ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1952/2023

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 09.07.2020 cu nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L., a solicitat instanței să constate caracterul ilicit al afirmațiilor referitoare la reclamant făcute de pârâtul B., utilizator al pseudonimului B., în cadrul articolului "O adeptă E. a rupt tăcerea! Îl acuză pe A. că a dezvirginat-o la 15 ani", publicat în data de 15.12.2019 pe site-ul www.x.ro, afirmații care au fost făcute cu încălcarea dispozițiilor art. 71-74 din C. civ., al art. 26 și art. 30 din Constituția României și al art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; să dispună, în temeiul art. 1349, art. 1357, art. 1373, art. 1382 și art. 1385 din C. civ., obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 10.000 (zece mii) euro, cu titlu de despăgubiri morale, reprezentând echivalentul prejudiciului care i-a fost cauzat; să oblige pârâții S.C. C. S.R.L. si S.C. D. S.R.L. ca, în temeiul art. 253 alin. (3) pct. a) din C. civ., să publice pe cheltuiala lor hotărârea pe care o va pronunța instanța în cazul în care va admite prezenta acțiune și să oblige pârâții la plata în solidar a cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 452 din 15.03.2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B., F. S.R.L. Fostă S.C. C. S.R.L., S.C. D. S.R.L., ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 1754 A din 22 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant A..

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 1754 A din 22 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat pârâtul A.. Prin memoriul de recurs, pârâtul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare. În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a susținut, în esență, că soluția curții de apel care concluzionează că nu sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale este greșită, fiind o consecință a interpretării eronate a normelor ce reglementează limitele libertății de exprimare (art. 10 din CEDO, art. 30 din Constituția României și art. 70 rap. la art. 75 din C. civ.) care impun ca cel care face afirmații în spațiul public să acționeze cu bună-credință, să se abțină de la a aduce atingere drepturilor celorlalți și să depună toate diligentele pentru ca aceste drepturi să fie protejate. A arătat recurentul că, prin hotărârea atacată, nu s-a realizat în mod corect identificarea obligațiilor jurnalistului și nu s-a reținut că acesta nu rămâne la adăpost de răspundere decât dacă informația transmisă se menține în parametrii verificării suficiente și a credibilității, parametrii care sunt și ei subsumați condiției ca actul jurnalistic să fie exercitat cu bună credință și cu respectarea deontologiei profesionale, a legii și a convențiilor internaționale la care România este parte. Recurentul a susținut că au fost depășite limitele dreptului la liberă exprimare de către pârâtul B., prin anunțarea unui caz nou în condițiile în care subiectul G. fusese însă tratat cu 15 ani înainte foarte amplu în presă, apărând zilnic chiar și zeci de articole pe acest subiect. Or, "dezvăluirea" publică a unor așa-zise subiecte de presă fără a fi efectuate minime verificări, precum și prezentarea acestora într-o modalitate care determină opinia publică să își formeze o opinie falsă sau dictată de către deținătorul publicației, conform propriilor interese, depășește limitele libertății de exprimare jurnalistice, reprezentând fapte de natură a atrage răspunderea civilă delictuală. A apreciat recurentul că, dacă pârâții ar fi efectuat minime investigații (în dosarul penal care o privea pe G. și la care în calitate de jurnaliști au acces), ar fi aflat că afirmațiile făcute de G. pot fi considerate cu ușurință ca fiind mincinoase, însăși G. fiind o persoană care dorește să prezinte public diverse ficțiuni senzaționaliste cu scopul de a obține atenția publicului și, implicit, venituri serioase. Pârâții ar fi descoperit că numeroasele probe, care s-au administrat în respectiva cauză penală (depuse parțial la acest dosar) dovedesc că ceea ce susține în spațiul public G. este fals. În acest context, învederează că reținerea instanței de apel, potrivit căreia nu poate fi atrasă răspunderea civilă a pârâților, deoarece aceștia au preluat informațiile publicate din presa portugheză și din cartea autoarei G. publicată în anul 2017 este rezultatul greșitei interpretări a principiilor care rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privitoare la echilibrul just între dreptul la viață privată și cel la liberă exprimare și care impun ca cele date publicității să aibă un caracter veridic. A admite că un jurnalist este