PĂTRÎNJEI v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

Reclamantul, domnul Ioan Pătrînjei, este cetățean român, s-a născut în 1947 și locuiește în Timișoara. Acesta a fost reprezentat în fața instanței de domnul S. Secoban, avocat în Timișoara.

Guvernul român („Guvernul”)

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează:

La 26 noiembrie 1990, reclamantul, angajat al Poștei Timișoara, a semnat un contract de închiriere cu Direcția Radiocomunicații Timișoara, instituție din cadrul Poștei Timișoara, pentru una din locuințele amplasate într-o clădire aflată în proprietatea direcției sus-menționate.

La 29 iulie 1992, a intrat în vigoare Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat.

La o dată nespecificată, Poșta Timișoara și Direcția Radiocomunicații Timișoara s-au divizat în două instituții diferite. În timp ce reclamantul a rămas angajat al Poștei, Direcția a rămas proprietar al clădirii în care reclamantul era chiriaș.

Prin decizia din 28 decembrie 1993, Consiliul de Administrație al Direcției Radiocomunicații Timișoara a decis că, în temeiul Legii nr. 85/1992, locuințele situate în clădirea în care locuia reclamantul constituie locuințe de intervenție, că sunt destinate exclusiv angajaților direcției și că nu pot fi vândute.

La o dată nespecificată, asociația locatarilor din clădirea în care locuia reclamantul a solicitat Consiliului de Administrație al Direcției Radiocomunicații Timișoara să le permită membrilor acesteia să cumpere locuințele care erau închiriate. Cererea adresată consiliului de administrație al direcției era semnată în nume personal de reclamant și de alți doisprezece chiriași și avea ștampila asociației.

La 8 martie 2004, Direcția Radiocomunicații Timișoara l-a notificat pe reclamant că i se va rezilia contractul de închiriere și i-a solicitat să elibereze locuința închiriată, deoarece – printre altele – nu era angajat al direcției și locuința în cauză era clasificată ca locuință de intervenție.

La 22 aprilie 2004, reclamantul i-a comunicat Direcției Radiocomunicații Timișoara că nu va da curs cererii din 8 martie 2004 pe motiv că încă era valid contractul de închiriere.

La 29 iulie 2004, Direcția Radiocomunicații Timișoara a introdus o acțiune împotriva reclamantului prin care solicita încetarea contractului de închiriere și evacuarea acestuia. Între altele, direcția a susținut că reclamantul nu este angajat al instituției care deține clădirea, iar locuința în cauză este clasificată ca locuință de intervenție.

La aceeași dată, reclamantul a formulat o cerere reconvențională împotriva Direcției Radiocomunicații Timișoara în fața instanțelor interne, solicitând – în temeiul Legii nr. 85/1992 – pronunțarea unei ordonanțe președințiale care să dispună ca instituția să-i vândă locuința închiriată. Reclamantul a susținut că locuința în cauză nu putea fi clasificată ca locuință de intervenție și că, deși de-a lungul anilor a cerut în mod repetat ca direcția să-i vândă locuința, a primit răspunsuri verbale contradictorii și evazive.

Prin hotărârea din 20 septembrie 2005, Judecătoria Timișoara a respins acțiunea Direcției Radiocomunicații Timișoara, a admis cererea reconvențională a reclamantului și a dispus ca direcția să-i vândă acestuia locuința închiriată. Instanța a considerat că reclamantul deținea un contract de închiriere valabil încheiat înainte ca Consiliul de administrație al Direcției să decidă să schimbe scopul principal al clădirii în care se afla locuința.

La 6 aprilie 2006, un executor judecătoresc a notificat Direcția Radiocomunicații Timișoara în numele reclamantului că, potrivit hotărârii din 20 septembrie 2005, avea obligația de a-i vinde acestuia locuința. În plus, a solicitat direcției să-l informeze pe reclamant, în scris – în termen de cinci zile de la data la care a primit notificarea – asupra datei și locului în care va fi semnat contractul de vânzare-cumpărare.

Direcția Radiocomunicații Timișoara a formulat apel împotriva hotărârii sus-menționate. A susținut că, deși reclamantul a pretins că a solicitat în mod repetat să cumpere locuința, nu a reușit să prezinte documente scrise în sprijinul afirmației sale.

Prin încheierea interlocutorie din 19 mai 2006, Tribunalul Timiș a admis cererea Direcției Radiocomunicații Timișoara și i-a cerut reclamantului să prezinte probe privind faptul că a solicitat direcției să-i vândă locuința.

Prin hotărârea din 10 noiembrie 2006, Tribunalul Timiș a respins apelul Direcției Radiocomunicații Timișoara în baza probelor din dosar. S-a reținut că reclamantul îndeplinea condițiile prevăzute de Legea nr. 85/1992 pentru a cumpăra locuința. În plus, dreptul reclamantului de a cumpăra locuința nu putea fi considerat ca prescris, deoarece Legea nr.

