ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3214/2023
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3214/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)
Ședința publică din data de 14 iunie 2023
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 12 iunie 2018, sub nr. de dosar x/2018, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia anularea Hotărârii Colegiului de Conducere a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia nr. 6 din 16.03.2018, anularea deciziei nr. 7 din 02.02.2018 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia și emiterea unei decizii de salarizare prin raportare la salarizarea specialiștilor din domeniul informatic al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete, astfel încât venitul net începând cu luna ianuarie 2018 să rămână cel din decembrie 2017.
Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 144 din data de 19 aprilie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, ca nefondată.
Calea de atac exercitată
Împotriva sentinței civile anterior menționate, reclamantul A. a declarat recurs, arătând, în esență, că instanța de fond nu a luat în considerare obiecțiile formulate împotriva Deciziei de salarizare nr. 7/2018 prin care a arătat că această decizie a fost emisă cu nerespectarea dispozițiilor din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice.
În esență, recurentul-reclamant a arătat că, din interpretarea art. 22 alin. (1) din Secțiunea 6 a Capitolului VIII din Legea nr. 153/2017 rezultă că specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, DNA și DIICOT și celelalte parchete sunt salarizați potrivit cap I lit. B), nr. crt. 4 din Capitolul I la Anexa V a actului normativ menționat anterior. Așadar, salarizarea existentă la cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 este corespunzătoare funcției de procuror cu grad de judecătorie și conține toate grilele de salarizare aferente aceste funcții prin raportare la vechimea în funcție și în muncă. Având în vedere faptul că în cadrul Ministerului Public sunt mai multe categorii de specialiști (specialiști IT, specialiști în domeniul economic, antifraudă, etc) iar legiuitorul folosește denumirea de specialiști cu caracter general, consideră că și specialiștii IT ar trebui să beneficieze de salarizarea reglementată de acel articol, astfel că angajatorul nu avea dreptul să refuze aplicarea art. 22 alin. (1) din Secțiunea 6 a Capitoluli VIII din Legea nr. 153/2017, câtă vreme legiuitorul nu a menționat expres la ce specialiști se referă.
În acest sens, a făcut trimitere la modificarea adusă la Legea nr. 304/2004, unde art. 120 alin. (6) stabilește că "Specialiștii IT din cadrul instanțelor și parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii și al instituțiilor aflate în coodonarea acestuia, al Ministerului Justiției și al Inspecției Judiciare beneficiază de aceleași drepturi salariate ca specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție stabilite potrivit legislației privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice".
A mai arătat că decizia de salarizare contestată a fost emisă cu încălcarea art. 6 lit. b) din Legea nr. 153/2017 care stabilește că salarizarea personalului din sectorul bugetar trebuie să respecte principiile legalității, nediscriminării, egalității, importanței sociale a muncii, stimulării personalului din sectorul bugetar, transparenței mecanismului de stabilire a drepturilor salariale, precum și principiul sustenabilității financiare și principiul publicității.
În aceste condiții, recurentul-reclamant a apreciat că instanța avea obligația să clarifice motivul pentru care specialiștii IT din cadrul P.I.C.C.J., D.N.A. și D.I.I.C.O.T. au o salarizare diferită în condițiile în care atât nivelul studiilor, cât și felul muncii sunt similare.
Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de recurs
Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:
Din circumstanțele concrete ale cauzei, Înalta Curte reține că reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune în anularea Hotărârii Colegiului de Conducere a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia nr. 6 din 16.03.2018 și a deciziei nr. 7 din 02.02.2018 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, solicitând emiterea unei noi decizii prin care să îi fie stabilite drepturile salariale prin raportare la salarizarea specialiștilor din domeniul informatic al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete, astfel încât venitul net începând cu luna ianuarie 2018 să rămână cel din decembrie 2017.
Prima instanță a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată, iar împotriva acestei soluții, reclamantul a declarat recurs, criticile sale subsumându-se motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care devine incident atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.
În susținerea cererii de recurs, recurentul-reclamant a invocat greșita interpretare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 22 alin. (1) din Secțiunea 6 a Capitolului VIII din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice coroborate cu prevederile Cap. I lit. B), nr. crt. 4 - Anexa V a aceluiași act normativ.
În limitele învestirii, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate invocate.
