CASE OF SERCE v. ROMANIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află cererea nr.35049/08 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant turc, domnul Ali Serce („reclamantul”),

Guvernul român („Guvernul”)

Reclamantul a invocat, în special, condițiile inumane de detenție și încălcarea dreptului la respectarea vieții de familie, ca urmare a faptului că autoritățile române i-au refuzat transferul în Turcia pentru executarea pedepsei acolo, aproape de soție și copii.

La 7 octombrie 2013, capetele de cerere menționate anterior au fost comunicate Guvernului, iar celelalte capete de cerere au fost declarate inadmisibile. Guvernul turc a fost informat cu privire la dreptul de a interveni în procedură, în temeiul art. 36 § 1 din Convenție, dar nu a indicat că dorește să exercite acest drept.

La 28 iunie 2005, Tribunalul București l-a condamnat pe reclamant la 18 ani de închisoare pentru omor deosebit de grav. Tribunalul București a mai hotărât că după executarea pedepsei, reclamantul va fi deportat în Turcia.

La data de 15 iulie 2008, reclamantul a început să transmită scrisori Curții, în care s-a plâns de condițiile inumane de detenție, mai întâi din Penitenciarul Rahova și apoi, din Penitenciarul Giurgiu. Acesta s-a plâns de lipsa severă a igienei din ambele penitenciare și de faptul că autoritățile din penitenciar nu furnizau suficiente produse de curățat și de igienă personală. Acesta a susținut că nu a putut să doarmă noaptea din cauza ploșnițelor. Acesta s-a mai plâns că hrana nu era adecvată afecțiunii sale de diabet.

Reclamantul a mai susținut că pe parcursul privării sale de libertate în cele două penitenciare, nu a fost inclus în nici o activitate educațională și nu i s-a permis să muncească. Astfel, acesta nu a avut posibilitatea de a se integra, de a fi reeducat sau de a i se reduce pedeapsa.

În 2008, reclamantul a fost diagnosticat cu diabet de tip II și cu o tulburare de somn.

Versiunea Guvernului

Guvernul a susținut că de fiecare dată când s-a semnalat prezența ploșnițelor, au avut loc, fără întârziere, operațiuni de dezinfecție. Acesta a prezentat documente care arată că în celulele ocupate de reclamant în Penitenciarul Rahova, au avut loc două sau trei dezinfecții pe an, în 2005, 2007 și 2008.

Hrana acordată reclamantului a fost adecvată afecțiunii sale de diabet, prin înlocuirea cărnii de porc cu carnea de vită.

Reclamantul a participat, de câte ori a fost necesar, la activități educaționale și recreaționale. Guvernul a mai arătat ca participarea redusă a reclamantului în cadrul activităților menționate anterior s-a datorat stării sale de sănătate.

Guvernul a susținut că reclamantul a fost transferat la Penitenciarul Giurgiu la 17 ianuarie 2009, unde este, în prezent, ținut în detenție într-o celulă cu o suprafață de 21,47 m

În ceea ce privește igiena individuală a persoanelor private de libertate, administrația penitenciarului furniza, o dată pe lună, fiecărei persoane private de libertate două săpunuri, un tub de pastă de dinți, un tub de cremă de ras, un brici și hârtie igienică. Referitor la igiena din celulă, Guvernul a declarat că persoanele private de libertate aveau responsabilitatea de a curăța celulele și că administrația penitenciarului a furnizat produsele de curățare. O dată la fiecare trei luni, s-au desfășurat dezinfecții regulate.

Reclamantul a primit un meniu adecvat afecțiunii sale de diabet, care a inclus 125 de grame de carne pe zi.

Referitor la activitățile din Penitenciarul Giurgiu, Guvernul a declarat că în decembrie 2011 reclamantul a participat la un concert de muzică folk și că în decembrie 2012 a luat parte la o discuție pe teme religioase susținută de un preot ortodox. De asemenea, reclamantul a participat la un chestionar despre istoria română, o dată în 2013 și o dată în 2014.

În 2007, reclamantul a depus o cerere la Ministerul Justiției din România în temeiul prevederilor Convenției dintre România și Republica Turcia privind transferul persoanelor condamnate, prin care .solicita executarea restului pedepsei într-un penitenciar din Turcia. Reclamantul a susținut că solicitase să fie transferat pentru a fi mai aproape de familie, care locuiește în condiții umile într-un sat din Turcia, neavând mijloacele necesare pentru a călători în România.

Ministerul Justiției din România a dat curs cererii reclamantului și a demarat procedurile de transfer. Ca urmare, la 5 iunie 2007, Tribunalul din Ankara a recunoscut hotărârea instanței române, care îl condamnase pe reclamant și a hotărât ca restul de pedeapsă sa fie executat în Turcia.