automat exonerat de răspundere dacă cele publicate au fost preluate fără verificare de la alți jurnaliști ar însemna a admite a priori perpetuarea unor delicte de presă la nesfârșit și vătămarea repetată gravă a celor vizați de știre, chiar și după perioade mari de timp de la prima lansare în spațiul public a acesteia (aproape 20 de ani de la dezvăluirea pentru prima dată în mass-media a așa-ziselor fapte). Totodată, arată că instanța a făcut o greșită interpretare a limitelor dreptului la exprimare atunci când a reținut că ", jurnalistul a fâcut dovada unei minime baze factuale (declarațiile a doua persoane - G. și "H.", precum și faptul ca reclamantul a fost condamnat in prima instanța pentru o fapta similară celor redate cu ghilimele in articol)", simultan cu constatarea că respectiva hotărâre nu reprezintă o soluție de condamnare în privința acuzațiilor formulate de numita G.. În continuare, recurentul a susținut că este eronată interpretarea dată de instanța de apel a normelor privitoare la limitele libertății de exprimare de către instanța de apel prin intermediul susținerilor privitoare la interesul public general în publicarea articolului, raportat la notorietatea reclamantului, dar și la presupusa legătură a celor publicate cu activitatea profesională a acestuia. "Notorietatea" recurentului-reclamant și "comportamentul anterior" al acestuia analizat prin raportare la condamnarea anterioară suferită nu pot justifica ingerința în viața sa privată și atingerea demnității sale în lipsa bunei-credințe a autorului articolului, condiție care nu este întrunită în cauză.

Apărările formulate în cauză Intimata F. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că hotărârea atacată este legală sub toate aspectele. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul în raport cu actele și lucrările dosarului, criticile și apărările formulate și cu prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, pentru considerentele ce succed. Prin cererea cu care a învestit instanța de judecată, o acțiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, recurentul-reclamant a supus analizei conflictul dintre două drepturi fundamentale ale omului-dreptul recurentului-reclamant la viață privată (art. 8 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului) și, respectiv, dreptul părții adverse la liberă exprimare (art. 10 din Convenție), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerințe din partea statului, în condițiile art. 75 C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) și art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. Cererea de chemare în judecată a fost fundamentată pe instituția răspunderii civile delictuale împrejurare față de care era necesară verificarea întrunirii în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Fapta ilicită imputată pârâților, pentru care se solicită angajarea răspunderii, este reprezentată de atingerea demnității reclamantului prin publicarea unui articol pe site-ul www.x.ro, denumit "O adeptă E. a rupt tăcerea!", în cadrul căruia au fost expuse, din punctul de vedere al reclamantului, informații false și denigratoare. Considerând că pârâții și-au exercitat dreptul cu rea-credință (art. 75 alin. (2) din C. civ.), prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenție, dispunerea unei măsuri (ingerințe din partea statului) în dreptul pârâților la libertatea de exprimare, anume prin admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. Reținând că este învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului la viață privată al cărui titular este reclamantul, opus libertății de exprimare de care se prevalează pârâții, instanțele de fond au procedat la analizarea justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la situația de fapt concretă, la probele administrate dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, sunt întrunite condițiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale. Pentru evaluarea cazului de casare pe care reclamantul și-a întemeiat recursul - aplicarea greșită a normelor de drept material incidente pentru soluționarea raportului juridic litigios (art. 488 alin. (1) pct. 8), Înalta Curte apreciază că este necesară redarea circumstanțelor esențiale ale cauzei, reținute de către instanțele de fond. În data de 15.12.2019, pe site-ul www.x.ro, în cadrul articolului "O adeptă E. a rupt tăcerea!, pârâtul B. a publicat mai multe informații, tema articolului fiind acuzația numitei G., o româncă stabilită în Portugalia, de abuz exercitat de către reclamant asupra sa, în perioada când aceasta a fost minoră. Astfel, cum au reținut instanțele de fond, în conținutul articolului erau redate declarații din presa