PANAIT v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziție cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (

www.csm1909.ro

) și al Institutului European din România” (

www.ier.ro

). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document

was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (

www.csm1909.ro

) and the European Institute of Romania (

www.ier.ro

). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A TREIA

DECIZIE

În cauza Eduard Cristian PANAIT împotriva României

Cererea nr. 44280/07

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită la 21 octombrie 2014 într-o cameră compusă din Josep Casadevall,

președinte,

Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Dragoljub Popovic, Luis López Guerra, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc,

judecători,

și Marialena Tsirli,

grefier adjunct de secție,

având în vedere cererea menționată anterior, introdusă la 16 februarie 2007,

având în vedere observațiile prezentate de Guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de reclamant,

după ce a deliberat în acest sens, pronunță următoarea decizie:

ÎN FAPT

1.

Reclamantul, domnul Eduard Cristian Panait, este resortisant român, s-a născut în 1968 și locuiește în Buzău. Este reprezentat în fața Curții de domnul G. Pîrlog, avocat la Buzău.

2.

Guvernul român („Guvernul”)

este

reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

A. Circumstanțele cauzei

3.

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează:

4.

La momentul săvârșirii faptelor, reclamantul era ofițer de poliție la Serviciul de evidență informatizată a persoanei din Buzău.

5.

Având suspiciunea că acesta primise bani sau bunuri de la resortisanți străini pentru a le facilita obținerea sau prelungirea permiselor de ședere în România, Parchetul Național Anticorupție („PNA”) a autorizat pe 3 iunie și pe 6 octombrie 2003, interceptarea convorbirilor sale telefonice în temeiul art. 91

1

-91

4

C. proc. pen.

6.

De asemenea, PNA i-a audiat pe reclamant și pe mai mulți martori. Reclamantul a negat faptele de care era acuzat și a contestat autenticitatea transcrierilor interceptărilor telefonice.

7.

Printr-o scrisoare din 11 februarie 2004, Departamentul de Informații și de Protecție Internă din cadrul Ministerului Administrației și Internelor a informat PNA că nu dispune de mijloace tehnice pentru a stoca SMS-urile și i-a trimis un CD-ROM care conținea înregistrările apelurilor interceptate în baza autorizației din 3 iunie 2003.

8.

La cererea PNA, Institutul Național de Expertize Criminalistice („INEC”) a realizat expertiza fișierelor ce conțineau înregistrarea conversațiilor telefonice. Expertul INEC și-a depus raportul la data de 24 iunie 2004 și a identificat vocea reclamantului în majoritatea înregistrărilor. Expertul nu a fost în măsură să identifice cu certitudine vocea reclamantului în patru înregistrări.

9.

Prin rechizitoriul din 9 iulie 2004, PNA l-a trimis pe reclamant în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de corupție. PNA s-a întemeiat pe transcrierile interceptărilor apelurilor telefonice și ale SMS-urilor.

10.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău. La 14 ianuarie 2005, au fost audiați la propunerea parchetului, martorii R.H.T., I.H.N., R.M. și A.S. în prezența reclamantului, asistat de avocatul ales. La 17 februarie 2005, tribunalul a mai audiat încă doi martori propuși de reclamant. În observațiile scrise, depuse la dosar, reclamantul a susținut că apelurile telefonice fuseseră interceptate fără autorizație și a contestat evaluarea probelor realizată de parchet.

11.

Prin hotărârea din 24 februarie 2005, Tribunalul Buzău l-a condamnat pe reclamant la trei ani de închisoare cu suspendare. Tribunalul și-a întemeiat hotărârea pe „probele administrate în cauză”, fără alte detalii.

12.

Reclamantul a declarat apel, invocând ca motiv, printre altele, faptul că nu a avut acces la deciziile de autorizare a interceptărilor. A susținut de asemenea, că parchetul nu a depus la dosar înregistrarea integrală a interceptărilor și că a deformat anumite conversații, scoțându-le din context.

13.

Prin hotărârea din 20 iulie 2005, Curtea de Apel Ploiești a respins apelul și a apreciat că interceptările au fost autorizate în două rânduri și că reprezentau probe relevante și convingătoare, coroborându-se cu declarațiile martorilor. Hotărârea curții de apel este redactată, în părțile sale relevante, după cum urmează:

„Activitatea infracțională a inculpatului (...) rezultă din interceptarea apelurilor telefonice efectuate de pe telefonul mobil pe care îl folosea și pentru care au existat două autorizații de interceptare, care s-au coroborat cu declarațiile martorilor R.H.T., I.H.N., R.M., A.S.

Aceste probe relevante și concludente demonstrează că inculpatul Panait Eduard Cristian este vinovat de acuzațiile care i se aduc, condamnarea sa fiind întemeiată și legală."

14.

Reclamantul a formulat recurs întemeiat pe aceleași motive ca și apelul.

15.

Prin decizia definitivă din 22 mai 2006, redactată la 12 septembrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul și a confirmat condamnarea reclamantului. Motivarea deciziei pronunțate de Înalta Curte a fost aceeași cu cea a deciziei curții de apel.