Direcția Radiocomunicații Timișoara a formulat recurs împotriva hotărârii. Aceasta a susținut că reclamantul nu a prezentat nicio probă în sprijinul afirmației că solicitase să cumpere locuința înainte de notificarea trimisă de direcție potrivit căreia îi va fi reziliat contractul de închiriere.

La 29 noiembrie 2006, un executor judecătoresc a notificat Direcția Radiocomunicații Timișoara pentru a doua oară, în numele reclamantului, că, în conformitate cu hotărârea din 20 septembrie 2005, are obligația de a vinde acestuia locuința.

Prin hotărârea definitivă din 21 mai 2007, Curtea de Apel Timișoara a admis în parte recursul Direcției Radiocomunicații Timișoara, în ceea ce privește cererea reconvențională a reclamantului. Instanța de recurs a reținut că respectiva clădire care conținea apartamentul închiriat de reclamant a fost construită în timpul regimului comunist, folosind fondurile direcției. Potrivit raportului de expertiză disponibil la dosar, locuința închiriată de reclamant nu reprezenta locuință de intervenție, deoarece unii dintre chiriașii locuințelor din clădire nu erau angajați ai direcției. Reclamantul a rămas angajat al Poștei și locuința închiriată era proprietatea direcției. La momentul respectiv, direcția nu a dorit să vândă locuința închiriată de reclamant și a dorit să o păstreze în posesia acesteia. Instanța a considerat că nu poate uzurpa voința proprietarului prin hotărârea sa și să dispună vânzarea locuinței în alte condiții decât cele dorite de proprietar. În cazul în care reclamantul solicita consiliului de administrație al direcției să-i vândă locuința și cererea ar fi fost aprobată, s-ar fi obținut un consens între dorințele părților, iar contractul dorit de părți ar fi fost încheiat. Cu toate acestea, în speță, instanțele de grad inferior au aplicat în mod greșit prevederile art. 7 alin.

Reclamantul a formulat recurs extraordinar în vederea revizuirii hotărârii.

La 10 octombrie 2007, Curtea de Apel Timișoara a respins recursul extraordinar al reclamantului ca tardiv.

Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat

Art. 7 alin. (1), (6) și (7) prevede că locuințele altele decât locuințele de intervenție construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la data intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992 vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere, la cererea acestora. Prevederile alin. (1) se aplică, de asemenea, chiriașilor care nu sunt angajații instituțiilor proprietare.

Legea privind locuințele (Legea nr. 114/1996)

Art. 2 lit. (e) prevede că locuința de intervenție reprezintă locuința destinată cazării personalului unităților economice care, prin contractul de muncă, îndeplinește activități și funcții ce necesită prezența permanentă sau în caz de urgență în cadrul unităților economice.

Jurisprudența instanțelor interne

Părțile au prezentat opt hotărâri judecătorești pronunțate între 9 martie 2005 și 11 noiembrie 2009 privind interpretarea prevederilor Legii nr. 85/1992. Aceste hotărâri judecătorești erau definitive și au fost pronunțate de diferite instanțe interne, de la Tribunalul Hunedoara la Înalta Curte de Casație și Justiție. Acestea includ hotărârea pronunțată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale ICCJ la 21 ianuarie 2008, în vederea armonizării practicii instanțelor interne în interpretarea dispozițiilor legale sus-menționate cu privire la contractele de închiriere încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 85/1992. Potrivit acestei hotărâri, art. 1 și art. 7 din Legea nr. 85/1992 impun unităților economice proprietare ale locuințelor obligația legală de a le vinde. Nașterea raportului juridic este lăsată la latitudinea titularului contractului de închiriere care poate formula cerere de cumpărare a locuinței. Obligație legală de a vinde apare numai atunci când sunt îndeplinite trei condiții cumulative: locuințele să fie construite din fondurile unităților economice sau bugetare de stat până la intrarea în vigoare a legii, solicitantul să fie titular al contractului de închiriere, putând fi sau nu angajat al unității proprietare, iar locuințele să nu facă parte din categoria celor de intervenție, în sensul dispozițiilor art. 7 alin. (7) din Legea nr. 85/1992.

Conform hotărârii pronunțată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale ICCJ la 18 februarie 2013, în vederea armonizării practicii instanțelor interne în interpretarea prevederilor art. 1 alin. (1) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuințe și spații cu altă destinație construite din fondurile statului și din fondurile unităților economice sau bugetare de stat, republicată, aceste prevederi instituie obligația legală și pentru societățile comerciale cu capital integral privat, devenite proprietare prin privatizare, de a vinde locuințele construite din fondurile statului sau ale unităților economice ori bugetare de stat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 85/1992.

În temeiul art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul s-a plâns de încălcarea dreptului de acces la o instanță, în măsura în care Curtea de Apel Timișoara a refuzat examinarea pe fond a acțiunii sale privind cumpărarea locuinței.