Potrivit art. 120 alin. (6) și (7) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 207/2018:
"(6)Specialiștii IT din cadrul instanțelor și parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii și al instituțiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiției și al Inspecției Judiciare beneficiază de aceleași drepturi salariale ca specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție stabilite potrivit legislației privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
(7)Personalul prevăzut la alin. (2) beneficiază de drepturile salariale prevăzute pentru specialiștii de la art. 116 alin. (5) din prezenta lege".
De asemenea, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, "personalul auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentariști, grefieri arhivari, grefieri registratori și specialiști IT".
Așadar, specialiștii IT fac parte din personalul auxiliar de specialitate, alături de grefieri, fiind diferiți de specialiștii din cadrul parchetelor la care se referă art. 22 alin. (1) din Cap. VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017 și care sunt prevăzuți de art. 116 alin. (5) și (6) din Legea nr. 304/2004.
Înalta Curte constată că nu se poate reține o stare de discriminare astfel cum susține recurentul-reclamant, cât timp specialiștii IT nu se află în aceeași situație cu ceilalți specialiști ai parchetelor. Pretinsa discriminare invocată de reclamant vizează mai degrabă nemulțumirea acestuia cauzată de modul în care legiuitorul a înțeles să așeze categoria profesională din care acesta face parte în grila de salarizare stabilită prin Legea nr. 153/2017 și modificările ulterioare, or, astfel cum se va arăta și în cele ce urmează, instanța de contencios administrativ nu are competența de a modifica/amenda dispoziții legale, ci doar de a verifica legalitatea actelor administrative contestate prin prisma acestor norme de lege.
Dispozițiile Legii nr. 153/2017 sunt clare în ceea ce privește efectele pe care le are aplicarea sa în privința specialiștilor IT, normele ce reglementează salarizarea unor anumite categorii de personal bugetar având caracter special, în raport cu normele ce reglementează principiile aplicabile salarizării tuturor categoriilor de personal bugetar.
Or, prevederile Cap. I lit. B) nr. crt. 4 din anexa la Legea nr. 153/2017, pct. 1 al Notei anexate tabelului de calcul al salariilor de bază se referă la "vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție". Așadar, majorarea salarială pentru vechimea în funcție presupune ca această vechime să fie îndeplinită în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat asistent sau auditor de justitie, iar specialiștii IT nu fac parte din categoria magistraților ori a personalului asimilat magistraților, limitativ indicați în textul Notei.
Prin urmare, chiar dacă legiuitorul a intenționat să situeze specialiștii IT pe o treaptă de salarizare superioară personalului auxiliar de specialitate, această modalitate de legiferare privește doar salariul de bază, iar specialiștii IT nu pot beneficia de majorarea aferentă vechimii în funcția de magistrat sau personal asimilat.
Relevantă în acest sens este Decizia nr. 31/2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unei chestiuni de drept, care, deși se referă la ofițerii și agenții de poliție judiciară, privește interpretarea dispozițiilor legale incidente și în cauza de față, respectiv dispozițiile Cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Anexa V la Legea nr. 153/2017 și stabilește că:
"În interpretarea și aplicarea principiului ierarhizării pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate, potrivit prevederilor art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, în cazul personalului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la capitolul I din anexa nr. V, din același act normativ, vizează aplicarea acestor dispoziții doar în ceea ce privește vechimea în muncă, nu și vechimea în funcție."
Prin sintagma "personal asimilat acestora" din cadrul Notei amintite legiuitorul nu a înțeles să se refere și la specialiștii IT asimilați din punct de vedere salarial procurorilor. Această sintagmă se referă la personalul de specialitate juridică din Ministerul Justiției, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Național de Criminologie, Institutul Național de Expertize Criminalistice și din Institutul Național al Magistraturii, care este asimilat judecătorilor și procurorilor în ceea ce privește drepturile și îndatoririle, inclusiv susținerea examenului de admitere, evaluarea activității profesionale, susținerea examenului de capacitate și de promovare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 87 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.
După cum s-a arătat anterior, recurentul-reclamant dorește să beneficieze de majorarea salarială stabilită de legiuitor în beneficiul altei categorii profesionale decât cea din care face parte.
Înalta Curte mai constată că argumentele aduse de recurent și dezvoltate prin memoriul de recurs tind să critice însăși textele de lege incidente, deci modul de reglementare de către legiuitor a drepturilor salariale prin Legea nr. 153/2017 cu modificările ulterioare, aspecte care nu pot fi tranșate decât în cadrul controlului de neconstituționalitate, iar nu pe calea acțiunii în contencios administrativ.