portugheză, care la rândul ei a preluat declarațiile numitei G. și pasaje din cartea acesteia publicată în anul 2017 (în care autoarea G. își expune propriile trăiri provocate de anumite evenimente marcante din copilărie), informațiile publicate prin articolul din 15.12.2019 fiind deja răspândite în spațiul public de aproximativ doi ani. În esență, prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a criticat decizia atacată, susținând, prin raportare la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor, care guvernează limitele libertății de exprimare dreptul la viață privată și răspunderea civilă delictuală. Recurentul consideră că faptele imputate au caracter ilicit, că vinovăția pârâților rezultă din lipsa de veridicitate a informațiilor prezentate, că pârâții au dat dovadă de rea credință, readucând în atenția publicului fapte ce s-au petrecut în urmă cu 15 ani, fiind întrunite, în același timp, toate condițiile atragerii răspunderii civile delictuale. Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele devolutive pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză. Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează acțiunea în răspundere civilă delictuală, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs, întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care exced cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului. Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și a jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanța de apel a identificat și aplicat, în mod corect, criteriile desprinse din jurisprudența Curții Europene, pe baza cărora se impunea soluționarea pretențiilor deduse judecății, și a ajuns la concluzia corectă că intimații-pârâți nu au depășit limitele libertății de exprimare, existând o bază factuală rezonabilă, care a stat la baza afirmațiilor și informațiilor transmise în spațiul public de acestea, iar prezumția de bună credință nu a fost răsturnată. Astfel, sesizând în mod corect particularitatea faptei ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanța de apel a făcut trimitere și la dispozițiile din legea fundamentală (art. 30 Constituție) și, de asemenea, la art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, arătând că, deși este vorba despre o libertate fundamentală, garantată ca atare, în același timp, ea nu are caracter absolut, ci cunoaște limitări (respectiv, îndatoriri și responsabilități), în așa fel încât, prin exercițiul acestui drept, să nu fie adusă atingere drepturilor și libertăților altor persoane. Tocmai pentru a stabili dacă și în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare și necesitatea respectării, protejării dreptului la viața privată (în cauză, la onoare, demnitate și reputație), instanța de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudența Curții Europene, pe care le-a aplicat situației de fapt din litigiul pendinte. Evaluând probele administrate în cauză, făcând distincția necesară între imputația factuală și judecățile de valoare, instanța de apel a constatat în mod legal că, în prezenta cauză, nu este vorba de emiterea unor judecăți de valoare, ci despre afirmarea unor situații de fapt, că a existat o bază factuală suficientă, ceea ce a impus și consecința atitudinii subiective cu care au acționat pârâții, aceea a bunei-credințe. Criticile concrete de nelegalitate, subsumabile motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., ce se impută deciziei curții de apel, pot fi sintetizate astfel: - Nereținerea relei-credințe a pârâților în publicarea articolului, prin readucerea în atenția publicului a unor fapte deja discutate într-o perioadă anterioară, prezentate ca fiind subiecte noi; - Reținerea eronată a instanței de apel în sensul că preluarea informațiilor din alte publicații exonerează jurnalistul de răspundere; - Reținerea greșită a existenței unei baze factuale; - Interpretarea eronată dată normelor convenționale cu privire la interesul public general, la notorietatea reclamantului, dar și la presupusă legătură a celor publicate cu activitatea profesională a acestuia. Criticile astfel formulate sunt nefondate. Față de criticile formulate, Înalta Curte va proceda la evaluarea argumentelor aduse în susținerea acesteia, din perspectiva respectării de către instanța de apel a criteriilor de analiză ce rezultă din jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, precum și a normelor de drept material a căror nesocotire a fost invocată de recurenții-reclamanți, fără a cenzura aprecierea probelor sau stabilirea situației de fapt de către instanța devolutivă, o atare analiză neputând fi exercitată în faza procesuală a recursului, în care se verifică legalitatea și nu temeinicia