Invocând art. 1 din Protocolul 1 la Convenție, reclamantul s-a plâns că decizia Curții de Apel Timișoara i-a încălcat dreptul la proprietate, în măsura în care l-a privat de dreptul de a cumpăra locuința închiriată.

Reclamantul s-a plâns de încălcarea dreptului de acces la o instanță, în măsura în care Curtea de Apel Timișoara a refuzat examinarea pe fond a acțiunii sale privind cumpărarea locuinței. Acesta a invocat art.

Argumentele părților

Reclamantul a susținut că instanța de recurs i-a respins în mod arbitrar cererea reconvențională pe care a formulat-o împotriva Direcției Radiocomunicații Timișoara, neglijând prevederile legale interne și practica relevantă a instanțelor interne.

Guvernul a susținut că instanțele naționale nu aveau nicio obligație să trateze cererea reconvențională a reclamantului ca o cerere oficială în sensul Legii nr. 85/1992, deoarece legea în cauză stabilea mai multe condiții de îndeplinit de către chiriaș, inclusiv o cerere oficială din partea acestuia de a cumpăra locuința disputată. Totuși, cererea depusă de asociația de locatari – care purta și semnătura reclamantului – a fost înregistrată la direcție în 2002, la mai mult de zece ani de la intrarea în vigoare a Legii nr.

Guvernul a mai susținut și că hotărârea instanței de recurs nu i-a negat reclamantului drepturile ce îi revin în temeiul art. 6 din Convenție. Dimpotrivă, instanța a decis că reclamantul avea dreptul legal de a solicita cumpărarea locuinței, cu condiția să îndeplinească cerințele prevăzute de legislația internă relevantă.

Motivarea Curții

Curtea reamintește că art. 6 § 1 din Convenție asigură oricărei persoane dreptul de a face orice solicitare în privința drepturilor și obligațiilor sale civile în fața unei instanțe. În acest fel ia formă „dreptul de acces la justiție”, care, potrivit jurisprudenței Curții, include nu numai dreptul de a demara procedura, ci și dreptul de a obține o „soluționare” a litigiului de către o instanță (a

De asemenea, Curtea reamintește că nu este sarcina sa să se substituie instanțelor interne. Le revine în primul autorităților naționale, în special instanțelor, sarcina să soluționeze problemele de interpretare a legislației interne (a se vedea, printre multe autorități,

Revenind la cauza de față, Curtea observă că dispozițiile legale interne care reglementează vânzarea de locuințe construite de instituțiile economice ale statului se referă la situațiile în care instituțiile proprietare ale locuințelor au obligația să le vândă chiriașilor. Această concluzie este confirmată de practica instanțelor interne prezentată de părți și de cele două hotărâri pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

În acest context, Curtea observă că prima instanță și cea de apel au examinat cererea reconvențională a reclamantului pe baza probelor disponibile la dosar. Acestea au stabilit că reclamantul îndeplinea condițiile legale pentru a cumpăra locuința și că își exercitase dreptul de a o cumpăra. Prin urmare, au dispus ca Direcția Radiocomunicații Timișoara să-i vândă locuința închiriată.

De asemenea, Curtea observă că, infirmând hotărârile instanțelor inferioare, curtea de apel a decis că locuința închiriată de reclamant fusese construită în timpul regimului comunist folosindu-se fondurile direcției, că nu era o locuință de intervenție și că reclamantul era titularul unui contract de închiriere legal. Cu toate acestea, consideră că instanțele inferioare au aplicat în mod greșit prevederile art.

În consecință, Curtea consideră că instanța de recurs a realizat propria evaluare a faptelor și a oferit o interpretare proprie a legislației interne. Având în vedere aparenta divergență a jurisprudenței instanțelor interne în ceea ce privește interpretarea legislației interne relevante anterioare anului 2008, Curtea consideră că motivele prezentate de instanța de recurs, chiar dacă succinte, nu par a fi arbitrare sau neîntemeiate.

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art.

Reclamantul s-a plâns de faptul că decizia Curții de Apel Timișoara i-a încălcat dreptul la proprietate, în măsura în care acesta l-a privat de dreptul de a cumpăra locuința închiriată. El a invocat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care prevede:

Guvernul a contestat acest argument. De asemenea, consideră că nu este necesar să fie examinat capătul de cerere al reclamantului în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în cazul în care este examinat capătul de cerere în temeiul art.

Curtea a examinat deja capătul de cerere al reclamantului în privința faptului că nu a avut acces efectiv la o instanță competentă să reexamineze fondul acțiunii și să dispună vânzarea locuinței. Potrivit Curții, capătul de cerere al reclamantului privind ingerința nejustificată asupra dreptului său de proprietate în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 se întemeiază în principal pe aceeași pretinsă lipsă de protecție procedurală care a fost deja dovedită a fi conformă cu cerințele art. 6.

Rezultă că acest capăt de cerere este, de asemenea, vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. (a) și 4 din Convenție.