ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1827/2023

Ședința publică din data de 27 septembrie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 13.08.2021, reclamanta S.C. Electrificare C.F.R. S.A. a chemat în judecată pe pârâta A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 7.756.568,65 RON, reprezentând compensații pentru neexecutarea contractelor de vânzare-cumpărare a energiei electrice nr. x/18.06.2020, x/07.07.2020 și x/13.08.2020.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția lipsei capacității sale procesuale de folosință.

Prin sentința civilă nr. 31/18.01.2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei și a anulat cererea.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. Electrificare C.F.R. S.A. a declarat apel.

La termenul din 12.10.2022, intimata a invocat excepția nulității apelului, pe care Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins-o prin încheierea de ședință din 19.10.2022. La 09.11.2022, instanța a respins constatarea decăderii apelantei și a încuviințat administrarea probei cu înscrisuri, iar prin decizia civilă nr. 1654A, pronunțată la aceeași dată, a admis apelul, a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Pârâta A. a promovat recurs împotriva deciziei civile și a încheierii din 19.10.2022, solicitând casarea lor și constatarea faptului că instanța de apel era obligată să admită excepția nulității și să anuleze apelul; a solicitat și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta a învederat că principalul motiv de casare îl reprezintă nelegalitatea încheierii din 19.10.2022, prin care instanța de apel a respins, în temeiul Deciziei Curții Constituționale nr. 737/2008, excepția nulității absolute a cererii de apel, invocată în temeiul art. 471 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind că, deși reclamanta a redactat cererea de apel prin personal de specialitate juridică, a înaintat-o direct instanței de apel, Curții de Apel București.

A solicitat reformarea soluției, prin anularea încheierii, și pronunțarea unei soluții de admitere a excepției, susținând că încălcarea art. 471 alin. (1) C. proc. civ. - care reglementează o cerință legală, extrinsecă actului de procedură - atrage, în temeiul art. 176 pct. 6, nulitatea necondiționată de existența unei vătămări, astfel cum dispune art. 175 alin. (2) din același cod.

Autoarea căii de atac a afirmat că Decizia nr. 737/2008 nu este incidentă speței, pe de o parte pentru că privește recursul, iar nu apelul, și, pe de altă parte, întrucât a fost pronunțată sub imperiul C. proc. civ. de la 1865.

Totodată, a arătat că prin Deciziile nr. 173/2020, 775/2019 și 85/2018 Curtea Constituțională a validat conformitatea art. 471 alin. (1) C. proc. civ. cu legea fundamentală.

Prin celălalt motiv de recurs, autoarea căii de atac a susținut că instanța de prim control judiciar a aplicat nelegal art. 470 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., atunci când a considerat inaplicabilă sancțiunea decăderii apelantei din dreptul de a mai suplimenta proba cu înscrisuri cu cele care nu au fost atașate cererii de apel, deși, în viziunea autoarei căii de atac, decăderea nu este condiționată de existența unei vătămări, iar art. 254 C. proc. civ. nu este aplicabil.

În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la 09.03.2023, intimata a invocat excepția nulității recursului, respinsă de instanța supremă la termenul de astăzi, iar în subsidiar, a solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului.

Examinând încheierea și decizia atacate, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

În privința ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, legala motivare a recursului presupune individualizarea ipotezei de nemotivare de care se prevalează autorul căii de atac, iar dacă este vizată contradictorialitatea sau caracterul străin al considerentelor, precizarea inechivocă a motivelor împotriva cărora se îndreaptă critica.

Autoarea căii de atac nu expune niciun argument în dezvoltarea acestui motiv de casare, iar în aceste condiții, el apare formal invocat și va fi înlăturat, fără a fi analizat.

Celelalte critici vor fi examinate prin prisma ipotezei de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recursul declarat împotriva încheierii din 19.10.2022 vizează respingerea excepției nulității apelului, invocată prin prisma depunerii cererii nu la instanța care a pronunțat hotărârea apelată - Tribunalul București -, ci la instanța de control judiciar, Curtea de Apel București.

Instanța de prim control judiciar, constatând că, prin omiterea instanței la care se depune cererea de apel, dispozitivul sentinței atacate încalcă art. 425 alin. (3) teza finală C. proc. civ., a statuat că sancțiunea nulității prevăzută de art. 471 alin. (1) din același cod nu poate fi aplicată, întrucât asigurarea efectivității căii de atac și a accesului la justiție presupune, în acord cu jurisprudența Curții Constituționale, indicarea, în cuprinsul hotărârii, a instanței la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac.

Printr-o primă critică, recurenta susține că încălcarea art. 471 alin. (1) C. proc. civ. - care reglementează o cerință legală, extrinsecă actului de procedură, circumscrisă art. 176 pct. 6 -, atrage nulitatea, necondiționată de existența unei vătămări.