La 4 februarie 2008, cererea de transfer a reclamantului a fost înaintată Curții de Apel București. Reclamantul a susținut în fața Curții că transferul ar fi în conformitate cu convenția semnată între România și Turcia și că i-ar permite să își vadă copiii și să primească vizite din partea familiei, care i-ar furniza hrana și tratamentul necesar pentru diabet.

În hotărârea din 4 aprilie 2008, Curtea de Apel București a respins cererea de transfer a reclamantului pe motiv că Turcia are prevederi mult mai puțin severe privind eliberarea condiționată, ceea ce ar putea conduce la eliberarea reclamantului după o perioadă mai scurtă de timp. Astfel, nu s-ar îndeplini scopul punitiv și educațional al pedepsei.

La 15 decembrie 2011, Curtea de Apel București a respins, din aceleași motive, noua cerere de transfer depusă de reclamant.

Extrase din prevederile relevante privind drepturile persoanelor private de libertate, și anume Legea nr.275/2006, sunt redate în cauza

Extrase din părțile relevante ale rapoartelor Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante („CPT”) referitoare la condițiile de detenție sunt redate în cauza

CPT nu a vizitat Penitenciarul Giurgiu, iar la Penitenciarul Rahova nu a vizitat decât secția pentru minori. Totuși, un ONG din România, Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului din România, și Comitetul Helsinki (APADOR-CH) au vizitat Penitenciarul Rahova in februarie 2009 și au raportat că penitenciarul este supraaglomerat și că nu există nici un fel de activități pentru persoanele private de libertate. Același ONG a vizitat în 2009 și Penitenciarul Giurgiu și a raportat supraaglomerarea, lipsa igienei în zona dușurilor și în zona de preparare a hranei și că spațiile pentru diferite activități sportive și culturale erau nefolosite.

Guvernul a prezentat hotărârea pronunțată de judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate de la Penitenciarul Oradea, prin care se admite plângerea unei persoane private de libertate și în care autorităților penitenciare li se solicită să furnizeze produsele de curățare necesare în conformitate cu legislația. Nu se menționează dacă hotărârea a fost definitivă.

Guvernul a mai prezentat alte două hotărâri pronunțate de judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate, prin care sunt respinse plângerile persoanelor private de libertate privind lipsa de activități și a oportunităților de lucru.

În cele din urmă, Guvernul a prezentat două hotărâri definitive pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție privind acțiunile intentate de persoanele private de libertate în temeiul art. 998-999 C. civ, în care acestea solicită despăgubiri pentru presupuse încălcări ale dreptului la corespondență și asistență medicală și pentru un incident specific cu privire la faptul că apa caldă nu a fost furnizată timp de trei luni. Înalta Curte de Casație și Justiție a .respins hotărârile pronunțate de instanțele inferioare, atât în ceea ce privește fondul, cât și apelul și a acordat reclamanților un prejudiciu moral de până la 3000 de euro.

Convenția dintre România și Republica Turcia privind transferul persoanelor condamnate („Convenția”) a fost ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 99/1992. Astfel, România și Turcia au acceptat, în anumite condiții, transferul reciproc al persoanelor condamnate.

Reclamantul s-a plâns de condițiile inumane de detenție, mai exact de igiena precară agravată de lipsa oricărui tip de activitate sau posibilitate de a munci și de faptul că hrana primită nu a fost adecvată la afecțiunea sa de diabet.

Guvernul a declarat că reclamantul nu s-a plâns de condițiile de detenție judecătorului delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate sau altor autorități interne.

Reclamantul nu a prezentat observații în această privință.

Curtea observă că cererea reclamantului se referă mai ales, la condițiile fizice de detenție, în special lipsa igienei și a activităților sau a lucrului. În această privință, Curtea observă că, în cererile recente introduse împotriva României având ca obiect plângeri similare, a examinat deja aceste documente prezentate de Guvern și a hotărât că, având în vedere natura specifică a plângerii, căile legale sugerate de Guvern nu reprezintă un recurs eficient (a se vedea

Curtea concluzionează așadar că aceste hotărâri nu demonstrează modul în care acțiunile în justiție propuse de Guvern i-ar fi putut oferi reclamantului o cale de atac imediată și efectivă în ce privește plângerea sa (a se vedea,

Prin urmare, aceasta respinge excepția Guvernului de neepuizare a căilor de atac interne în ceea ce privește cererea reclamantului referitoare la condițiile fizice de detenție, în special lipsa igienei și absența activităților și a lucrului din Penitenciarele Jilava și Rahova.

Curtea constată că acest capăt de cerere nu

lit.

În ceea ce privește capătul de cerere a reclamantului referitor la faptul că nu a primit hrană adecvată afecțiunii sale de diabet, Curtea observă că, în conformitate cu documentele prezentate de Guvern, reclamantul a primit un meniu special conceput pentru persoanele private de libertate care suferă de diabet (a se vedea supra, pct.12 și 16). Reclamantul nu a contrazis argumentele Guvernului. Nu există nici o precizare în dosar cum că reclamantul s-a plâns de această problemă în fața autorităților. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 (a) și art. 35 § 4 din Convenție.

