ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2472/2023

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2023

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I Civil la 03 februarie 2023, sub nr. x/2023, reclamantele A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba-Iulia, Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Tribunalul Alba, Înalta Curte de Casație și Justiție, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună următoarele:

a. obligarea pârâților la calculul, în integralitate, a sporurilor cuvenite (în procent maxim de 45%), aplicate la indemnizația lunară de încadrare calculată prin raportare la VRS 605,225 RON, începând cu data de 01.01.2018 (data aplicării dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017, respectiv data plafonării indemnizației de încadrare) și în continuare, pentru viitor, până la încetarea stării de discriminare, respectiv, până la data încetării raportului de serviciu cu Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, în ce privește pe reclamanta A., respectiv cu Tribunalul Alba, raportat la reclamantele B. și C. și cu aplicarea dispozițiilor art. 25 alin. (1) și (2) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la ordonatorul principal de credite, Ministerul Justiției;

b. plata pentru fiecare lună, pentru fiecare reclamantă în parte, pentru perioadele în care au lucrat în cadrul instanțelor, menționate la petitul a, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățiți, potrivit pct. a și venitul efectiv plătit, sumă care vă fi actualizată cu indicele de inflație, la care se vă aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective;

c. obligarea la emiterea adeverinței tip privind stabilirea/restabilirea bazei de calcul a pensiei de serviciu, bază care să cuprindă indemnizația de încadrare brută lunară, calculată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, la care să se adauge sporurile cuvenite, în procent de 45%, potrivit art. 82 alin. (1) și art. 85 alin. (2) din Legea 303/2004, începând cu data eliberării din funcție prin pensionare, astfel: pentru reclamanta A., data de 31.01.2020, conform Decretului nr. 59/31.01.2020; pentru reclamanta B., data de 1.01.2021, conform Decretului nr. 1157/30.12.2020; pentru reclamanta C., data de 10.01.2020, conform Decretului nr. 15/9.01.2020.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 27 din O.U.G. nr. 137/2000; art. 20, art. 21 și art. 31 din Carta Drepturilor Fundamentale, art. 3 din Directiva 2000/78/CE a Consiliului de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă; Cap. l, secțiunea a 2-a, art. 6 lit. c) din Legea nr. 153/2017; art. 16 din Constituție; Pactul Internațional cu privire la drepturile economice sociale și culturale, art. 7 lit. b) pct. (i) teza 1; Protocolul 12 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, art. 1535 alin. (1) din Noul C. civ., O.G. nr. 13/2011, Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, art. 2 din H.G. nr. 137/2000, art. 40 lit. h) din Codul muncii, Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, publicate în Monitorul Oficial, Partea I nr. 979 din 03 noiembrie 2005, precum și prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 82 și art. 85 din Legea nr. 303/2004, precum și cele statuate prin Decizia nr. 21/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 Înaltei Curți de Casați și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 23/2015 a Înaltei Curți de Casați și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 65/2017 a Înaltei Curți de Casați și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Dâmbovița, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Pârâtul Tribunalul Alba a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Pârâtul Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 868 din 02 mai 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Pentru a hotărî astfel, instanța de trimitere, după evocarea art. 127 C. proc. civ., a învederat că ipoteza avută în vedere de legiuitor la alin. (2

1

) vizează situația în care instanța de judecată are calitatea de pârât, caz în care reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă potrivit legii.

În raport de datele speței (reclamante, pensionare, foști magistrați la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, respectiv la Tribunalul Alba Iulia, pârâți fiind foștii angajatori cărora li se solicită acordarea unor drepturi de natură salarială), a arătat că instanța competentă a soluționa cauza ar fi, potrivit dispozițiilor art. 95 C. proc. civ. și art. 269 alin. (2) din Codul muncii, Tribunalul Alba însă, cum această instanță are calitatea de pârât în cauză, în considerarea art. 127 alin. (2

1

) C. proc. civ., reclamantele au învestit Tribunalul Dâmbovița cu soluționarea cererii.