Înalta Curte reține că, deși actuala formă a art. 471 alin. (1) C. proc. civ. sancționează cu nulitatea necondiționată încălcarea unei norme de ordine publică - edictată pentru buna desfășurare a procesului civil și într-un termen rezonabil -, aplicarea sancțiunii nu poate interveni decât dacă partea se află în culpă pentru că a ignorat indicația din dispozitivul hotărârii atacate, depunând calea de atac la o altă instanță decât cea expres indicată.

Chiar dacă legiuitorul C. proc. civ. nu a condiționat formal aplicarea sancțiunii de la art. 471 alin. (1) de respectarea art. 425 alin. (3), norma nu poate fi aplicată decât în acest mod, care are în vedere scopul și rațiunea reglementării, potrivit principiului summum jus, summa injuria.

În cauza de față, însă, prima instanță, omițând să indice în dispozitivul sentinței instanța la care trebuie depusă calea de atac, a nesocotit îndatorirea prescrisă art. 425 alin. (3) din același cod și a imprimat hotărârii pronunțate un viciu ce o plasa într-o virtuală situație de nulitate, conform art. 175 alin. (1) C. proc. civ., de vreme ce, întocmită fiind cu nerespectarea formelor de procedură, era susceptibilă să producă reclamantei o vătămare, constând în neindicarea instanței la care se depune calea de atac.

Sancțiunea nulității condiționate intervine numai ca ultim remediu, dacă vătămarea nu poate fi altfel înlăturată, iar în cauză, curtea de apel a identificat în mod corect existența unui alt mijloc de înlăturare a vătămării produse apelantei-reclamante, iar acesta a fost însăși respingerea excepției nulității apelului neregulat depus.

Aceasta, deoarece neregularitatea procedurală săvârșită de apelanta avea drept cauză viciul sentinței, iar partea nu era în culpă și nu i se putea reproșa o conduită procesuală nediligentă.

Prin critica subsecventă, recurenta deduce instanței de recurs lipsa de pertinență a Deciziei Curții Constituționale nr. 737/2008, invocată de curtea de apel; în viziunea autoarei căii de atac, aceasta nu este incidentă, nu numai pentru că este anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., dar și pentru că se referă la depunerea cererii de recurs și nu de apel, contravenind, totodată, practicii recente a instanței de contencios constituțional, care a validat constituționalitatea dispozițiilor legale actuale, prin Deciziile nr. 173/2020, nr. 775/2019 și nr. 85/2018.

Dintr-o primă perspectivă, instanța supremă reține că nu numai art. 302, ci și prevederile art. 288 alin. (2) din Codul de procedură de la 1865 - care cuprindeau, în materia apelului, o formulă redacțională identică cu cea prevăzută în materia recursului -, au fost considerate contrare exigențelor legii fundamentale în materia accesului la justiție și declarate neconstituționale prin Decizia nr. 303/2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 239/10.04.2009.

Din al doilea punct de vedere, Înalta Curte subliniază că cele două decizii ale jurisdicției constituționale rămân relevante și în actualul cadru legal, întrucât statuează asupra condițiilor în care este compatibilă cu prevederile legii fundamentele sancțiunea anulării căii de atac pentru depunerea ei la altă instanță decât aceea a cărei hotărâre se atacă.

Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, noi soluții legislative pot fi concepute numai cu respectarea deciziilor anterioare ale Curții; în acest sens, în Decizia nr. 463/2014, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 704/25.09.2014, instanța de contencios constituțional a statuat că "adoptarea de către legiuitor a unor norme contrare celor hotărâte într-o decizie a Curții Constituționale, prin care se tinde la păstrarea soluțiilor legislative afectate de vicii de neconstituționalitate, încalcă Legea fundamentală".

Or, tocmai pentru a împiedica crearea acelor situații în care partea nu ar cunoaște, înainte de formularea căii de atac, instanța la care aceasta trebuie înregistrată, în concordanță cu Deciziile nr. 737/2008 și nr. 303/2009, actuala legislație procesual civilă a reglementat garanții de accesibilitate și previzibilitate ale cerinței prevăzute de art. 471 alin. (1), impunând, prin art. 425 alin. (3) C. proc. civ., indicarea, în dispozitivul hotărârii, a instanței la care trebuie depusă calea de atac.

În aceste condiții, instanța de prim control judiciar a conchis în mod just că aplicarea sancțiunii nulității ar fi reprezentat o restrângere nepermisă a dreptului părții de acces la justiție, incompatibilă cu art. 21 alin. (1) și (2) din Constituția României și a art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Din perspectiva Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Înalta Curte reține statuările Curții de la Strasbourg, potrivit căreia, deși dreptul de acces la justiție nu este absolut și este susceptibil de limitări, mai ales în privința condițiilor de admisibilitate a unei căi de atac, aceste limitări sunt compatibile cu art. 6 alin. (1) din Convenție numai dacă urmăresc un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit; a se vedea hotărârea din 09.11.2004, cauza Saez Maeso împotriva Spaniei, cererea nr. x/01.