Instanța de contencios administrativ nu poate dispune, pentru respectarea cerințelor de nediscriminare, stabilirea unui alt mod de salarizare decât cel dispus de legiuitor. În acest sens, prin Decizia Curții Constituționale nr. 818/03.07.2008 s-a statuat că instanțele judecătorești nu au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății. Prin decizia menționată, Curtea Constituționala a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, statuând ca aceste dispoziții sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Din această perspectivă Înalta Curte are în vedere și aspectele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 518/2020 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 14 din 7 ianuarie 2021.
Prin sus indicata decizie a instanței de contencios constituțional s-a reținut expres că stabilirea principiilor și a condițiilor concrete de acordare a drepturilor salariale ale personalului bugetar intră în atribuțiile exclusive ale legiuitorului, Constituția prevăzând în art. 41 alin. (2), printre drepturile salariaților la protecția socială a muncii, "instituirea unui salariu minim brut pe țară", fără să dispună cu privire la cuantumul acestuia (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 706 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 23 octombrie 2007).
De asemenea, Curtea Constituțională a statuat că legiuitorul are competența de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat, în același sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaților lor din bugetul de stat.
Soluția pronunțată este conformă și cu cele statuate în pct. 34 al Deciziei Curții Constituționale nr. 579/2020, prin care s-a arătat astfel:
"Referitor la critica de neconstituționalitate vizând instituirea unei discriminări între specialiștii IT și alte categorii de specialiști din sistemul judiciar, Curtea a mai precizat că este dreptul exclusiv al legiuitorului să facă diferențierea corespunzătoare la stabilirea drepturilor salariale. Atribuțiile, competențele, sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate sunt diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții similare, la diferite autorități sau instituții publice. De altfel, art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea, în favoarea acestora, a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002)."
De asemenea, instanța de control judiciar apreciază că, mutatis mutandis, se aplică, în esență, din perspectiva chestiunii discriminării și aspectele dezlegate prin punctele 88 - 95 ale Deciziei nr. 15/2021, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a statuat astfel:
Nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiției (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispozițiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I-IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaționale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerența întregii reglementări, în mod coroborat.
Conform jurisprudenței Curții Constituționale, existența unor diferențe de venit lunar între angajații care prestează aceeași activitate și au aceeași vechime în muncă și în funcție, dar care își desfășoară activitatea în instituții publice diferite, nu este contrară principiului egalității în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabilește diferențe în ceea ce privește salariile de bază/indemnizațiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuțiile, competențele, sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate pot fi diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții identice sau asemănătoare, dar la autorități sau instituții publice diferite.
Prin urmare, instanța de contencios constituțional nu reține o încălcare a principiului egalității în cazul unor diferențe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greșită prima orientare jurisprudențială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situații de discriminare pe cale judiciară și repararea, în consecință, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% și în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate și personalul conex din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea), care desfășoară activitate în condiții similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătorești, fie în baza unei decizii administrative.
De principiu, pot exista situații concrete în care disponibilul bănesc la nivelul unui ordonator secundar de credite permite acordarea pentru fiecare salariat aflat în aceeași situație a unor sporuri care pot să atingă limita maximă cumulată a sporurilor, cu respectarea încadrării în plafonul impus de lege pentru acel ordonator, pe când în cazul altui ordonator secundar, disponibilul să nu îi permită stabilirea sporurilor acordate până la nivelul maxim de 45% pentru fiecare salariat.
Ceea ce prezintă relevanță este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primește fiecare salariat aparținând aceleiași categorii profesionale.
Într-o astfel de situație, legea îngăduie apariția unor astfel de diferențe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispozițiile deciziilor Curții Constituționale nr. 818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, și o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.
Mai mult, în această privință, în jurisprudența recentă a Curții Constituționale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor și al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu. O asemenea soluție legislativă ține de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 și 16 din Constituție și nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunțată în soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)
Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiași categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiți, să existe diferențieri în funcție de sumele de bani aflate la dispoziția acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situații de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influența nivelul de determinare al sporurilor, apariția unei eventuale situații de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluționare a recursului în interesul legii.
În atare situație, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului-reclamant privind existența unei discriminări între specialiștii IT din parchete față de specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete sunt nefondate și nu pot fi primite, soluția primei instanțe de respingere a acțiunii reflectând interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor Legii nr. 153/2017.
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 144 din data de 19 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 14 iunie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.