G.N., M.M. și M.N., Curtea reține că acestea au fost examinate în diverse hotărâri rămase definitive.
Pentru aceste motive, Curtea constată că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins ca inadmisibil în temeiul art.
35 § 3 lit.
(a) și art.
35 § 4 din Convenție.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA,
declară
cererea inadmisibilă.
PREȘEDINTE
,
Grefier,
JOSEP CASADEVALL
Santiago Quesada