Mai mult, Curtea a subliniat în mod constant obligația care le revine instanțelor naționale de a interpreta cerințele procedurale în mod proporțional și rezonabil; prin hotărârea din 28.10.2003, pronunțată în cauza Stone Court Shipping Company S.A. împotriva Spaniei, cererea nr. x/00, a statuat că o conduită contrară, care distruge relația de proporționalitate dintre limitările reglementate și consecințele aplicării lor, prin interpretarea deosebit de riguroasă a unei norme de procedură, lipsind partea de dreptul de acces la o instanță în vederea examinării căii sale de atac, încălcă prevederile Convenției.

De aceea, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel reflectă și o temeinică aplicare a jurisprudenței Curții Europene pentru Drepturile Omului, în privința dreptului la un proces echitabil, sub aspectul efectivității dreptului de acces la justiție în materie civilă.

În continuare, instanța supremă reține că deciziile nr. 85/2018, nr. 775/2019 și nr. 173/2020, invocate de autoarea căii de atac, nu sunt apte să pună în discuție legalitatea deciziei recurate; prin acestea, sesizările de neconstituționalitate au fost respinse ca inadmisibile, Curtea Constituțională apreciind că, întrucât aplicarea art. 471 alin. (1) teza finală C. proc. civ. era prorogată, dispozițiile nu erau aplicabile litigiilor în care excepțiile au fost invocate.

Pentru validitatea raționamentului expus de curtea de apel este deopotrivă nerelevantă semnarea apelului de un consilier juridic, câtă vreme aplicarea sancțiunea nulității este înlăturată de viciul ce afectează dispozitivul sentinței instanței de fond, după cum s-a arătat în precedent.

În lumina considerentelor sale anterioare, Înalta Curte de Casație și Justiție respinge recursul declarat împotriva încheierii din 19.10.2022.

Analiza recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1654A/09.11.2022 relevă că recurenta vizează exclusiv dispoziția de respingere a excepției decăderii apelantei din dreptul de a administra proba cu înscrisuri și nu soluția de admitere a apelului reclamantei, anulare a sentinței primei instanțe și trimitere a cauzei spre o nouă judecată instanței de fond, dispoziție ce s-a fundamentat pe greșita admitere de tribunal a excepției lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei.

Instanța supremă constată că apelanta-reclamantă a solicitat prin cererea de apel admiterea probei cu înscrisuri, însă a depus înscrisurile vizate de critică la termenul din 12.10.2022, când ele au fost comunicate intimatei-pârâte; excepția decăderii invocată de aceasta din urmă a fost respinsă în ședința din 09.11.2022, curtea de apel statuând că administrarea acestei probe nu pricinuiește amânarea judecății.

Recurenta apreciază că în cursul judecății în apel nu pot fi administrate alte înscrisuri în afara celor atașate cererii de apel, însă critica nu poate fi primită.

Înalta Curte reține că, dacă apelantul invocă, între probele propuse în apel, proba cu înscrisuri, el satisface exigențele art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., potrivit cărora "Cererea de apel va cuprinde: (…) probele invocate în susținerea apelului"; în această situație, sancțiunea decăderii prevăzută de art. 470 alin. (3) C. proc. civ. nu poate fi aplicată în privința înscrisurilor nedepuse.

Continuând acest raționament, în temeiul art. 254 raportat la art. 482 C. proc. civ., administrarea probei cu înscrisuri se va face în condițiile prevăzute de lege pentru judecata în primă instanță, care, fiind compatibile cu apelul, conturează cadrul normativ în limitele căruia instanța de prim control judiciar va dispune asupra înscrisurilor propuse în cursul judecății în calea de atac, dar care nu au fost depuse atașat cererii de apel.

Transpunând aceste considerente de principiu la analiza motivului de recurs, instanța supremă reține că proba cu înscrisuri a fost solicitată de apelantă prin cererea de apel, astfel încât art. 470 alin. (3) C. proc. civ. nu era incident, iar la termenul când s-a pus în discuție proba cu înscrisuri, 09.11.2022, înscrisurile în discuție erau deja comunicate de la termenul din 12.10.2022.

În acest cadru, prin raportare la art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., este legală dispoziția instanței de apel de respingere a excepției decăderii, întrucât administrarea probei nu ducea la amânarea judecății.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva încheierii din 19.10.2022 și a deciziei civile nr. 1654A/09.11.2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 septembrie 2023.