A apreciat instanța că Tribunalul Dâmbovița nu este însă competent din punct de vedere teritorial să soluționeze cererea întrucât, deși Tribunalul Alba este în raza de competența a Curții de Apel Alba Iulia, aceasta nu se învecinează cu Curtea de Apel Ploiești, din care face parte Tribunalul Dâmbovița.

Reținând opțiunea neechivocă a reclamantelor de a alege pentru soluționarea cererii o altă instanță competentă teritorial, în temeiul dispozițiilor art. 127 alin. (2

1

) C. proc. civ., instanța a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, criteriul ales fiind cel al distanței minime dintre domiciliile reclamantelor (municipiul Alba) și instanța competentă teritorial care îndeplinește cerințele textului de lege.

Ca urmare a declinării competenței, cauza a fost înregistrată la 07 iunie 2023 pe rolul Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. x/2023.

Învestit prin declinare, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale la termenul de judecată din 18 octombrie 2023 a invocat din oficiu excepția necompetenței sale teritoriale și a reținut cauza în pronunțare asupra excepției invocate.

Prin sentința civilă nr. 2261/2023 din 18 octombrie 2023, Tribunalul Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepția necompetenței sale teritoriale, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de conflict, în esență, a reținut că nu sunt aplicabile prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. ci dispozițiile alin. (2) raportat la art. (2

1

) al aceluiași articol în privința reclamantelor B. și C., foști judecători, (nu și împotriva reclamantei A., fost procuror, pentru care a reținut că este aplicabilă competența de drept comun) întrucât cererea a fost introdusă împotriva instanței căreia i-ar reveni, în mod obișnuit, competența soluționării cererii, respectiv Tribunalului Alba.

A învederat că, întrucât dispozițiile art. 127 alin. (2) C. proc. civ. sunt de ordine privată, dreptul de opțiune aparține în mod exclusiv părții reclamante, astfel că, odată ce aceasta și-a manifestat opțiunea de a introduce acțiunea la Tribunalul Dâmbovița, această instanță a devenit competentă teritorial să soluționeze pricina neavând dreptul de a cenzura procedural, din oficiu, acest drept de opțiune.

A subliniat faptul că prin alegerea făcută de reclamante, în favoarea unei altei instanțe decât cele competente alternativ, dar situată în raza unei curți de apel mai îndepărtată, coroborat cu împrejurarea că pârâții nu au invocat excepția necompetenței teritoriale de ordine privată a acestei instanțe, competența teritorială a Tribunalului Dâmbovița s-a consolidat, acesta devenind exclusiv competent a soluționa cauza.

Prin urmare, apreciind că Tribunalul Dâmbovița a invocat necompetența teritorială într-o situație în care aceasta era de ordine privată, fără nicio manifestare de voință a pârâților în acest sens, instanța de conflict a procedat la invocarea propriei necompetențe, excepție pe care a admis-o și a declinat cauza în favoarea primei instanțe sesizate.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 01 noiembrie 2023, sub numărul x/2023.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Cluj competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Dâmbovița și Tribunalul Cluj - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Cu privire la conflictul negativ de competență ivit, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține cu titlu prealabil că, în prezenta cauză, este aplicabil C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acțiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

De asemenea, instanța supremă reține că reclamantele, pensionare, foști magistrați (judecători/procuror), au învestit Tribunalul Dâmbovița cu o acțiune având ca obiect drepturi bănești - acordarea sporurilor în procent de 45% peste limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, aplicate la indemnizația brută lunară de încadrare, calculată prin raportare la VRS 606,225 RON începând cu 01.01.2018 și în continuare, pentru viitor, până la încetarea raporturilor de muncă.

Prin urmare, reclamantele, foști magistrați, eliberați din funcție, prin pensionare, conform Decretelor emise de Președintele României nr. 59/31.01.2020 (pentru A.), nr. 1157/30.12.2020 (pentru B.), respectiv nr. 15/09.01.2020 (pentru C.), la data introducerii acțiunii, au solicitat drepturi salariale din perioada în care au avut calitatea de procuror (A.) în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, respectiv judecători (pentru B. și C.) în cadrul Tribunalului Alba, fiind chemat în calitate de pârât și Tribunalul Alba.