16.

Ca urmare a cererii reclamantului din 8 ianuarie 2007, parchetul l-a informat că autorizațiile de interceptare a convorbirilor telefonice au caracter confidențial și că numai Direcția Națională Anticorupție (succesoarea PNA) și Departamentul de Informații și de Protecție Internă a Ministerului Administrației și Internelor dețin copiile autorizațiilor.

B. Dreptul intern relevant

17.

Dispozițiile relevante din legislația națională, care reglementează modalitățile și condițiile de interceptare a convorbirilor telefonice, precum și utilizarea acestora ca mijloc de probă într-un proces penal, așa cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în cauza

Dumitru Popescu împotriva României

(nr. 2)

(nr. 71525/01, pct. 44-45, 26 aprilie 2007) și

Calmanovici împotriva României

(nr. 42250/02, pct. 46, 1 iulie 2008).

CAPETE DE CERERE

18.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de inechitatea procedurii penale în privința sa, întrucât condamnarea sa se întemeiază pe probe obținute în mod ilegal, precum și pe încălcarea dreptului său la apărare, neavând acces nici la autorizațiile de interceptare, nici la documentele în baza cărora au fost emise autorizațiile. În privința interceptării convorbirilor sale telefonice, acesta denunță mai ales faptul că:

- autorizațiile de interceptare nu au fost reînnoite conform legii;

- dosarele aflate pe rolul instanțelor naționale nu conțineau înregistrările originale ale interceptărilor telefonice;

- SMS-urile au fost folosite ca mijloace de probă deși erau imposibil de arhivat;

- transcrierile interceptărilor telefonice sunt ilegale căci nu precizează nici suportul magnetic de înregistrare, nici data sau ora conversației telefonice;

- anumite interceptări telefonice au fost realizate în afara perioadelor din autorizație.

19.

Invocând în esență art. 8 din Convenție, acesta se plânge de încălcarea dreptului la respectarea corespondenței.

ÎN DREPT

A. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenție

20.

Reclamantul pretinde încălcarea dreptului la un proces echitabil. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale cărui părți relevante sunt redactate după cum urmează:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanță [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.”

21.

Guvernul susține că autorizațiile privind interceptările telefonice nu au fost depuse la dosarul de pe rolul instanțelor naționale din cauza caracterului lor confidențial, dar că transcrierile interceptărilor au fost depuse în integralitate. În acest sens, Guvernul se referă la cele două procese-verbale ale PNA din 29 septembrie și din 18 noiembrie 2003 care conțin transcrierile interceptărilor înregistrate de pe telefonul mobil al reclamantului, precum și ale SMS-urilor pe care le-a trimis. Procesele-verbale conțin mențiunea datei și a orei la care au avut loc aceste conversații.

22.

Guvernul arată apoi că reclamantul a avut acces la aceste transcrieri și că a putut să le comenteze în ședință publică. Cu toate acestea, a insistat în criticarea pretinsei ilegalități a interceptărilor și nu a contestat conținutul transcrierilor. În plus, condamnarea lui s-a întemeiat pe un ansamblu de elemente de probă. Guvernul apreciază că acest capăt de cerere este inadmisibil, fiind vădit nefondat.

23.

Reclamantul arată că probele împotriva sa au fost obținute prin nerespectarea procedurilor legale. Acesta se plânge mai ales de faptul că autorizațiile de interceptare nu au fost depuse la dosar, din cauza caracterului lor confidențial, că au fost folosite SMS-uri, deși nu existau mijloace tehnice de păstrare a acestora și că expertiza a concluzionat că vocea sa nu a putut fi identificată în patru înregistrări.

24.

Acesta concluzionează că a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil .

25.

Curtea subliniază că, deși art. 6 garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuși admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în primul rând de dreptul intern [

Jalloh

împotriva

Germaniei

(MC), nr.

54810/00, pct.

94-96, CEDO 2006-IX, și

Bykov

împotriva Rusiei

(MC), nr.

4378/02, pct. 88-93, 10 martie 2009]. Aceasta nu scutește Curtea de obligația de a afla dacă, în speță, procedura în litigiu, considerată ca un întreg, inclusiv modul în care au fost obținute elementele de probă, a fost echitabilă (a se vedea, în special,

Khan împotriva Regatului Unit,

nr. 35394/97 pct. 34, CEDO 2000-V,

P.G. și J.H. împotriva Regatului Unit

, nr. 44787/98, pct. 76, CEDO 2001-IX, și

Heglas împotriva Republicii Cehe

, nr. 5935/02, pct. 89-92, 1 martie 2007).

26.

Curtea amintește pe de altă parte, că în trecut, a avut deja ocazia de a declara că folosirea unei înregistrări ilegale și pe deasupra, ca element probatoriu unic, nu contravine principiilor de echitate consacrate de art. 6 § 1 din Convenție, dacă procedura, inclusiv modul de obținere a probelor, a fost echitabilă în ansamblu, ceea ce implică examinarea ilegalității în chestiune (

Khan

,

citat anterior, pct. 40,

P.G. și J.H. împotriva Regatului Unit

citat anterior, pct.