Guvernul, referindu-se la descrierea condițiilor de detenție înaintată Curții (a se vedea supra, pct.10-17), a susținut că autoritățile interne au luat toate măsurile necesare pentru a asigura condiții adecvate de detenție, iar cererea reclamantului era, prin urmare, nefondată.

Curtea reamintește că, în temeiul art.

Atunci când sunt evaluate condițiile de detenție, trebuie să se țină seama de efectele cumulative ale condițiilor respective, precum și de acuzațiile specifice făcute de reclamant (a se vedea

În această privință, Curtea observă că, pe lângă supraaglomerare, alte aspecte privind condițiile fizice de detenție sunt relevante pentru evaluarea conformității cu art. 3 (a se vedea

Referitor la prezenta speță, Curtea observă că reclamantul a început la 15 iulie 2008, să se plângă de condițiile de detenție din Penitenciarul Rahova și mai târziu, din Penitenciarul Giurgiu. Mai exact, acesta s-a plâns de lipsa igienei și de prezența ploșnițelor, care îl împiedicau să doarmă noaptea. În continuare, s-a plâns de lipsa activităților și a oportunităților de a munci. Guvernul nu a contestat , în mod explicit, aceste acuzații.

Deși nu există rapoarte CTP relevante privind penitenciarele menționate anterior, acuzațiile reclamantului sunt susținute de rapoartele APADOR-CH, un ONG din România, care a vizitat penitenciarele menționate (a se vedea supra, pct. 25). În plus, Curtea a reținut în mai multe cauze că aceste condiții de detenție din Penitenciarele Rahova și Giurgiu, incluzând prezența paraziților, încalcă garanțiile stabilite în temeiul art. 3 din Convenție (a se vedea,

Curtea concluzionează, în prezenta speță, că reclamantul a fost supus unor condiții de igienă nesatisfăcătoare.

Curtea consideră că starea de sănătate a reclamantului l-a făcut vulnerabil și că respectivele condiții de detenție neigienice au fost agravate de lipsa activităților și a lucrului, precum și de supraaglomerare. Din informațiile prezentate de Guvern reiese că reclamantul dispunea, în Penitenciarul Rahova, de mai puțin de 4 m

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că respectivele condiții cumulative de detenție ale reclamantului i-au cauzat un grad de suferință care a depășit nivelul inevitabil de suferință aferent detenției și care a atins pragul de gravitate, în temeiul art.

Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenție.

În principal, reclamantul s-a plâns și de încălcarea dreptului la viața privată și de familie, întrucât nu a putut să păstreze legătura cu soția și cei patru copii, din cauză că autoritățile române i-au refuzat transferul pentru executarea restului de pedeapsă într-un penitenciar din Turcia.

Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

Guvernul a susținut că respectiva Curte mai statuase că persoanelor private de libertate nu li se acordă, prin Convenție, dreptul de a alege locul de detenție și că o consecință inevitabilă a detenției este despărțirea și distanța de familie. Acesta a invocat cauzele

Curtea consideră că problema esențială ridicată de prezenta cauză este dacă refuzul autorităților române de a accepta transferul reclamantului în Turcia intră sub incidența vreunui articol din Convenție.

În primul rând, Curtea observă că nu există nici o dovadă că legislația românească conferă reclamantului dreptul de a fi transferat în Turcia și că reclamantul nu a făcut trimitere la nici o prevedere legală relevantă, care ar indica existența acestui drept. De asemenea,nici o instanță internă nu i-a aprobat reclamantului un ordin de transfer. Prin urmare, în temeiul legislației românești, nu se poate susține că acesta are dreptul material de a fi transferat în țara de origine.

Curtea mai observă că, în timp ce prevederile .acordurilor internaționale pot da naștere la drepturi individuale protejate prin Convenție, fie în cazul în care prevederea este direct aplicabilă (a se vedea

În cele din urmă, trebuie să se reamintească că, privind refuzul de a autoriza transferul reclamantului în Turcia, Convenția nu acordă persoanelor private de libertate dreptul de a alege locul de detenție și că despărțirea și distanța de familie sunt o consecință inevitabilă a detenției, ca urmare a exercitării de către statul român a prerogativelor privind sancțiunile penale (a se vedea

Rezultă că acest capăt de cerere este incompatibil

Art.41 din Convenție prevede:

Reclamantul a solicitat 250.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.

Guvernul a considerat această pretenție excesivă și nefondată.

Pe baza jurisprudenței în materie, Curtea acordă reclamantului suma de 5.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a încălcării drepturilor sale prevăzute de art. 3 din cauza condițiilor inumane de detenție.

Reclamantul nu a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată. În consecință, Curtea nu acordă nicio sumă cu acest titlu.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.