deciziei atacate. În speță, curtea de apel, plecând de la distincția realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, între fapte și judecăți de valoare, arătând că baza factuală trebuie să constituie fundamentul oricărei postări a jurnalistului, astfel încât să existe garanția unei informări și cercetări rezonabile a veridicității și a exactității informațiilor aduse la cunoștința publicului, a procedat la o amplă analiză a jurisprudenței instanței europene, în urma căreia a sintetizat principiile ce rezultă din aceasta și cărora le-a dat eficiență în raționamentul care a dus la soluția pronunțată asupra apelului. Astfel, în ceea ce privește libertatea de exprimare, prin jurisprudența sa, CEDO a statuat că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și una din condițiile primordiale ale progresului sau și a dezvoltării fiecărei persoane (Lingens c. Austriei). Libertatea de exprimare privește nu numai "informațiile" sau "ideile" primite favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, ci și pe cele care lovesc, șochează sau neliniștesc (Brasilier c. Frantei; Handyside c. Regatului Unit; Lingens c. Austriei; Jersild c. Danemarcei; Piermont c. Frantei). În ceea ce privește dreptul la viață privată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat prin jurisprudența sa că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, poate aparține « vieții private » (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei [GC], nr. 59320/00, paragraful 50, CEDH 2004-VI). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție (a se vedea, Chauvy și alții împotriva Franței, nr. 64915/01, paragraful 70, in fine, CEDH 2004-VI). De asemenea, instanța europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudența sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție (printre care cauza Cumpănă și Mazăre c. României [MC], nr. 33348/96, par. 88-93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de "câine de pază" într-o societate democratică precum și faptul că presa, deși nu trebuie să depășească anumite limite ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși are sarcina de a de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general. În jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că libertatea de exprimare poate afecta uneori dreptul la reputație, fără a se angaja răspunderea civilă delictuală a persoanei respective și în, analizarea acestui aspect, trebuie avute în vedere mai multe criterii: tema articolului, titlul și conținutul acestuia, cuvinte utilizate și tonul articolului, forma, stilul și contextul mesajului transmis, contextul în care este redactat articolul, interesul public pentru tema dezbătută, calitatea și funcția persoanei care face afirmațiile respective și calitatea și funcția persoanei vizate, buna-credință a jurnalistului sau a persoanei care a făcut afirmațiile denigratoare, raportul dintre judecățile de valoarea și fapte materiale, existența unei doze de exagerare a limbajului artistic și proporționalitatea sancțiunii cu fapta comisă. De asemenea, în aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesitatea respectării dreptului la viață privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma/stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza vs. România), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan vs. România), buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu), raportul dintre judecățile de valoarea și situații faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta precum și motivarea hotărârii (cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România). Pentru aprecierea justului echilibru în exercitarea celor două libertăți, Curtea Europeană a Drepturilor Omului utilizează metoda, denumită "punere în balanță", care privește categoria de cauze în care Curtea consideră că art. 8 este aplicabil protecției acestor scopuri legitime. Acestea sunt, de regulă, cauze care au ca obiect publicarea de fotografii, imagini și articole care arată aspecte intime ale vieții unei persoane sau a familiei sale [Couderc și Hachette Filipacchi Associés împotriva Franței (MC), pct. 79; Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), pct. 103; MGN Limited împotriva Regatului Unit, pct. 142]. În urma unei evoluții a jurisprudenței, care a fost confirmată printr-o hotărâre a Marii Camere [Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), pct. 83], protecția reputației poate, ca element al vieții private, să intre în domeniul de aplicare al art. 8 din Convenție, cu o condiție: depășirea unui "prag de gravitate" este necesară pentru a constitui o încălcare a drepturilor garantate de art. 8 din Convenție. Pentru ca art. 