Litigiul dedus judecății este un conflict individual de muncă, astfel că, din perspectiva determinării instanței competente sunt incidente, în primul rând, dispozițiile generale din art. 95 pct. 1 C. proc. civ., referitoare la competența generală a tribunalului de a judeca în primă instanță, coroborate cu prevederile speciale ale art. 269 alin. (1) și (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, forma în vigoare la data introducerii acțiunii, conform cărora:

- "(1) cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă și conflictele colective de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal.

- (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul".

Prin urmare, din perspectiva acestor dispoziții procedurale, competența materială și teritorială de soluționare a acțiunii reclamantelor revine în primă instanță tribunalului în a cărui circumscripție își au domiciliul reclamantele, respectiv Tribunalului Alba.

Având în vedere însă calitatea de pârât a Tribunalului Alba, în analiza competenței instanței judecătorești la care trebuie introdusă cererea, sunt incidente și dispozițiile referitoare la competența facultativă prevăzută de textele de la art. 127 alin. (2) raportat la art. 127 alin. (2

1

) C. proc. civ., care vizează și ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Conform dispozițiilor legale de la art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea."

Totodată, potrivit alin. (2) al aceluiași text legal, "În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.".

Nu în ultimul rând, conform art. 127 alin. (2)1 C. proc. civ., "dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care o instanță de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.".

Prin urmare, din coroborarea acestor texte de lege rezultă că, în cazul cererii introduse împotriva unei instanțe de judecată care ar fi de competența respectivei instanțe, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Reclamantele au ales să formuleze o singură acțiune având în vedere calitatea de fost magistrat a fiecăreia dintre ele precum și a faptului că obiectul (pretențiile bănești solicitate) dar și cauza cererii de chemare în judecată (temeiul acestor pretenții) erau similare. O astfel de abordare procesuală este permisă de prevederile generale cuprinse în art. 59 C. proc. civ. conform cărora "mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură". În egală măsură sunt incidente și prevederile art. 269 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii care, referindu-se la ipoteza litisconsorțiului procesual, stabilesc că "dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți".

Având în vedere că unul dintre pârâții chemați în judecată prin acțiunea formulată de reclamante era Tribunalul Alba, adică exact instanța de la domiciliul reclamantelor care era competentă conform art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 să soluționeze litigiul în primă instanță, deveneau incidente dispozițiile facultative de la art. 127 alin. (2) și (2

1

) C. proc. civ., reclamanții având posibilitatea de a sesiza oricare tribunal din circumscripția oricărei curți de apel învecinate cu curtea de apel în cadrul căreia funcționează tribunalul ce are calitatea de pârât.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că reclamantele aveau posibilitatea de a sesiza atât Tribunalul Alba, instanță a cărei competență teritorială este stabilită de norma specială de la art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, cât și oricare alt tribunal din circumscripția oricărei curți de apel învecinate, respectiv Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Mureș, Curtea de Apel Brașov, Curtea de Apel Pitești, Curtea de Apel Craiova, Curtea de Apel Timișoara sau Curtea de Apel Oradea.

Cu toate acestea, reclamantele au sesizat Tribunalul Dâmbovița, aflat în circumscripția Curții de Apel Ploiești care nu se învecinează cu Curtea de Apel Alba, instanța sesizată nefiind competentă potrivit legii și neputând deveni competentă nici prin voința părților deoarece normele privitoare la competența de soluționare a conflictelor de muncă sunt norme speciale, derogatorii de la dreptul comun și de ordine publică, de la care părțile nu pot deroga prin convenția lor privată.

Din această perspectivă, Înalta Curte reamintește că nu trebuie pus semnul echivalenței între normele de competență de ordine privată și normele de competență alternativă.