81, și

Schenk împotriva Elveției

, 12 iulie 1988, pct.

49, seria A nr. 140).

27.

Pentru a stabili dacă procedura în ansamblu a fost echitabilă, trebuie să se cerceteze totodată dacă a fost respectat dreptul la apărare . Se impune în special întrebarea dacă reclamantul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor și de a se opune folosirii acestora. De asemenea, este necesar să se ia în considerare calitatea probelor și mai ales să se verifice dacă circumstanțele în care au fost obținute pun la îndoială credibilitatea sau corectitudinea lor [

Allan împotriva Regatului Unit

, nr. 48539/99, pct. 43, CEDO 2002

‑

IX, și

Al-Khawaja și Tahery împotriva Regatului Unit

(MC), nr.

26766/05 și 22228/06, pct.

118, CEDO 2011].

28.

Examinând faptele speței, Curtea reține că Guvernul admite că autorizațiile interceptărilor telefonice care l-au avut ca obiect pe reclamant nu au fost depuse la dosarul de pe rolul instanțelor naționale dat fiind caracterul lor confidențial.

Curtea apreciază că acest element nu este hotărâtor, în măsura în care autorizațiile în cauză nu reprezentau în sine elemente de probă ce puteau motiva condamnarea reclamantului.

29.

Într-adevăr, transcrierile înregistrărilor interceptărilor realizate constituie mijloacele de probă folosite de instanțele naționale. Or, asemenea Guvernului, Curtea reține că procesele-verbale ce conțin transcrierea înregistrărilor telefonice au fost depuse în integralitate la dosarul aflat pe rolul instanțelor naționale și că reclamantul a avut acces la acestea și a putut să își susțină argumentele în ședință publică. (

supra

, pct. 21).

30.

Curtea apreciază apoi că înregistrările în cauză au făcut obiectul unei expertize realizate de INEC (

supra,

pct. 8) și că expertul a identificat vocea reclamantului în majoritatea înregistrărilor, cu patru excepții. De altfel, reclamantul nu contestă conținutul sau autenticitatea înregistrărilor conversațiilor sale (

Dumitru Popescu,

citat anterior, pct. 109 și

Schenk,

citat anterior, pct. 47), argumentele sale în fața instanțelor naționale și a Curții referindu-se mai degrabă la nerespectarea dispozițiilor legale naționale prin lipsa de autorizare a parchetului. În plus, niciun element din dosar nu arată că acele patru înregistrări în care vocea reclamantului nu a fost identificată, au fost hotărâtoare pentru condamnarea sa.

31.

În această privință, Curtea constată că înregistrările în litigiu nu au constituit singurul mijloc de probă supus aprecierii suverane a judecătorilor. În fapt, parchetul și instanțele interne au comparat înregistrările cu alte elemente de probă, precum declarațiile martorilor, astfel încât aceste înregistrări nu au constituit elementul unic care a stat la baza convingerii lor personale cu privire la vinovăția reclamantului (

Dumitru Popescu,

citat anterior, pct. 109 și

Ulariu împotriva României,

nr. 19267/05, pct. 70, 19 noiembrie 2013). . În plus, reclamantul a avut posibilitatea de a cere audierea martorilor R.H.T., I.H.N, R.M. și A.S. în ședință publică și în prezența avocatului ales (

supra

pct. 10).

32.

Având în vedere elementele menționate anterior, Curtea consideră că folosirea înregistrărilor în litigiu ca probă nu l-a privat pe reclamant de un proces echitabil. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art.

35

§

3 lit.

a) și

art.

35

§

4 din Convenție.

B. Cu privire la capătul de cerere întemeiat pe art.

8

din Convenție

33.

În cererea sa, reclamantul a invocat, în esență, o încălcare a dreptului la corespondență, garantat de art. 8 din Convenție.

34.

Guvernul se opune examinării de către Curte a capătului de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenție, pe motiv că reclamantul nu a invocat în mod expres o încălcare a acestui drept.

35.

În răspunsul său la observațiile Guvernului, reclamantul nu a indicat în mod expres dacă înțelege să își mențină capătul de cerere întemeiat pe art. 8 din Convenție. De altfel, reclamantul nu a prezentat argumente cu privire la acest articol. Într-adevăr, răspunsul său se limitează la criticarea folosirii presupus ilegale a elementelor de probă obținute în urma interceptării apelurilor telefonice pentru motivarea condamnării sale.

36.

În aceste circumstanțe, Curtea este de părere că reclamantul înțelege să renunțe la respectivul capăt de cerere, neidentificând nimic care să poată impune examinarea acestuia în termenii art. 37

§

Pentru aceste motive,

în unanimitate,

CURTEA

Declară

nefondat capătul de cerere întemeiat pe art. 6 §

§§

1 și art. 6 § 3 din Convenție;

Decide

să scoată de pe rol celelalte capete de cerere.

Marialena Tsirli

JOSEP CASADEVALL

Grefier adjunct,

PREȘEDINTE,