8 să intre în discuție în cauze având ca obiect calomnia, atacul asupra reputației personale trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să fi fost realizat astfel încât să cauzeze un prejudiciu exercitării personale a dreptului la respectarea vieții private. Curtea a precizat, de asemenea, că art. 8 nu poate fi invocat pentru a denunța o atingere adusă reputației, care ar rezulta în mod previzibil din propriile acțiuni. Au fost enunțate, pe de o parte, principiile generale care reglementează metodologia de punere în balanță a două drepturi, iar pe de altă parte, o listă neexhaustivă a criteriilor aplicabile. Principiile generale aplicabile metodologiei de "punere în balanță" au fost enunțate de Curte în hotărârile Marii Camere Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC) (pct. 104-107) și Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC) (pct. 85-88) și rezumate în hotărârea Perinçek împotriva Elveției (MC) (pct. 198). Principiile generale, care decurg din jurisprudența Curții referitoare la protecția vieții private în contextul unei publicații de presă sunt prezentate, printre altele, la pct. 83-87 din hotarârea Couderc și Hachette Filipacchi Associés împotriva Franței (MC). Astfel, Curtea a subliniat că presa, deși nu trebuie sa depășească anumite limite, referitoare în special la protecția reputației și a drepturilor altora, este totuși obligată să comunice, cu respectarea îndatoririlor și responsabilităților sale, informații și idei privind toate aspectele de interes general. În jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că libertatea de exprimare poate afecta uneori dreptul la reputație, fără a se angaja răspunderea civilă delictuală a persoanei respective și în, analizarea acestui aspect, trebuie avute în vedere mai multe criterii: tema articolului, titlul și conținutul acestuia, cuvinte utilizate și tonul articolului, forma, stilul și contextul mesajului transmis, contextul în care este redactat articolul, interesul public pentru tema dezbătută, calitatea și funcția persoanei care face afirmațiile respective și calitatea și funcția persoanei vizate, buna-credință a jurnalistului sau a persoanei care a făcut afirmațiile denigratoare, raportul dintre judecățile de valoarea și fapte materiale, existența unei doze de exagerare a limbajului artistic și proporționalitatea sancțiunii cu fapta comisă. De asemenea, în aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesitatea respectării dreptului la viață privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma/stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza vs. România), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan vs. România), buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu), raportul dintre judecățile de valoarea și situații faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta precum și motivarea hotărârii (cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România). Pentru aprecierea justului echilibru în exercitarea celor două libertăți, Curtea Europeană a Drepturilor Omului utilizează metoda, denumită "punere în balanță", care privește categoria de cauze în care Curtea consideră că art. 8 este aplicabil protecției acestor scopuri legitime. Acestea sunt, de regulă, cauze care au ca obiect publicarea de fotografii, imagini și articole care arată aspecte intime ale vieții unei persoane sau a familiei sale [Couderc și Hachette Filipacchi Associés împotriva Franței (MC), pct. 79; Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), pct. 103; MGN Limited împotriva Regatului Unit, pct. 142]. În urma unei evoluții a jurisprudenței, care a fost confirmată printr-o hotărâre a Marii Camere [Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), pct. 83], protecția reputației poate, ca element al vieții private, să intre în domeniul de aplicare al art. 8 din Convenție, cu o condiție: depășirea unui "prag de gravitate" este necesară pentru a constitui o încălcare a drepturilor garantate de art. 8 din Convenție. Pentru ca art. 8 să intre în discuție în cauze având ca obiect calomnia, atacul asupra reputației personale trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să fi fost realizat astfel încât să cauzeze un prejudiciu exercitării personale a dreptului la respectarea vieții private. Curtea a precizat, de asemenea, că art. 8 nu poate fi invocat pentru a denunța o atingere adusă reputației, care ar rezulta în mod previzibil din propriile acțiuni. Au fost enunțate, pe de o parte, principiile generale care reglementează metodologia de punere în balanță a două drepturi, iar pe de altă parte, o listă neexhaustivă a criteriilor aplicabile. Principiile generale aplicabile metodologiei de "punere în balanță" au fost enunțate de Curte în hotărârile Marii Camere Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC) (pct. 104-107) și Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC) (pct. 85-88) și rezumate în hotărârea Perinçek împotriva Elveției (MC) (pct. 198). Principiile generale, care decurg din jurisprudența Curții referitoare la protecția vieții private în contextul unei publicații de presă sunt prezentate, printre altele, la pct. 83-87 din hotarârea Couderc și Hachette Filipacchi Associés împotriva Franței (MC). Astfel, Curtea a subliniat că presa, deși nu trebuie sa depășească anumite limite, referitoare în special la protecția reputației și a drepturilor altora, este totuși obligată să comunice, cu respectarea îndatoririlor și responsabilităților sale, informații și idei privind toate aspectele de interes general. Funcția presei de a difuza informații și idei cu privire la chestiuni de interes general se corelează cu dreptul publicului de a le primi. În caz contrar, presa nu ar putea să joace rolul său indispensabil de "câine de paza" [Bladet Tromsř și Stensaas împotriva Norvegiei (MC), pct. 59-62; Peedersen și Baadsgaard împotriva Danemarcei (MC), pct. 71; Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), pct. 102]. Misiunea de informare implică în mod necesar "îndatoriri și responsabilități", precum și limitări pe care organele de presă trebuie să și le impună spontan (Mater împotriva Turciei, pct. 55). Nu este de competența Curții, de altfel nici a instanțelor naționale, să înlocuiască presa în alegerea metodei de relatare care urmează să fie adoptată într-un anumit caz [Jersild împotriva Danemarcei, pct. 31; Stoll împotriva Elveției (MC), pct. 146]. Curtea a enunțat principiile relevante care trebuie să ghideze examinarea sa - și, mai ales, a instanțelor naționale - privind necesitatea unei ingerințe în acest domeniu. Astfel, a stabilit o serie de criterii în contextul punerii în balanță a drepturilor în discuție [Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), pct. 90-95]. Cele cinci criterii relevante sunt: contribuția la o dezbatere de interes general; notorietatea persoanei în cauză; obiectul reportajului; comportamentul anterior al persoanei în cauza; conținutul, forma și repercusiunile publicației și, după caz, circumstanțele realizării fotografiilor [Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), pct. 109-113; Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 3), pct. 46; Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), pct. 89-95; Tanasoaica împotriva României, pct. 41]. În contextul unei cereri formulate în temeiul art. 10, Curtea a verificat, de asemenea, metoda de obținere a informațiilor și veridicitatea acestora, precum și gravitatea sancțiunii aplicate jurnaliștilor sau editorilor [Couderc .i Hachette Filipacchi Associés împotriva Franței (MC), pct. 93; Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), pct. 90-95]. Aplicând jurisprudența instanței europene, recurentul susține încălcarea criteriilor consacrate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în aprecierea limitelor libertăților de exprimare, referitor la veridicitatea informațiilor. Se invocă faptul că s-a reținut, în mod eronat, buna-credință a jurnalistului. Totodată, a apreciat ca fiind eronată reținerea instanței precum că nu poate fi atrasă răspunderea delictuală a pârâților, întrucât informațiile prezentate în articol au fost preluate din presa străină, arătând că preluarea informațiilor nu scutește jurnalistul de a verifica veridicitatea informațiilor transmise. Aceste susțineri ale recurentului-reclamant sunt nefondate, instanța de apel procedând la o analiză a cauzei prin raportare probele administrate și la modalitatea de obținere a informațiilor publicate ale jurnalistului. În litigiul pendinte, astfel cum a reținut și instanța de apel, informațiile publicate prin articolul incriminat au fost declarații ale numitei G. publicate în presa portugheză, în legătură cu pasaje din cartea pasaje din cartea "A Adepta" publicată de acesta în anul 2017, iar informațiile publicate în articol erau deja răspândite în spațiul public european de aproximativ doi ani. Totodată, în cuprinsul articolului au fost preluare declarații ale numitei H. vizând activitatea profesională a reclamantului în cadrul Școlii de yoga E., în cursul anul 2004 și ulterior, când aceasta era minoră, aceste declarații fiind coroborate cu plângeri penale și cu împrejurarea că reclamantul a fost condamnat în primă instanță pentru o faptă similară celor redate în articolul publicat. De asemenea, din analiza articolului a rezultat că jurnalistul nu a denaturat conținutul declarațiilor autoarei cărții menționate