Competența este de ordine privată atunci când părțile, în virtutea acordului lor acord de voință, pot să își aleagă o altă instanță, din punct de vedere teritorial, care să le soluționeze conflictul, alta decât instanța sau instanțele stabilite de lege ca fiind competente într-un litigiu de genul celui intervenit între părțile litigante.

Această prerogativă este recunoscută părților de art. 126 alin. (1) C. proc. civ. conform căruia "părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă.

Pe de altă parte, competența este de ordine publică atunci când ea este exclusivă în sensul că un anumit litigiu poate fi soluționat numai de instanța sau instanțele determinate de lege iar părțile nu au facultatea de a alege o altă instanță de același grad pentru a le soluționa conflictul (art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.).

Legea de procedură stabilește uneori mai multe instanțe care sunt deopotrivă competente să soluționeze un anumit litigiu. Această împrejurare nu înseamnă altceva decât că legea reglementează o competență alternativă, aspect care nu presupune, în mod necesar, concluzia că, în astfel de cazuri, competența instanțelor astfel determinate de lege, ar fi de ordine privată. Cu titlu de exemplu, o astfel de ipoteză este regăsită în art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. care, în procesele referitoare la stabilirea filiației, pe lângă instanța de la domiciliu pârâtului, ca instanță de drept comun (art. 107 C. proc. civ.), stabilesc și competența instanței de la domiciliul reclamantului, reglementând astfel o competență alternativă care însă rămâne de ordine publică, părțile neavând libertatea de a-și alege o altă instanță în cazul unui astfel de litigiu, spre a le soluționa conflictul, alta decât una dintre cele stabilite de lege.

O astfel de ipoteză se regăsește și în pricina de față întrucât norma de stabilire a competenței într-un litigiu de muncă, cuprinsă în art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii, este o normă specială, derogatorie și imperativă, care stabilește o competență de ordine publică și exclusivă în favoarea tribunalului în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul, reședința sau locul de muncă ori, după caz, sediul.

Împrejurarea că, datorită calității părților (unul din pârâții chemați în judecată este chiar instanța competentă, potrivit legii, a judeca litigiul) și prin incidența art. 127 C. proc. civ., devin competente și alte tribunale, aflate în circumscripția curților de apel învecinate, duce la concluzia că ne aflăm în fața unei situații de competență teritorială alternativă a mai multor instanțe de același grad, dar aceste aspecte nu schimbă natura juridică a competenței instanței în cazul unui litigiu de muncă, ca fiind o competență de ordine publică.

Prin urmare, instanța inițial sesizată de către reclamante - Tribunalul Dâmbovița - este o instanță necompetentă absolut a soluționa litigiul dedus judecății, în cauză fiind vorba despre o necompetență de ordine publică în sensul art. 129 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. conform cărora necompetența este ordine publică și "în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura".

Fiind vorba despre o necompetență de ordine publică, în mod procedural, cu respectarea art. 130 alin. (2) C. proc. civ., excepția de necompetență teritorială a fost invocată din oficiu de către Tribunalul Dâmbovița la primul termen de judecată, fiind eronat argumentul reținut de Tribunalul Cluj (instanța în favoarea căreia s-a declinat competența), că Tribunalul Dâmbovița nu ar fi putut invoca din oficiu excepția de necompetență teritorială.

Totodată, instanța supremă constată că Tribunalul Cluj - una dintre cele două instanțe aflate în conflict și în favoarea căreia Tribunalul Dâmbovița a declinat competența teritorială de soluționare a litigiului - este una dintre instanțele judecătorești competente alternativ, potrivit legii, fiind o instanță de același grad cu Tribunalul Alba (instanța competentă, potrivit legii, de la domiciliul reclamantelor), aflată în circumscripția unei curți de apel (Curtea de Apel Cluj) învecinate cu curtea de apel (Alba Iulia) în a cărei circumscripție se află instanța competentă, potrivit legii (Tribunalul Alba), motiv pentru care Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Pentru aceste considerente, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2023.