și a folosit ghilimelele, pentru a marca fragmente reproduse întocmai după cum au fost spuse de către autoare. Toate aceste aspecte au fost reținute de către instanța de apel, care, contrar susținerilor recurentului, în analiza efectuată cu privire la existența bazei factuale și a bunei-credințe a jurnalistului, precum și a modalității de obținere a informațiilor - criterii reținute de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului - a constatat, în mod corect, că a existat o minimă bază factuală. În același context, analiza instanței de apel, în conformitate cu criteriile impuse de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia reglementată de art. 10 din Convenție, a vizat și elementul privind verificarea veridicității informațiilor publicate. Trebuie menționat în acest punct al analizei că, în cadrul analizei bunei-credințe, precum și în cazul verificării veridicității nu se verifică caracterul real al informațiilor și nici obiectivitatea acestora, ci doar dacă a existat o minimă bază factuală, fiind suficientă menționarea unor împrejurări care oferă indicii în acest sens, condiție care în speță este îndeplinită. Astfel, în privința informațiilor dintr-un articol de presă, Înalta Curte reține că acestea nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească, întrucât dreptul publicului la informare este un element esențial în evaluarea caracterului licit/ilicit al informațiilor conținute de articolele de presă. Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri în sensul că adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o faptă pretins ilicită săvârșită de un jurnalist, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor, raportată la scopul demersului jurnalistic (cauza Colombani și alții contra Franței, hotărârea din 25 iunie 2002, Cumpănă și Mazăre contra României, hotărârea Marii Camere din 17 decembrie 2004, Thoma contra M., hotărârea din 29 martie 2001). Or, în cauză, așa cum în mod corect s-a reținut de către instanța de apel, nu a fost răsturnată prezumția de buna-credință a jurnalistului în raport de adevărul afirmațiilor sale, iar, în ceea ce privește scopul demersului jurnalistic, acesta a constat în informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes public, asupra unei probleme deosebit de delicate și grave în același timp, pârâții îndeplinindu-și responsabilitatea de a informa publicul despre infracțiuni de o gravitate deosebită care au loc în comunitatea lor, pentru ca aceștia fie conștienți de riscuri și să ia măsuri de precauție pentru a-și proteja copiii și comunitatea în general. Totodată, s-a reținut în mod corect, prin interpretarea corectă a jurisprudenței curții de contencios european evidențiată în cauzele Özgür Radyo-Ses Radyo Televizyon Yayin Yapim Ve Tanitim A.S. c. Turciei; Fressoz si Roire c. Frantei; Observer si The Guardian c. Regatului Unit; Editions Plon c. Frantei; Vereinigung Weekblad Bluf! c. Olandei; Open Door si Dublin Well Women c. Irlandei, că, întrucât jurnalistul a făcut referire la fapte de notorietate, care au fost deja aduse la cunoștința publicului larg, nu este imperativ ca baza factuală să fie extrem de solidă, deoarece acele informații au fost deja diseminate publicului în urmă cu aproximativ doi ani. Drept urmare, curtea de apel nu s-a rezumat doar la a reține că informațiile au fost deja aduse la cunoștința publicului cu o perioadă de timp în urmă, ci a făcut o analiză temeinică a cauzei, în urma căreia a reținut că a existat un demers jurnalistic pentru a stabili veridicitatea faptelor prezentate în articolul postat, existând o bază factuală rezonabilă. Raportat la elementele de fapt ale litigiului pendinte, existența unei baze factuale pe care s-a grefat imputarea unor fapte materiale este evidentă, concluzia care s-a impus fiind aceea că limitele libertății de exprimare nu au fost depășite, astfel că nu se justifică reținerea în sarcina pârâților a săvârșirii unei fapte ilicite care să impună o ingerință în exercitarea dreptului la liberă exprimare. Totodată, trebuie menționat că readucerea faptelor relevate prin articolul publicat în atenția publicului după un interval de timp de la momentul inițial al expunerii lor în public nu constituie în mod automat o acțiune ilicită, cu condiția să apară elemente noi, care să contribuie la prevenirea unor incidente de o gravitate extremă, cum ar fi, în cazul de față, abuzul sexual asupra unui minor. Or, astfel cum a reținut, în mod corect, curtea de apel, deși faptele au fost devoalate publicului larg ca urmare a condamnării penale și a plângerilor penale existente, au apărut elemente noi în anul 2017 ce au fost preluate în presa din Portugalia și care au la bază și lucrarea "A Adepta" la care face referire articolul de presă, subiectul fiind unul de interes general, astfel că nu se poate concluziona că articolul a avut ca scop defăimarea reclamantului, ci informarea publicului cu privire la posibilitatea existenței a mai multor astfel de fapte comise asupra minorilor. În acest sens, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut, în urma analizei realizate inclusiv în ceea ce privește limbajul și tonul folosit, că articolul publicat a fost redactat într-un mod cât se poate de echidistant, fără a încerca să influențeze sau să instige opinia publică împotriva reclamantului, lasând în schimb la latitudinea cititorilor să decidă dacă cred sau nu ceea ce autoarea cărții "A Adepta" susține în lucrarea sa. Drept urmare, în mod just, a reținut că nu există motive să se rețină că jurnalistul a acționat cu rea-credință, deoarece scopul articolului a fost de a evidenția pericolul real și actual, la care pot fi expuși minorii care aderă la astfel de organizații ca cea în cauză și care pot deveni subiecții unor abuzuri sexuale. Această abordare reflectă responsabilitatea presei de a informa corect și obiectiv publicul cu privire la aspecte importante ale societății, precum protecția minorilor și prevenirea infracțiunilor sexuale împotriva acestora. Din perspectiva criteriului notorietății persoanei vizate, cu privire la care recurentul consideră că, în mod neîntemeiat, a fost reținut de instanța de apel, Înalta Curte constată că instanța de apel a stabilit, în mod judicios, calitatea de persoană publică a reclamantului, dată fiind expunerea mediatică pe termen lung de care acesta s-a bucurat. În evaluarea acestui criteriu, curtea de apel a reținut în hotărârea atacată că reclamantul este persoană publică extrem de cunoscută, care a exhibat în public un anumit comportament, de care nu se mai poate dezice, interesul presei fiind determinat de condamnarea penală la 6 ani de închisoare cu executare pentru săvârșirea infracțiunii de act sexual cu un minor în formă continuată. Dată fiind constatarea acestei premise, respectiv calitatea de persoană publică a reclamantului, rezultată din împrejurările obiective mai sus expuse, în mod legal instanța de apel a reținut că dreptul de a comunica idei și informații privind probleme de interes public ce vizau persoana recurentului-reclamant trebuie să primească o interpretare mai puțin strictă decât în cazul în care ar privi o persoană de drept privat, necunoscută, care poate pretinde o protecție mai largă a dreptului la viață privată. Cum reclamantul este o persoană publică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care ține de activitatea sa este justificat, fiind, așadar, judicioasă reținerea din hotărârea recurată a necesității unei toleranțe mai mari față de mijloacele utilizate de pârâte, sfera restricțiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curții europene, mai restrânsă, într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerință în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situații excepționale. În ceea ce privește criticile aduse deciziei recurate referitoare la gradul de afectare a reputației recrentului-reclamant prin publicarea a diferite articole care l-au avut ca protagonist, precum și cele referitoare la probele adminstrate în cauză, respectiv declarația martorei I., Înalta Curte reține că aceste critici nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs. O astfel de analizare a acestor critici ar presupune reevaluarea situației de fapt în raport de probele administrate în fața de instanțelor de fond, cât și o reevaluare a acestor probe, ceea ce nu este admis în cadrul căii extraordinare de atac a recursului, care permite numai verificarea legalității deciziei atacate, nu și a temeiniciei hotărârii. În raport de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a realizat o verificare judicioasă ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat publicarea articolului invocat, concluzia sa în privința lipsei caracterului ilicit al faptei săvârșite de pârâți fiind una dedusă la finalul analizei ce a respectat criteriile specifice utilizate în jurisprudență în verificarea limitelor libertății de exprimare. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant privind nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva constatării inexistenței faptei ilicite, prin aplicarea și interpretarea corectă a criteriilor statuate prin jurisprudența curții de contencios european, astfel că acestea vor fi înlăturate ca neîntemeiate, cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. nefiind incident. În consecință, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant. PENTRU ACESTE MOTIVE,